„Acolo îmi place roata câte-o clipă s-a opresc (…)
Colo Magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne
Să nu poat-a-le-nţelege Lungul secolilor curs…”
(M.Eminescu – „Memento mori”)
Mihai SPORIȘ
Istoria scrisă, ca un document de identitate, rămâne mereu tributară, stângăciilor cronicarilor, comandamentelor politice, grabei care vrea să ia în posesie timpul faptelor înainte de decantarea acestora, a uitării unor „amănunte”, sau neobservării lor, lucruri ce se vor dovedi mai apoi esenţiale…
Ca să poţi ţine seama de multe condiţionări, acele dimensiuni ale adevărului întreg, gol goluţ, nepărtinitor (atât de invocat de istoricii „de meserie”) este nevoie – şi vremurile de azi confirmă această abordare – de munca în echipă. Tehnica pune la dispoziţie, din marea agoniseală a umanităţii, instrumente în măsură să limiteze incertitudini, să creeze documente, pentru susţinerea ştiinţifică a adevărului. Recunoaşte în mod explicit acest lucru marele filozof Heidegger când spune că şi filozofia îşi restrânge domeniul pe măsură ce tehnologiile răspund la întrebări.
În plin scandal, provocat de lansarea „manualelor alternative”, am încercat să ne explicăm iritarea publică de proporţii. Răspunsul l-a dat… Heidegger, care susţine că pentru fiinţarea noastră, în deplină armonie, trebuie să acţionăm într-un anume sens, pe care noi, din motive partizane (s.n.) ne-am permis să-l schimbăm. Pământul pro-pune, iar lumea ex-pune. Şi pentru ca tulburarea să fie maximă ceea ce Europa a pro-pus, printr-o „directivă” a sa, ca recomandare a Consiliului Europei , la începutul anilor 1997, când a lansat prin „Consiliul de cooperare culturală” programul „Învăţarea şi predarea istoriei Europei în secolul al XX-lea”, „exponenţii” noştri (cine i-o fi legitimat fără să ne întrebe?) au preluat „porunca”, fără să o amendeze, văzând în ea o oportunitate pentru ei înşişi, bine plătită, ba mai mult şi-au depăşit – într-un zel nebun – atribuţiunile. Programul european îşi propunea ca obiective :
– stimularea elevilor din învăţământul secundar să se intereseze de istoria recentă a continentului nostru ; (de ce s-a intervenit în manualele de gimnaziu, acolo unde nu este vorba de „istoria recentă”? De ce s-a diluat… personalitatea lui Mihai Viteazul, pentru un… Ştefan cel Sfânt al Ungariei? De ce s-a renunţat la… miturile noastre, ca să se facă loc unor mituri de import? Dacă demitizarea este un proces firesc de abordare ştiinţifică (?!), atunci regula trebuia respectată în totalitate!;
– de a furniza celor care concep programe, autorilor de manuale (aleşi pe sprânceană politică – clientelar) şi profesorilor de istorie sfaturi practice, abordări novatoare, toate acestea pentru răspunsul la întrebarea „Cum să se predea istoria?” şi nu „Ce istorie să se predea?”.
Programul cultural, pro-pus de Europa, pornea de la câteva constatări pertinente, însă constatarea principală pe care istoricii, şi nu numai ei, trebuiau să o fundamenteze că: „Istoria Europei este, în general, a unor popoare în mişcare…” cerea o particularizare pentru poporul român. Acceptarea fără şovăire a acestei premise, sub acoperirea lui „în general” a condus, fără luptă, la abandonarea poziţiei noastre de ab-origeni, de oameni ai locului, într-o continuitate a viului de la facerea lumii. (iată unde „echipa” multidisciplinară ar trebui să trudească neîncetat!).
Ne gândim că dacă printre „experţii” chemaţi împotriva firii, să se conformeze directivei ar fi fost şi un singur ucenic al lui Haşdeu, sau al lui Nicolae Iorga, lucrurile nu ar fi fost scăpate din mână.
