S-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani (după alte surse la Ipotești), sub numele de Eminovici Mihai. Dat fiind faptul că datele sale biografice au fost studiate în România în toate ciclurile de învățământ, ne vom referi la contribuția sa la dezvoltarea limbii române și a culturii naționale.
A fost poet, prozator, dramaturg și jurnalist de renume. Critica literară antumă, dar și postumă au scris despre Mihai Eminescu că a fost cel mai important poet, dar și un gazetar de înalt nivel în presa vremii.
S-a documentat, mai ales autodidact: în filosofie opera lui a fost puternic influențată de marile școli și curente filosofice din vremea sa, dar și de filosofia antică (de la Heraclit la Platon), apoi de curentele de gândire ale romantismului, de teoriile lui Schopenhauer, Kant și Hegel.
Inteligența sa, cu adieri de geniu, cultura sa (cel puțin de nivel european), bogăția vocabularului cu un farmec deosebit al grăirii, propriu, eminescian, au fost nu numai observate, dar și apreciate; uneori (și în zilele noastre), chiar invidiate…deci tot apreciate!
Personalitatea sa în plan literar, istoric și filosofic, a produs o puternică impresie în rândul contemporanilor săi, dar și al generațiilor care au urmat:
Titu Maiorescu, mare critic literar al vremii în studiul său “Eminescu și poeziile lui”, în 1889, a scris: “Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului și forma limbii române care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”
Ioan Slavici, căruia i-a fost bun prieten, a scris: “Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta, partea cea mai mare sunt lucrările, după părerea lui, neisprăvite pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot, se întâmpla ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea (…). Cu deosebire, largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română, îndeosebi, filosofia timpurilor și limbile clasice și cea română.” (cf.volumului “Amintiri”, Editura Minerva, 1983).
Lucian Blaga, teolog, filosof, diplomat și poet a scris în volumul “Spațiul mioritic” (Editura Cartea Românească, 1936), despre “Ideea Eminescu”: “Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem, să devină o idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru dezvoltarea noastră spirituală, este o idee esențială.”
Tudor Arghezi, marele poet, ne-a lăsat în arhiva Radiodifuziunii române o înregistrare din 1955 sau 1957 (cu o durată de 14’33”), cu referire la Eminescu: “A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă; nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalți. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata lui singuratică slavă (…). Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales crucificat (…). Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o știe oricine citește cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine (…), poezia aparține limbii, mai bine decât proza (…).
Tudor Vianu, în volumul “Poezia lui Eminescu” (Editura Cartea Românescă, 1930), a scris: “Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea imaginilor lumii, a infinitului, a creației, adică cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului (…). Este, în toată poezia lui Eminescu o considerare a lucrurilor foarte de sus și foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rușinează orice îngustime a minții, orice egoism limitat. Marea superioritate-inteligența poetului-este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui și aceea care explică prestigiul atât de covârșitor al operei sale.”
George Călinescu a lăsat scris în cartea “Viața lui Mihai Eminescu” (Editura pentru Literatură, 1964): “Astfel se stinse al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Garabet Ibrăileanu a scris că: “Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e așa de mare față de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o <evoluție> a literaturii, ci de o săritură. Eminescu este părintele literaturii artistice române. Eminescu a creeat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei române, având să fixeze prealabil și limba literară (…). Eminescu e mai mult decât un poet român de prim rang. El e în afară de dimensiunile literaturii române.” (“Mihai Eminescu, studii și articole”, Editura Junimea, 1974).
Constantin Noica a scris că Eminescu reprezenta “omul deplin al culturii românești”. În volumul “Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești” (Editura Humanitas 2014): “Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute, sau sistemele de filosofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot.”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, eminescolog și critic literar, prof.univ.dr.acad.(spre sfârșitul vieții, Maica Benedicta) a scris și studiul “Eminescu, cultură și creație” (1976): “Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale (…). Lumina lui, a poetului este veșnică pentru că actualitata <marilor> este eternă.”
Luceafărul poeziei s-a stins în ziua 15 iunie 1889 la București…a fost înhumat peste două zile în Cimitirul Bellu din București. Post-mortem, la 28 octombrie 1948, a fost numit membru al Academiei Române.
