Primul strămoş al Familiei Micle, cunoscut documentar, este voievodul Gelu Românul care a trăit în secolul al IX-lea, fiind asasinat la începutul secolului al X-lea.
Menţionat sub diferite nume, precum Geula, Gyula şi Jula, istoricul Neagu Djuvara afirmă că Gelu este un nume autentic românesc şi foarte vechi, legat de numele trac Gelupara, o veche aşezare în Tracia.
O legendă, consemnată de Cristina Cicau, relatează, că demult, în partea Transilvaniei, trăia un voievod vestit, numit Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul; era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul său se întindea pe valea râului Someş, iar el îl conducea cu multă pricepere. Din această cauză, românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte, ajutându-l să gospodărească bine patria sa, pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii săi, a alungat pe acei năvălitori.
Anonymus, autorul operei Gesta Hungarorum, afirmă că: „Gelu, un anume vlac”, stăpânea o ţară locuită de români şi slavi, iar Ionuţ Vornicu scrie că, Gelu este primul conducător al voievodatului Transilvaniei ce cuprindea Podişul Transilvaniei şi Munţii Apuseni care, alături de părţi ale teritoriilor voievodatelor lui Glad şi Menumorut, au format mai târziu Transilvania de astăzi. Cronica Gesta Hungarorum îl menţionează pe Gelu ca stăpânind ţinutul de peste păduri, şi anume: centrul Transilvaniei, iar capitala formaţiunii statale pare să fi fost la Dăbâca, în apropiere de Cluj.
Ovidiu Pecican scrie că ducatul lui Gelu se întindea din părţile Someşului până la Mureş, fiind populat de români şi slavi, creştini de credinţă ortodoxă. Recentele cercetări arheologice efectuate în raza comunei Dăbâca, au descoperit temeliile a şase biserici, uneori suprapuse; cele mai vechi datează din secolul al X-lea. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu afirmă că aici a existat, prin secolele IX–XI, un scaun episcopal ortodox român, cu ierarh adus de la Patriarhia din Constantinopol, datorită legăturilor voievodului Gelu cu Imperiul bizantin.
Formaţiunea statală a lui Gelu era foarte bogată, cuprinzând mine de aur şi de sare, care au atras atenţia iscoadelor maghiare, motiv pentru care a fost atacat de oştile maghiare conduse de Tuhutum. După ce acesta cucerise, în numele ducelui maghiar Arpad, părţile de vest ale Transilvaniei: Bihor, Satu Mare şi Sălaj, cere stăpânului său dreptul de a cuceri noi teritorii în interiorul Ardealului, de data aceasta în folosul său propriu şi al urmaşilor săi.
Primind aprobarea lui Arpad, Tuhutum trece din Sălaj cu oastea în zona actualului judeţ Cluj şi îl atacă pe Gelu pe râul Almaş, un afluent al Someşului.
Ajutat de ai săi, Gelu s-a apărat cu îndârjire împotriva năvălitorilor unguri, aliindu-se şi cu voievodul Menumorut care îşi avea ţara pe Crişuri. De multe ori i-a biruit, invitându-i la pace: să stea fiecare în ţara sa şi să se ajute la nevoie, ca buni vecini şi prieteni. Dar Tuhutum nu se împăca deloc cu gândul înfrângerii. S-a pregătit straşnic şi a năvălit iarăşi în ţara românilor, cu mulţi luptători, provocând un război crunt. Cădeau luptătorii, de o parte şi de alta, ca holdele sub ascuţişul coaselor, dar mai mulţi au căzut dintre români. Rămas aproape singur, Gelu Românul voia ca, pe cărări numai de el ştiute, să ajungă în cetatea Dăbâca şi să se apere acolo, la adăpostul zidurilor. Însă, maghiarii recurg la vechea lor stratagemă: în timp ce o parte a oştirii lor atacă frontal adversarul, o altă parte trece râul printr-o zonă mai îndepărtată şi cade în flancul românilor. Oastea lui Gelu este pusă pe fugă, iar voievodul se retrage spre o cetate pentru a continua, probabil, rezistenţa. Ajuns din urmă de oştile maghiare, Gelu Românul este ucis, eveniment petrecut în preajma anului 904.
