Noul volum de povestiri al domnului Ovidiu Cristian Dinică (Călătorie însingurată) este, fără îndoială, o carte de sfârșit de veac. Nu numai pentru că acțiunea povestirilor este plasată în ultima perioadă a regimului comunist, ci, mai cu seamă, pentru că personajele ei, de la un cap la altul, fie ele copii, femei bătrâne, tineri la început de drum sau oameni maturi, toate au un lucru în comun: trăiesc acea dezorientare și dezrădăcinare care se produce atunci când o lume vine să o înlocuiască pe alta.
Construită ca o frescă a unei întregi civilizații (o civilizație pe moarte), cartea este un amalgam de diferite trăiri și experiențe, care pare să aibă caracterul unui „insectar” complet, de la A la Z, în care clasificate, întocmai ca într-un dicționar, nu sunt insectele, ci tipurile de angoasă. Omogenitatea perfectă a povestirilor creează impresia unui aer comun pe care îl respiră personajele – nu te-ai mira dacă le-ai vedea, în prelungirea paginilor, trecând pe stradă unele pe lângă altele. Personajele sunt ocupanții aceleiași lumi, dar faptul că rămân izolate, fiecare în povestea lui, are un mult mai mare impact decât dacă ar fi aparținut toate unui roman, decizia autorului, în acest sens, având un caracter simbolic – ele sunt singure în interiorul narațiunilor proprii pentru că tot singure sunt și în viață.
În ansamblu ei, cartea e o meditație asupra timpului, a decadenței, dar nu a ceea ce înțelegem deobicei prin cuvântul decadență, nu este vorba despre decadența bogăției, de tip Versailles sau anii `20, ci despre decadența oamenilor săraci, o decadență impusă de mediul exterior, care duce, în definitiv, în același loc, la plictiseală și lipsă de sens. Este, dacă putem spune așa, o decadență a timpului însuși. Toate personajele cărții se aseamănă cu colonelul din povestirea Fețele timpului, căci toate își caută timpul lor. Nu este o căutare a unui trecut nostalgic, ca la Proust, ci una mai disperată, mai existențială, este nevoia primară a unui timp care să nu-l încorseteze pe om, a unui timp în care sufletul să poată respira. Sunt fie oameni în toată firea ce își caută inutil tinerețea, fie tineri alungați din copilărie într-o maturitate de care se tem sau pe care, dorindu-și-o cu înfocare, nu o pot obține. Ei nu-și găsesc liniștea și fericirea decât atunci când reușesc să trăiască în prezent, dar asta rareori se întâmplă și pentru scurtă durată. Fiindcă prezentul nu le mai aparține, el se grăbește prea tare să devină trecut sau viitor.
Povestirile mi-au adus aminte de celebra frază a lui Marin Preda – Timpul nu mai avea răbdare. De altfel, autorul duce chiar mai departe această idee, în povestirea O zi lungă existând chiar un pasaj formidabil care vrea să ne amintească de fraza marelui prozator, unde se spune: timpul nu mai are răgaz și se măsoară cu durere. Interesantă este această asociere cu titlul povestirii, de parcă autorul ar vrea să ne spună: „Nu contează cât de lung este timpul, atâta vreme cât nu mai are răgaz pentru noi.” Protagoniștii săi sunt toți niște neadaptați, într-un fel sau altul, și nici nu vor să se adapteze cu adevărat, sunt oameni pe care timpul i-a ajuns din urmă și i-a depășit.