Reacţia pământului acesta, trădat de o rătăcire trecătoare a fost promptă. Manualele au fost contestate. Unele – nu toate! – au fost retrase. Politicienii care au permis „cedarea” au fost sancţionaţi de electorat. O parte din lumea noastră s-a angajat chiar în redute politice numai pentru a apăra regula pământului.
În acest context ceea ce s-a întâmplat în Vâlcea, privind consacrarea POSADEI – 1330, poate fi un exemplu de proiect cultural, născut ca reacţie la tratarea superficială, sau nepricepută, a istoriei poporului acesta: Popor Român, cu nimbul său nemuritor şi cu o biografie care se completează la zi. Remarcăm preocuparea „pământenilor”, din tot cuprinsul ţării, dar şi a celor plecaţi departe, dar cu gândul acasă, pentru reaşezarea necesară a Istoriei, în acest adevăr omeneşte posibil, aşa cum cere şi Europa, pentru o primenire în spiritul universal (nu globalist!) a omenescului nostru.
Începând cu anul 2001, cel dai des în luna noiembrie, în Ţara Loviştei, judeţul Vâlcea – acolo unde este localizată, cu cea mai mare probabilitate lupta de la Posada din 1330 – dar şi în Râmnicu Vâlcea, au loc manifestări comemorative, mese rotunde, simpozioane, lansări de carte, dedicate acestui eveniment.
Iniţiatorul acestor manifestări a fost Grupul de la Râmnic: „România: Grădina Maicii Domnului”, un grup informal care a pus în mişcare societatea civilă – reprezentată de organizaţiile non-guvernamentale din zonă (Asociaţia ,,Pons-Vetus” – Câineni, Clubul de Turism Ecologic Montan „LOTRU” – Voineasa, ,,Nedeia Vâlceană” – Brezoi, Obştile de moşneni din Ţara Loviştei, Societatea Culturală ,,Anton Pann” – Râmnicu Vâlcea), alături de instituţiile statului: Consilii locale, Biblioteca Judeţeană, Muzeul Judeţean, Arhivele Statului etc.
În buletinul informativ editat pentru „Posada – 1330”, în anul 2002, se dă răspunsul la întrebarea, de ce trebuie readusă din… ascundere POSADA?:
– este locul comun sub care se pot pomeni toate posadele – trecători, din toţi munţii noştri, acolo unde sigur, de multe ori, jertfa a fost pilduitoare şi trebuie să ne rămână învăţătură, scrisă în piatra statornică de curgerile învolburate ;
– este timpul, prin actualizarea luptelor de atunci, de-a atrage atenţia asupra vegherii neadormirii pentru fiinţare;
– este fapta care a înnobilat de-o potrivă pe eroii, învingători şi învinşi, botezul cu sângele lor a sfinţit locul, consacrându-l ca altar de jertfă;
– avem datoria să ne cinstim strămoşii, într-o cunoaştere a adevărului şi în respectul poruncilor de a ne iubi părinţii ca pre noi înşine;
– avem datoria să ne cunoaştem istoria, pentru nesemeţire, sau josnică umilinţă resemnată;
– anual, la măcar una din trecătorile în care neamul şi-a arătat vrednicia, să ne aducem aminte, să îi pomenim pe eroi şi pe sfinţi şi să ne arătăm demni urmaşi.