După moartea voievodului Gelu, românii încheie, la Aşchileu, un pact cu ungurii, alegând conducător pe Tuhutum. Cornel Bârsan scrie în „Istorie Furată”, că Voievodatul lui Gelu va fi condus, după moartea sa, de către urmaşii săi, care au acceptat suveranitatea maghiară, chiar înrudindu-se prin căsătorie, dar fiind independenţi din punct de vedere administrativ şi economic.
Horca, fiul lui Tuhutum, s-a înrudit cu urmaşii lui Gelu Românul, în familia căruia s-a născut un fiul, care a fost numit Gyula, fiind cunoscut în istorie ca „Gyula cel Bătrân”. Afirmaţia făcută în Cronica Pictată, unde autorul afirmă că Iuliu cel Bătrân avea ascendenţă dintr-un conducător pe nume Ladislaus. Terminaţia latină „–us” a numelui tatălui lui Gyula este mai mult ca sigur că Ladislaus era un descendent al lui Gelu Românul, urmând la conducerea voievodatului odată cu dispariţia lui Tuhutum şi Horca. Din documentele istorice dispar toţi aceşti conducători, prima menţiune istorică făcându-se în anul 953, când Gyula cel Bătrân îşi stabileşte capitala voievodatului la Alba Iulia.
Gyula cel Bătrân a fost unchiul lui Gyula cel Tânăr, şi a avut două fete: Carolta şi Şarolta; cea din urmă a născut pe primul rege maghiar creştinat, Ştefan I cel Sfânt (997–1038). Deci, potrivit datelor din Anonymus, referitoare la succesiunea Gelu – Tuhutum – Gyula, rezultă că românii din ducatul lui Gelu au format populaţia autohtonă şi în voievodatul condus de Gyula.
Gyula cel Bătrân a stabilit capitala voivodatului la Bălgrad, vechea cetate Alba, care îi preia numele: Alba lui Gyula sau Iuliu, adică Alba Iulia. Existenţa aici a unei formaţiuni politice prestatale, anterioară venirii maghiarilor, a fost susţinută pentru prima dată de către istoricul sas Kurt Horedt (1914–1991). De asemenea, academicianul Ştefan Pascu consideră că Alba-Iulia era cel mai important centru politico-economic al voievodatului Transilvaniei, pe care îl va conduce Gyula cel Bătrân, în perioada anilor 940–970, continuând fostul voievodat al lui Gelu Românul.
Potrivit cronicarilor bizantini Ioannes Skylitzes şi Georgios Kedrenos, Gyula cel Bătrân – care avea conştiinţa că strămoşii săi au fost creştini ortodocşi – a mers la Patriarhia Ortodoxă din Constantinopol, unde a fost botezat în rit ortodox de împăratul Constantin al VII-lea. Acest eveniment s-a petrecut pe la jumătatea secolului al X-lea. La întoarcere, Gyula a adus cu el pe Hierotheos şi l-a numit episcop al valahilor. Sarcina acestuia era de a organiza Biserica locală. Prin acest fapt se urmărea extinderea şi consolidarea creştinismului în rândul locuitorilor din spaţiul intracarpatic. De asemenea, Gyula construieşte o biserică ortodoxă în capitala sa, fiind descoperită în aprilie 2011. Astfel, în faţa Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia, există o absidă despre care s-a spus că ar fi o biserica din secolul al X-lea, potrivit declaraţiei făcută de dr. Daniela Marcu Istrate, conducătorul cercetărilor arheologice; este vorba de prima biserică a oraşului Alba Iulia. Această biserică se află la 24 metri vest de Catedrala Romano-Catolică, în prelungirea acesteia. Se presupune că aceasta este biserica construită de voievodul Gyula cel Bătrân, care l-a adus pe episcopul Hierotheus.
