La o întâlnire cu domnul Nicolae Ionescu, fost social-democrat și unul din fruntașii Uniunii Tineretului Socialist din perioada interbelică din România, pe care o solicitasem pentru clarificarea unor evenimente trecute în care au fost implicați lideri ai P.S.D., avem plăcuta surpriză ca pe lângă informațiile solicitate să primim în completare câteva lucrări și publicații.
Întâlnirea avea loc în februarie 1980 și dacă nu era consemnată pe una din cărțile primite în dar nu cred că astăzi ne mai aduceam aminte cu atâta precizie. S-a așternut mult timp de la aceea întâlnire. Recent însă avem revelația regăsirii volumului cu pricina, care ne invită să-i acordăm atenția ce o merită și pe care nu i-am conferit-o până în prezent.
Volumul, elegant tipărit pe hârtie velină, fie broșat (100 de exemplare), fie legat cu „poleietură specială”( 50 de exemplare), era opera unui faimoase și vechi tipografii – Institutul de Editură „Ralian și Ignat Samitca” din Craiova. Purta însă amprenta vechimii sale, fiind în anumite locuri deteriorat, fără să fie afectate prea mult paginile tipărite precum și calitatea reproducerilor. Era editat în 1896 și purta semnătura olografă a autorului pe exemplarul nr.57 din volumele „pentru amatori”.
Autorul era un nume cunoscut în vremurile trecute – ZAMFIR C. ARBURE – bucovineanul prin naștere și basarabeanul prin adopție, răzvrătit împotriva ocupanților ruși ai iubitei sale Moldove dintre Prut și Nistru. Lucrarea era ilustrată cu xilogravuri și reproduceri fotografice reprezentând pe Mihail Alexandrovici Bakunin ( 1814-1876), unul dintre cei mai virulenți anarhiști europeni ai veacului al 19-lea, Felicia Scheftel ( 1860-?), revoluționară din Rusia și Nicolai Ivanovici Jukovski (1834-1895), un alt revoluționar rus – ambii fugiți din Imperiul despotic al țarilor în Elveția, unde îi cunoaște și autorul volumului.
Zamfir Arbure dedică cartea uneia din fiicele sale, „Lolica Z. Arbure” (Ecaterina Arbure – Ralli) cu un citat selectat din Petrarca: „Andro a lei, ma ella non ritorvera a me”. Volumul intitulat „În exil. Din amintirile mele” face parte din „seria” celor consacrate vieții sale tumultoase de revoluționar, condamnat politic, pușcăriaș în temnițele rusești și de autoexilat în Apusul Europei pentru a scăpa de urmărirea autorităților țariste. „Temniță și exil” era primul din această serie, fiind tipărit la Râmnicul Sărat în 1894, urmat în 1896 ( în afară de lucrarea pe care o vom prezenta în continuare), de „Nihiliștii”, „Din amintirile mele” și de „În temniță”, apărute tot la Craiova dar, în 1897. La distanță de peste un deceniu (în 1909) era editat în limba rusă un nou volum memorialistic – „Amintiri”- pentru ca în 1924 să tipărească „În pușcăria Petropavlovsk”, unde povestește trăirile sale din răufamata închisoare rusească.
Traiectoria volumului cu numărul 57 al exemplarelor pe hârtie velină tipărit în 1896 este pe potriva tragismului perioadelor ce se succed la începutul ultimului secol al mileniului trecut. Tipărit la Craiova, cum relevam, volumul ajunge la Cernăuți, intrând în impresionanta bibliotecă a corifeului social – democrat Iacob Pistener (1882-1930). După ocuparea Nordului Bucovinei de căre ruși, familia fostului lider social – democrat părăsește Cernăuțiul, refugiindu-se în România. Prin ce împrejurări cartea ajunge în posesia lui Jean Mantea (alias Cuperman), ginerele fruntașului politic bucovinean, nu este greu de imaginat, dar nu vrem să facem speculații. Volumul ajunge deci în posesia cunoștinței noastre, Nicolae Ionescu, care ni-l dăruiește cu o lungă dedicație din care cităm: „În afară de conținutul dramatic al lucării, obiectul în sine are și el o istorie dramatică în sensul că acest volum a aparținut vastei biblioteci de la Cernăuți a fruntașului socialist și a fost singura carte (nota bene!- n.n.) din biblioteca sa, care a fost adusă de văduva sa când a trebuit să părăsească intempestiv casa sa din Cernăuți și să se refugieze în București. Era urmarea ocupării Bucovinei de Nord de către trupele sovietice ca efect al acordului stabilit între conducătorii Germaniei hitleriste și ai URSS de atunci. N. Ionescu, februarie 1980”.