Nu lipsesc nici elementele fantastice, de la universuri paralele, până la anomalii ale timpului, niciunul, însă, nu are un caracter gratuit, ci toate au valoare de simbol, sunt „fantasmagorii” care dezvăluie realitatea mai bine decât ar fi dezvăluit-o orice realism, un pretext pentru drama omului contemporan care se găsește în afara propriului timp. Dilema colonelului din povestirea Fețele timpului – Acesta să fie timpul în care am crezut? – este o întrebare universală pentru personajele cărții, dar și pentru oricare dintre noi, este marea întrebare pe care ne-o pune volumul de față. Rămâne magistral dialogul dintre colonel și nepoata lui, pe care vreau să-l redau aici:
‒ Timpul nu este al nostru, este posibil să ne aflăm într-un buzunar al său și nu în cel bun. Să ne întoarcem pe platoul alpin, să căutăm promontoriul și să-l cercetăm. Poate am greșit intrarea.
Ideea era năstrușnică, de-a dreptul nebunească. Îl invita să caute un alt timp, ca și când universul ar fi avut mai multe paliere paralele, fiecare cu timpul său.
‒ Și dacă nu vom găsi? întrebă unchiul.
‒ Atunci, spuse fata, ne vom asuma timpul prezent.
În acest pasaj poate fi rezumată întreaga dramă a cărții, dar și întreaga dramă a omului contemporan, ieșit din timpul său și aruncat într-o lume în care totul i-a scăpat de sub control. Fiindcă autorul ne „minte” frumos când ne lasă impresia că ar vorbi numai despre victimele cotidiene ale comunismului, personajele sale sunt, în realitate, frați gemeni cu oamenii timpului nostru, sunt contemporanii noștri perfecți. Mentalitatea acestor oameni, ca și prioritățile lor sunt uluitoare și, în același timp, atât de ușor de recunoscut, iar autorul le prezintă cu o empatie uriașă, „asezonată” cu umor negru de cea mai bună calitate. Îți vine să râzi și să plângi citind povestirea Toate la timpul lor (a se observa, iarăși, cu mare luare aminte, selecția atentă a titlului), magistral mozaic al revoluției din 1989, așa cum este ea văzută de la periferia istoriei. E de neuitat pasajul în care familia protagonistului fugărește, pe străzile orașului în plină revoluție, porcul scăpat pe care urma să-l taie de Crăciun, animalul devenind un simbol suprem pentru libertatea și bunăstarea pe care poporul român le „fugărea” în acea perioadă.
Volumul începe cu trăsnaia unui copil care-și dă foc la casă și se termină tot cu „trăsnaia” unui copil mai mare care, mergând la o petrecere studențească nevinovată, reușește să înfurie autoritățile comuniste și este dat afară de la universitate, fapt ce rezultă în uciderea sa pe străzile Timișoarei chiar la începutul revoluției, o revoluție despre care el habar nu are nimic și care face parte din aceeași dezlănțuire a timpului sălbăticit, a timpului care nu mai ascultă de om. Am putea spune despre această ultimă povestire că este un studiu asupra așa-numitului butterfly effect. Și tânărul nostru, ca și toate celelalte personaje ale cărții, reprezintă o imagine a omului universal – întotdeauna victimă colaterală a istoriei.
Revin la povestirea O zi lungă pentru a sublinia un aspect care m-a impresionat profund. Scena în care mama protagonistului se află în spital, cu mințile rătăcite și tratată ca o cantitate neglijabilă, mi-a adus aminte, cu o forță tulburătoare, de un episod pe care l-am văzut cu ochii mei într-un spital de neurologie. A fost una din experiențele cele mai marcante ale vieții mele și poate cea mai importantă lecție pe care ți-o poate oferi practica dintr-un spital, o lecție despre bătrânețe și boală, despre omul care se crede atotputernic numai ca să fie redus de timp la o totală neputință. De aceea, volumul în discuție nu este numai o carte de sfârșit de veac, ci și de sfârșit de viață, atâta vreme cât odată cu moartea fiecărui om dispare o întreagă lume. O carte de sfârșit de veac, la începutul acestui secol al nostru care pare că vrea să se sfârșească când abia a început.
În cele din urmă, trebuie să-i dai dreptate autorului – timpul este, într-adevăr, o perfuzie. Una cu otravă.