Mărturii despre această POSADĂ, aleasă ca emblemă pentru toate posadele, s-au făcut în ultima perioadă, mai mult ca în nicio altă perioadă. Dacă hulitele „manuale alternative” nu au decât niște fraze, sau consemnează în treacăt despre afirmarea independenţei tânărului stat feudal Ţara Românească, a lui Basarab I, faţă de Regatul Ungar, al învinsului de la Posada, Carol Robert, toate înscrisurile mai noi încearcă să recupereze, pentru educaţie, în spiritul adevărului, lucruri incomode. Remarcăm între omisiunile oficiale:
– caracterul de cruciadă, pentru convertirea cu forţa la catolicism a „schismaticilor creştin-ortodocşi”, de către regatul apostolic ungar;
– nu s-au confruntat armate etnice; în armata invadatoare au fost cavaleri cruciaţi, de sub autoritatea Papei, oşteni pământeni: ardeleni, bănăţeni etc., care în virtutea relaţiei de vasalitate, aveau obligaţii convenite apriori; punerea faţă în faţă, la Posada, a ungurilor şi românilor, ca două tabere omogene, este o poziţionare specifică perioadei naţiunilor care se va întâmpla după o jumătate de mileniu, acum fiind doar o perpetuare a unor resentimente târzii;
– participarea cumanilor, trecuţi la catolicism, de partea regatului ungar şi a tătarilor, ca aliați ai lui Basarab, este trecută sub tăcere, amputând nepriceput amprenta feudală a vremii şi contextul geopolitic din partea noastră de lume;
– disputa de azi pentru situarea geografică a locului confruntării poate fi o competiţie utilă dacă nu ar prevala orgoliile şi pornirea firească a patriotismului local de-a marca teritoriul, înnobilându-l cu afecţiunea lor. După nenumărate studii dedicate Posadei loviştene – ISTORIA ROMÂNILOR, volumul III, al Academiei Române, Editura Enciclopedică, concluzionează: „ca ipoteză de geografie istorică, verificabilă în teren, este posibil ca loc de bătălie să fi fost microzona Boişoara-Câineni din Lovişte”.
Trimiterea către microzona „verificabilă în teren”, în Ţara Loviştei, susţine cercetările celor ce au trăit în această „microzonă”. Din nou regula că „pământul” pro-pune este lege… Să ne explicăm:
– academicianul Andrei Pandrea, cu două doctorate, inclusiv la Sorbona, fost medic la Boişoara in Lovişte, este cel care ridică un plan de situaţie cu Valea Băiaşului şi identifică locul* pe care îl propune la: Pripoare-Perişani, nu departe de „microzona” ACADEMIEI (El propune în septembrie 2003, de la Paris, ca Valea Băiaşului să fie consacrată ca muzeu în aer liber, idee pe care masa rotundă din 7 noiembrie 2003, dedicată Posadei 2003, a luat-o în studiu;
-profesorul Dumitru Moţoc şi fiul său, scriitorul Doru Moţoc, născuţi la Câineni, localizeaza Posada, tot pe cursul superior al Băiaşului, din spatele masivului Cozia, pe acolo pe unde au trecut şi armatele romane ale generalului Cornelius Fuscus. Precizăm că Dumitru Moţoc a fost o perioadă inspector şcolar şi a bătut cu pasul, obligat şi de serviciu, şleaul cel mare, calea mare a Loviştei.
– Pr. Ioan D.Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof.dr. Ion M.Ciucă, afirmă în „Priorităţi istorice vâlcene”, cu o aplecare specială asupra evenimentului, că locul ar fi „în Ţara Loviştei între Berislăveşti şi Perişani”;
– Învăţătorul Florea Vlădescu, din Titeşti, din inima Loviştei, subscrie în monografia*** sa, la localizarea făcută de Ion Conea, Andrei Pandrea, D.Moţoc etc.
La toate acestea adăugăm concluziile dezbaterilor ocazionate de evenimentul POSADA 1330, din ultimii şase ani.