Autorul lucrării, Zamfir C. Arbure, s-a născut la 14 noiembrie în anul de zbucium 1848 la Cernăuți într-o veche familie de boieri modoveni, cu rădăcini care duceau în veacul al XV-lea. După tată se trăgea din familia Ralli, iar după mamă din familia Arbure, care la rândul ei avea ca antecesor neamul Hurmuzache. Studiile școlare le face în orașul natal, cele gimnaziale la Chișinău după care urmează Academia militară din Petersburg (Rusia), secția medicină (1866-1869). Capitală a Rusiei pe atunci, urbea construită din ordinul țarului Petru I cel Mare era frământată de mișcări revoluționare, care îl contaminează și pe tânărul student medicinist. Aderă la un cerc revoluționar, care este descoperit de poliție. Împreună cu alți membri ai cercului este arestat și condamnat la închisoare. 2 ani și 7 luni îi „petrece” în groaznicele celule ale fortăreței Petropavlaskaia din Petersburg și în exilul de la Krasnoiarsk. Reușește să evadeze și se refugiază în Elveția, moment important al vieții sale cu care,practic, începe volumul „În exil”. Spunem „practic”, fiindcă lucrarea se deschide cu studiul „Nihilismul”, care ține loc de prefață, urmat de o parte ce pare continuare la „prefață” tot cu aspect de studiu, centrat însă pe problematica cercetărilor din veacul al 19 -lea, apreciat ca fiind „secolul cercetărilor”. „M-am oprit la Zürich – își începe autorul primul capitol al acestei părți a lucrării sale – nu doar că aveam vreo cunoștință, vreun amic în acest oraș, nu doară frigul din exil silit în exil voluntar am avut ca țintă acest oraș, ci pentru că mi-a fost absolut indiferent în ce anume oraș din Elveția am să mă opresc. Aș fi urmat calea până la Geneva, unde știam că trăiau câțiva refugiați bătrâni din Rusia, dar starea sănătății mele nu-mi mai permitea să mai stau un ceas mai mult în vagon. Excitarea mea nervoasă ajunsese la culme; piciorul meu, acoperit cu răni reumatismale, căpătate în temniță, mă făceau să sufăr prea mult. Era necesar dar să mă odihnesc”(pp. 51-52). „S-a odihnit” într-un spital unde urmează un tratament riguros, completat cu o cură antireumatismală în stațiunea italiană Arona, situată la sudului lacului Maggiore. Este în linii generale pus pe picioare de doctori, viitorii săi confrați de breaslă mai târziu. Se înscrie la Facultatea de Medicină de la Geneva pentru completarea studiilor în medicină. În paralel, desfășoară activitate revoluționară, mai întâi sub influența anarhistului Serghi Neceaev (1847-1882), de care se depărtează până la repudiere, apoi sub înrăurirea lui Mihail Bakunin (1814-1876) de care se atașează, atrăgându-l bogăția și profunzimea cunoștiințelor sale, dar și verva, dublată de știința după care își exprima opiniile. Un timp este secretarul lui Bakunin, pe care îl părăsește fiindcă nu agreea metodele sale de acțiune.
Evocările despre cei doi anarhiști sunt autentice pagini antologice care ne dezvăluie un analist rafinat ce filtrează propriile trăiri cu atenție și curaj, străduindu-se să fie cât mai aproape de adevăr, pe care întotdeauna l-a dorit și căutat.
Prin eforturi personale, dar și cu sprijunul unor militanți din străinătate înființează o tipografie clandestină la Zürich, unde locuia Bakunin, pe care o abandonează după despărțirea de „părintele” anarhismului modern, plecând la Geneva. Aici organizează o altă tipografie clandestină, a cărei „producție” (broșuri și lucrări de propagandă, afișe, manifeste) le expediază în România, la granița cu Basarabia, de unde erau tranzitate în fosta provincie românească și de aici în Ucraina și Rusia. Un loc aparte îl ocupă relația cu studentul socialist Eugen Lupu, care îi înlesnește trecerea peste granița cu Rusia a literaturii revoluționare, fie achiziționată, fie tipărită (cap. „La granița Basarabiei – Eugeniu Lupu”, pp. 114-121) precum și cu basarabeanul Zubcu Codreanu- „înflăcărat patriot român și om cinstit în întreg înțelesul cuvântului”(p.207).
