Volumul de debut Poezii din suflet al tânărului confrate şi concetăţean D.G. Călinescu îmi dezvăluie o totalitate a proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale autorului, adică mai precis, lumea internă a poetului trăitor pe meleagurile unde rădăcinile viţei-de-vie visează în iarnă mustul decantat în toamnă.
Iubitor al versului clasic, practicând poezia cu rimă, poetul este sedus mai mult de himera clasicităţii şi puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă: Bărcile le scot în noapte,/ Şterg urmele cu şoapte,/ Plasele le-ntind cusute,/ Vâslele le pun deoparte,/ Să-mi fie mie pe o parte. (Caut catarg)
O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie ce tinde spre impecabilitate împing poezia lui D.G. Călinescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri, chiar şi atunci când poezia alunecă spre forma blestemului: Florilor de nufăr/ de mă veţi lăsa să sufăr,/Blestemul să v-ajungă,/ Paşii să vi-i şteargă,/ Iar sufletul să fiarbă/ Să nu rămână pic de iarbă. (Florilor)
Clasicismul prosodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiunilor lăuntrice, un act de exorcism.
Citind versurile acestui tânăr poet, mi-am adus aminte de aforismul lui Tudor Arghezi: Adevărata carte a unui poet cred că e una, cu condiţia să fie unică, fiindcă definiţia unui poet care publică o carte bună stă în două cuvinte: talent şi energie.
Fizionomia acestei poezii nu bate totuşi la ochi. Actul ei de naştere e smuls din registrul liricii clasice. Aceeaşi înclinaţie spre vioiciunea melancolică, spre imagistica ambiguă o descoperim în alte poezii: Cei ce cred cuvinte,/ Se vor pierde prin morminte;/ Cei ce scriu cuvinte,/ Vor rămâne ca pietrele-nflorite. (Cei ce cred). În această poezie se strecoară şi un fel de ars poetica, o credinţă în puterea cuvântului scris. Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a realităţii. Capacitatea de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri clasice şi eclatante se consumă şi consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism: Şi dacă aşi rămâne/ O eternitate aşi vedea,/S-o simt ca o turbare,/ Din nou, în nebunia mea. (Şi dacă)
De fapt, toată viziunea melancolică a acestor poezii, intruziunile romantice, secvenţele unor scenarii construite cu ajutorul imaginaţiei creează impresia unei metafizici ce caută exasperată experienţe fundamentale. Aceleaşi căutări le descoperim în cuvintele de duh, ce tangenţiază cu filozofia, cu care se încheie cartea.
Simţindu-se mai apropiat de rigoarea versului clasic, D.G. Călinescu, în ciuda constrângerilor, forţează despovărarea de elementul decorativ, continuând să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă, unde freamătă sensibilitatea unui poet, precum spune şi în BIBLIE: După cum bura de ploaie astâmpără arşiţa verii, tot aşa şi cuvântul schimbă preţul darului.