După dezastrul de la Lechfeld din anul 955, când maghiarii au fost măcelăriţi de Otto I cel Mare (936–973) al germanilor, regele maghiar Taksony (947–972), a fost nevoit să ceară sprijinul puternicului voievod Gyula cel Bătrân de Alba Iulia, înţelegere consfinţită prin căsătoria fiicei lui Gyula, Şarolta cu Geza, fiul lui Taksony, care va deveni regele Geza I (972–997), respectiv regina Şarolta, care vor da naştere la 5 copii, ultimul fiind Ştefan, botezat întâi ortodox cu numele de Voicu, apoi rebotezat catolic, devenind viitorul rege Ştefan I (997–1038).
În anul 1003, regele maghiar atacă Transilvania şi ocupă voievodatul condus de Iuliu II. Din dispoziţia lui Ştefan I, Iuliu II părăseşte teritoriul transilvan şi se refugiază în Polonia, la curtea regelui Boleslav I, cel care era căsătorit cu nepoata sa, Iuditha, fata Şaroltei. Boleslav îi va da funcţia de comandant al unui fort de frontieră. În timpul conflictelor din anii 1002 şi 1003 dintre coroana maghiară şi voievodatul transilvan, alături de Iuliu II va participa şi fiul acestuia, Iuliu III cel Tânăr.
O informaţie dată de episcopul Mihail din Devol, la anul 1118, spune clar că ţarul bulgar Gavril Radomir, soţul Margaretei de Ungaria, fiica Şaroltei, purta supranumele de Romanos. Supranumele se datorează căsătoriei lui cu o prinţesă de origine „romanică”, vorbitoare de limbă valahă într-o lume bulgară şi slavă. Fiul lui Radomir şi al Margaretei, Petru Delian, în momentul răsculării lui împotriva Imperiului bizantin, va căuta ajutor la rudele lui din Ungaria şi Transilvania (1041). Această informaţie aduce o altă confirmare decisivă asupra originii valahe a familiei lui Gyula cel Bătrân şi a descendenţilor săi.
După înlăturarea lui Iuliu cel Tânăr, Ştefan I oferă conducerea voievodatului, în anul 1003, unei rude de-a lui, pe nume Zoltan Ardeleanul. După 43 de ani, în anul 1046, fiii lui Iuliu cel Tânăr, Bua şi Bucna, declanşează o mare răscoală „anticreştină”, adică anti-catolică şi anti-maghiară, intervenind în luptele de succesiune pentru tron. Regele Andrei, pe care ei l-au susţinut, este înscăunat în locul lui Petru Orseolo. Demn de remarcat este faptul că Petru Orseolo era fiul Şaroltei mici, fiica reginei Şarolta, Bua şi Bucna fiind veri de rangul II cu acesta! În ciuda acestui fapt, fraţii sprijină o altă ramură a familiei arpadiene, cea a lui Andrei I, care era fiul lui Vazul, tot frate al lui Geza I, tatăl lui Ştefan cel Sfânt. Este posibil ca în urma acestui ajutor, fiii lui Iuliu cel Tânăr să-şi fi recuperat şi păstrat drepturile de conducători asupra voievodatului Transilvaniei
Luptele interne, pentru succesiunea la tron, au contestat legitimitatea regelui Ştefan I pentru accedere la tron a rudelor sale, atât ale tatălui său, cât şi ale mamei sale. Cert este faptul că, în urma conflictului generat în anul 1003 între el şi familia Iuliană, după ocuparea voievodatului lui Iuliu II, măsurile de pedepsire aplicate nu sunt radicale, alegând să-l expulzeze pe unchiul său, Iuliu II şi să-l întemniţeze sau, mai bine zis, să-l aibă sub supraveghere pe vărul său Iuliu cel Tânăr pe parcursul întregii sale vieţi. „În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din mila lui Dumnezeu coroana înălţimii regeşti, a purtat un vestit şi rodnic război împotriva unchiului său cu numele Gyla, care pe acea vreme avea domnia peste întreg regatul Ultrasilvaniei. Deci, în anul 1002, fericitul Ştefan a prins pe ducele Gyla împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru acea a făcut-o, fiindcă deşi i s-a atras foarte adeseori luarea aminte de către fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea creştină, nici n-a încetat de a ataca pe unguri. Şi întregul regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu regatul Ungariei”.
Deci, potrivit afirmaţiei lui Cornel Bârsan, „familia Iulianeştilor”, adică a Giuleştenilor, era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul (Va urma).