Transportul literaturii revoluționare devine și mai dificil și periculos după ce România, în aprilie 1877, semnează Convenția cu Rusia prin care se permitea Armatei Ruse să treacă pe teritoriul ei și să ocupe poziții pe linia Dunării. Odată cu militarii ruși pătrund în țară și numeroși polițiști care devin o nouă sursă de îngrijorare pentru cei care desfășurau activitate ilegală de propagandă revoluționară.
Pentru prima dată de la implicarea sa în mișcarea revoluționară Arbure se simte descurajat și este pe punctul să se retragă din activitatea militantă pentru a pune la adăpost familia de represaliile la care ar fi fost supusă în cazul prinderii sale de către agenții Ohnanei ruse. Renunță repede la intenție animat de gândul că avea acum prilejul să desfășoare acțiuni propagandistice chiar în zonele limitrofe încartiruirii trupelor rusești.
Pleacă din Geneva, după ce încredințează tipografia ilegală unor prieteni, cu un pașaport legal – culmea îndrăznelii – pe numele baronului von Witte, ministrul de finanațe al Rusiei din aceea perioadă! Pașaportul îl primise de la o cunoștiință, bun prieten al baronului!! Prima țintă – Lemberg- unde lasă „două cufere mari și patru colete” după care își continuă drumul spre Cernăuți, Suceava și Iași. La granița cu România utilizează un alt pașaport – „în toată regula”- pe numele unui caucazian (Aivazov) și ajunge fără probleme la Iași. În capitala moldavă „întâiul lucru care-mi bătu la ochi și făcu asupra mea o impresie dureroasă – consemnează Arbure – au fost jandarmii ruși de pe lângă gară. Inima mea de român basarabean se stânsese de durere, văzând pe acești militari călcând pământul sfânt al României. Biata țară! Dușmanul ei secular, inamicul ei cel mai redutabil, care de secole sub masca unui amic pândește pentru a o înghiți, era acum în inima țărei, ca aliat, ca tovarăș pe câmpul de luptă”(p.390).
La Iași îl contactează pe Eugen Lupu, legătura sa pentru transportarea literaturii ilegale, de la care primește vești triste. Agenții ruși mișunau peste tot și operau arestări de revoluționari ruși aflați în România, între care și pe Constantin Dobrogeanu-Gherea. Este forțat să plece la București unde se întâlnește cu doctorul Zubcu- Codreanu,care îl găzduiește în locuința sa închiriată.
Are plăcuta surpriză să întâlnească colegi de la Academia medico-chirurgicală de la Petersburg, deveniți între timp doctori militari, cu sprijinul cărora organizează transportul a mii de exemplare utilizând trenurile Crucii roșii care circulau între Peteresburg, via Ungheni, și Giurgiu. Polițiștii ruși sunt pe urmele sale și ale amicului Zubcu-Codreanu, care îl sprijinea în răspândirea materialului propagandistic. Locuința doctorului Codreanu începe să fie supravegheată, arestarea lor fiind iminentă. Chiar în acele momente de așteptare înfrigurată intervin polițiștii români care la ordinul prefectului Capitalei, Radu Mihai, îi aduc pe ascuns la Prefectură. Prefectul le comunică că:
„-Rușii cer extrădarea d-v, adică a d-tale și doctorului Codreanu. A vă extrăda ar fi o rușine pentru noi; sunteți români, de aceea am să vă scap, dar trebuie imediat să părăsiți Capitala”(p.407, capitolul:„Propaganda în armata rusească”, pp.386-409).
Prefectul spre cinstea sa și a autorităților române își respectă promisiunea: cei doi „proscriși” revoluționari sunt ajutați să se refugieze în provincie.