Ceea ce istoricii noştrii calificaţi încearcă să expună ca „adevăruri ştiinţifice”, despre un fapt unic, incontestabil, pământul a urnit din loc anonimii, şi s-a pus să construiască cu resurse proprii, borne de marcare. În defileul de la Pripoare, în acea Posadă din spatele Coziei, pe cursul Băiaşului – unde credem că s-a consumat doar o etapă a incursiunii lui Carol Robert, poate cea decisivă, dintr-o hărţuire lungă de patru zile, pe tot şleaul cel mare al Loviştei – a apărut zidită în stâncă o troiţă, cu menţiunea Posada 1330. Estetica era îndoielnică, simbolismul în suferinţă, pentru un monument reprezentativ. Dar un om simplu a primit un imbold de undeva şi pe banii lui, cu care ar fi putut face altceva, ne atrage atenţia asupra rădăcinilor noastre, privind cinstirea istoriei.
Cugetul locului şi-a fixat, imediat după anul 2000, pe drumul cel mare al Loviştei, locul acelei neuitate victorii a ortodoxiei locului, cu însemne de durabilitate. Este un fapt, cu un mare semn de întrebare, dar el exprima dorinţa unui strigăt de mulţumire şi al depunerii unei mărturii vizibile. Drumul voivodal al ţării vechi, într-o vreme când ar fi trebuit să capete altă înfăţişare, a rămas acelaşi drum de pământ, dar pe doar cincisprezece kilometri, între Titeşti şi Sălătrucel, au fost sfinţite în 2003 – patru biserici: Titeşti, Spinu, Perişani, Sălătrucel. Iar ultimele două, care străjuiesc defileul Groşi-Pripoare, de-o parte şi de alta, cu doar o săptămână înainte de consemnarea anuală a bătăliei de la Posada. Să fie întâmplătoare aceste lucruri? Să credem într-un duh nevăzut care lucrează pentru noi ?
În anul 2003, POSADA lovişteană fiind marcată de un anonim al locului cu o cruce şi o inscripţie, s-a făcut un parastas pentru pomenirea eroilor; s-a împărţit vin roşu de Drăgăşani; au fost dăruiţi colaci de către fiii Loviştei, din Grebleşti; o colivă din grâul pământului vâlcean, rostuită de Episcopia Râmnicului, (cea care în 2003, şi-a aniversat o jumătate de mileniu, de la momentul când un document a lui Radu cel Mare dădea ştire că exista!). Toate s-au vrut mesager înmiit, spre eroii de mult însămânţaţi pentru noi. Episcopul Râmnicului, P.S. Gherasim Cristea, împreună cu patru preoţi – dintr-un sobor mai mare – au oficiat un Te Deum. Locul a fost sfinţit, după ce ca din pământ s-au ridicat însemnele, acolo unde altă dată ploaie de pietre, săgeţi, cădeau din cer, iar sângele şiroia pentru prinosul de aur al Băiaşului. Locul este adeverit de cronicile istoriei şi cu alte vărsări de sânge după cum ne documentează ”Loviştea în date” a pr. Nicolae Moga şi se legitimează prin sânge şi jertfe anonime, dar şi prin anonimatul „ştiinţific” al Posadei 1330!
O voce s-a auzit la „masa rotundă” organizată în 7 noiembrie 2003, la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Vâlcea, în acea clădire care păstrează pentru vâlceni, pe faţadă, un mozaic cu… POSADA: ,,Când ne facem vreme să scoatem din ascundere ceea ce a fost tăinuit de vremurile potrivnice şi nu ne lasă vie legătura cu strămoşii şi vieţuirea lor pilduitoare?
__________________________
* „Cu puşca după zmei” şi „Unde s-a dat bătălia de la Posada” – A.Pandrea, Ed.Eminescu, Bucureşti 2000
** Două studii – Dumitru Moţoc – Ed.Patrimoniu – Rm.Vâlcea 2003
*** Priorităţi istorice vâlcene – Ciucă Ion D., Ciucă Domnica, Ciucă Ion M. – Complexul de Spiritualitate Creştin Ortodoxă „Sf.Nicolae” – Câmpu Mare 2002
**** Monografia comunei Titeşti – Vlădescu Fl. – Ed.Comphys – Rm.Vâlcea 2003
Mihai Sporiş