Doctorul Codreanu (n.1850) se stabilește temporar la Curtea de Argeș, fiind primit de doctorul Nicolae Russel (1850-1930), care îl găzduiește în locuința sa. Medicul Arbure, după ce instalează familia (soția și copiii) la Ploiești, se refugiază temporar în satul Bucova, în casele lui C.A. Filitis, după care se așează la Ploiești, lângă familia sa, unde stă închis voluntar pentru siguranța sa. Acolo află pe 2 ianuarie 1879 că prietenul și camaradul lui de luptă revoluționară, Nicolae Zibeu-Codreanu, murise la 31 decembrie 1878…
Firul narărilor autorului cărții se oprește cu evocarea asupra acestor întâmplări. De fapt fiecare capitol, indiferent de modul cum este construit, are cel puțin referiri autobiografice care permit urmărirea cu ușurință a existenței și demersurilor sale politice în fiecare secvență istorică ce o străbate. Din cele 23 de capitole ale lucrării, cu excepția primelor două unde „atacă”, reamintim, nihilismul sub raport doctrinar, cu insistențe asupra criticii pe care o face democrației europene și respectiv trăsăturilor secolului al XIX-lea (definit ca secol al cercetării) și ultimului ce ține locul de concluzie, în toate celelalte îl surprindem pe autor în diverse ipostaze și împrejurări legate mai mult sau mai puțin de prezentarea unor figuri de revoluționari români sau străini și de evenimentele în care au fost implicați.
O alternanță bine gândită între elementele autobiografice și capitolele dedicate prezentării mișcătoare a unor figuri de revoluționari români (Eugen Lupu, Nicolae Codreanu) și ruși (Serghei Naceaev, Mihail Bakunin, Nicolai Jukovski, Vera Zasulici ș.a.) precum și a acținulor desfășurate împotriva autorităților țariste creează un cadru perceptiv mai adecvat al informațiilor, îndeosebi a celor cu puternic impact emoțional. Cu titlul de exemplu menționăm mini studiile consacrate lui Serghei Naceaev ( „Procesul conspirației lui Neciaeff,” pp. 52-82, „Extrădarea lui Neciaeff”, pp.101-113 și „Predarea lui Neciaeff, moartea lui”, pp.122-132, Bakunin („Mihail Becunin”, pp.83-100), Nicolai Jukovski („Niculai Ioucowsky”, pp.158-176), procesului „celor 193 socialiști”, pp.311-332, sistemului celulelor solitar din Siberia („Lasciate ogni sperantia voi ch’entrate”/ „Lăsați orice speranță voi care intrați” (pp.333-379).
Ar mai fi ceva de adăugat la această fugară prezentare a lucrării, care necesită toată atenția și considerația și din partea sociologilor. Avem în vedere analizele doctrinelor socialiste și, în special, a doctrinei socialist – revoluționare, care ar fi creat, după aprecierea lui Arbure, abecedarul unei noi științe: sociologia.
Lucrarea, enunță autorul ei în utlimul capitol (XXIII), se vrea să fie un îndemn la reflecții față de barbaria sistemului represiv din Rusia împotriva tinerilor „ieșiți din rândul poporului român din Basarabia, din sânul nenorocitului popor polon, rutean, georgian, rus”, „înmormântați în temnițele Rusiei, pierduți în pustietatea Siberiei, îngropați în ocne, zidiți în celulele solitare ale fortărețelor”(p.426).
Om de acțiune, cu o putenică personalitate, doctorul Arbure, din 1879, devine „vizibil” în activitatea militantă socialistă, deși trupele rusești nu părăsiseră teritoriul României independente scriptic, dar sub ocupație rusească în realitate. Folosește legăturile sale cu revoluționarii din străinătate pe care le înfiripase în exilul din Elveția pentru a susține mișcarea socialistă din România și deopotrivă acțiunile revoluționare din Rusia. Utilizează cu succes și presa (fiind un înzestrat publicist și gazetar), așa cum o făcuse și când se aflase în Rusia și Elveția ( la Moscova fondează gazeta pentru popor „Rabotnik”, apoi „Obșcina”, destinată mai mult persoanelor instruite, culte, pe care o susține și în refugiul său în Elveția). Din 1881, este redactor la „Românul” condus de amicul său C.A. Rosetti, apoi la „Telegraful român” pentru o perioadă de 16 ani. Împreună cu I.A. Bassarabescu (Victor Crăescu) redactează „Amicul copiilor”( 1881-1898) la care colaborează Al. I. Vlahuță, I. L. Caragiale, P.P. Hașdeu, Elysée Reclus ș.a.- importantă acțiune jurnalisitică care urmărea înlocuirea revistelor pentru copii redactate în limba germană și maghiară cu o revistă în limba română.
Înzestrat cu o cultură enciclopedică, doctorul Zamfir Arbure desfășoară o consistenta activitate știintifică în variate domenii: medicină socială, geografie (fiind recunoscut și apreciat de marele geograf francez Elysée Reclus, cu care colaborează la monumentala „Le Geographie universalle”), statistică (timp de 30 de ani este șeful Biroului statistic al Capitalei și „Buletinului statistic al Bucureștiului), istoric (pe care o aprofundează în perioada când a fost funcționar la Arhivele Statului- București, elaborând fundamentale lucrări precum „Basarabia în secolul al XIX”, „Dicționarul geografic al Basarabiei”), astronomie, filosofie, sociologie (are contribuții la întemeierea acesteia ca știință socială). Deși bolnav și suprasolicitat, între 1903-1930 profesează la Academia Militară, predând limbile slave la 27 de promoții de ofițeri.
A fost un mare suflet de român, dăruind cu generozitate din viața lui ani și ani de luptă acerbă pentru dezrobirea Basarabiei și unificarea ei cu Patria română. Își vede împlinit visul în 1918 când România Mare devine o realitate istorică, pe care o îmbogățește spiritual și științific cu opere de mare valoare științifică.
În 1881 primește cetățenia română, se numără printre primii senatori ai Basarabiei din Parlamentul României întregite, în 1898 este premiat de Academia Română pentru activitatea sa publicistică și științifică, ocupă unele poziții importante în ierarhii instituționale – sunt recunoașteri pentru contribuțiile sale politice, științifice și culturale puse în slujba românismului integral.
A fost discret față de viața familială. Unele informații succinte pe care le oferă cu zgârcenie memorialistica sa a încurajat discuții în cercuri de intelectuali bucureșteni, chiar și printre prieteni și rude apropiate. Au aparut interogații cu privire la existența unui al treilea copil, un băiat,Dumitru,menționat de George Lecca in 1899 în lucrarea „Familiile boierești române”. Una din fiicele sale, Nina,susținea că nu s-a împăcat cu fratele ei, care a rămas la Cernăuți și nu a venit niciodată la București. Ipoteticul său frate, ar fi avut un băiat, economist de profesie, care în 1932 locuia împreună cu bunicul său la București.
Spusele Ninei Arbure erau întărite de Regina Ghelerter, fosta soție a doctorului Ghelerter, ambii în relații prietenești cu familia Arbure. Talentata pictoriță n-a abordat în discuțiile prietenești cu soții Ghelerter situația surorii sale dr. Ecaterina Arbure (n.1873), comunistă statornică în convingeri, care în 1918 emigrează în U.R.S.S. Revine în țară în februarie 1924, locuind în casa părintească, dar pentru puțin timp, întrucât în iunie acelaș an este expulzată .După unele surse rusești preluate și de istoriografia comunistă din România,Ecaterina ar fi fost ucisa in Rusia în timpul represiunilor staliniste. „Tăcerea” surorii sale ca și relațiile reci dintre ele devin într-un fel explicabile.
Nina moare în martie 1942 înainte de a afla veștile aduse de la Tiraspol de către doctorul Iuliu Ghelerter, feciorul din prima casătorie al liderului socialist Litman Ghelerter, trimis în misiune în anii 1943-1944. În întâlnirile sale cu cadrele medicale pe care le are acolo, doctorul primește o informație uluitoare de la o soră de caritate, cum că a lucrat o vreme cu doctorul Ecaterina Arbure care murise de moarte naturală! Aceeași soră medicală a afirmat că Ecaterina Arbure înainte de a muri venise de două ori incognito în România!
Vestea pe care o aduce doctorul I. Ghelerter este prea târzie și pentru nefericitul tată, fiindcă Zamfir Arbure se stinsese din viață la 5 aprilie 1933, în vârstă de 85 de ani. Și,în adevar,a avut dece să fie nefericit fiindcă situatia propriilor copii l-a măcinat mereu.Dumitru,primul său copil, rămăsese in Bucovina,Ecaterina „dipăruse” în Rusia după 1924, iar Nina era „artistă”…
Presa din București, dar și din țară prezintă personalitatea defunctului și descrie înmormântarea cu onoruri militare a marelui dispărut. Este condus pe ultimul drum de numeroși demnitari, foști camarazi de idei, prieteni, cunoștiințe, militari, oameni de cultură și știință.
Rostesc emoționante cuvinte de rămas bun Pantelimon Halippa, ministru pentru Basarabia, Lt.col. Gheorghe Gheorghiu, în numele ofițerilor Școlii Superioare de Război, prof. Stoica Nicolescu, din partea corpului profesoral al Școlii s.a.
Pline de adânci înțelesuri sunt cele rostite de dr. Literman Ghelerter, unul din vechii și statornicii lui prieteni:
„Întristată adunare, Nino cea înlăcrimată, cernite sunt sufletele noastre alături de al tău, Ecaterina cea îndepărtată, a cărei durere o evocăm aici:iată că stagurile fără de pată ale Patriei celeia drepte pentru toți ai săi și ale Internaționalei de înfrățire, prin eliberare a popoarelor toate, se pleacă îndoliate deasupra mormântului deschis al părintelui și bunicului nostru, al tuturor celor pe care ne-a învățat, însuflețit și îndrumat: a lui Zamfir Arbure(…).
Zamfir Arbure a fost cărturarul și ziaristul, învățatul cu disciplină enciclopedică, animatorul și învățătorul acestor generații de luptă; centrul de legătură al tuturor idealiștilor și năpăstuiților. Omul nostru al tuturor celor care credem, luptăm și trăim pentru omenire.
Ca învățat, Arbore a lucrat pe toate ogoarele literaturii și științei, istoriei și geografiei, lingvisticii, filosofiei, astronomiei, economiei și statisticii și a dat spiritului și materiei, teoriei și practicii, idealului și realului, o deopotrivă luare aminte; o deopotrivă extindere, dar și apropiere a analizei de sinteză.
Ca medic și slijitor al medicinei sociale, eu am învățat mult din studiile statistice ale lui Arbore, care cel dintâi la noi a aprofundat marile probleme ale statisticei medicale cu aplicare în demografie, în voluminoasele și cuprinzătoarele sale lucrări cu privire la mișcarea populațiunii Bucureștilor.
Higiena socială va număra pe Arbore printre premergători și îndrumători.
Nu intră în căderea mea de a spune cât a însemnat Arbore în celelalte ramuri ale științei și literaturii cărora le-a închinat minunata și stăruitoarea sa activitate.
Dintr-un cadru însă răsare mai luminoasă, mai vie, figura blândă și înțeleaptă a apostolului – din cel al căminului său, al familiei sale care a devenit centrul de raliare a celor mulți, năpăstuiți, prigoniți și umiliți.
Acolo, noi ni l-am apropiat în întregime, noi l-am admirat și iubit. Din acest cămin noi am consfințit o prietenie și vom sfinți de aici încolo prin noi și urmașii noștrii, numele său, în veci. Toți socialiștii și împreună cu noi toți acei care recunosc temelia adânc umană a socialismului, am aparținut sufletește marei familii a lui Zamfir Arbore.
Coane Zamfir, marele și credinciosul nostru prieten, bunule și blândule tovarăș, în lungul drum al veșniciei pe care pornești, te întovărășește făgădinița noastră ca, preluând marea moștenire ce ne-ai lăsat, o vom trece mărită generațiilor de după noi, – care vor proslăvi pe veci binecuvântata amintire a omului, cu care omenirea de pretutindeni se va cinsti si mândrii”.
NOTE:
1.Zamfir C.Arbure, În exil. Din amintirile mele,Institutul de Editură Ralian și Ignat Samitca,Craiova,1896.
2.Octav-George Lecca, Familiile boierești române, Lira.Muzeul Literaturii Române, București,(1972),p.48.
3.Elisabeta Ioniță, Dr. Ecaterina Arbore – Ralli, în „Anale de istorie”,anul XV,nr.2/1969,pp.140-142.
4.Dr. L.Ghelerter, Cuvântere rostită la înmormânterea lui Zamfir C. Arbore, în ”Gânduri și îndemnuri socialiste”,Editura Partidului Social-Democrat,1947,pp.109-110.
