Veneam dinspre Târgu Jiu, într-o zi ce fusese foarte generoasă pentru dorinţa noastră de-a cunoaşte pe mulţi dintre iubitorii lui Brâncuşi, pentru care dis de dimineaţă am plecat cu Gh. Cărbunescu din Râmnicu Vâlcea, cu destinaţia Peştişani. O zi densă în evenimente la Peştişani, Hobiţa, Târgu Jiu. Lume multă venită din ţara cea mare, în care astăzi Oltenia de sub munte era gazdă bună, se va fi pus pe taifasuri şi pomenire pentru Constantin Brâncuşi. Ca toate lucrurile frumoase ziua se topise iute, iute… Aşa gonea în înserarea Gorjului şi neostoitul meu companion, neostoit de viteză, se-nţelege! Seara coborâse bine pe strada tânărului oraş Baia de Fier, când vom fi poposit la porţile familiilor Greiere, junior şi senior, la nepoţii şi vărul lui Cărbunescu, anunţaţi că îi vom colinda preţ de-o noapte. O seară de ţinut minte, cu povestea ei dusă lunecos în cumpăna celeilalte zile. Nea Ionică Greiere, vărul, un om plin de viaţă, umor şi îndoială socratică m-a cucerit imediat. Un ştiutor de multe, hâtru, cu spirit liber şi cu o părere fermă despre lucrurile… păscute de demult. Adevărul său este mândrie gorjeană autentică, spirit al înaltului care urcă cu uliţa, devenită stradă, chiar pe munţii din spatele casei. Plin de nobilitate, acest om netemător de creste şi nestrivit de numele unor oameni, ridicaţi din locurile lui de baştină, fie el chiar… fugitul de-acasă: Brâncuşi. Copiii, gazdele noastre, fiul şi nora – din Bengeştii, care amintesc de un mare neam boieresc înrudit cu Basarabii, după spusa lui Haşdeu… neapărat gorjeni!- au o fată la liceul ,,Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu, în clasa a XII-a, viitoare candidată la … Farmacie. Adevăraţi gospodari, juniorii vădesc un simţ al frumosului în întregul său. Ordine, curăţenie, armonia lucrurilor aşezate în utilitatea modernă, fără ostentaţie, dezinvoltură de stăpâni peste truda mâinilor lor şi fireasca aşezare în gândul lor despre frumos, au creat bucuria întâmpinării şi starea noastră de bine.
Deşi ziua păruse plină ochi, au mai încăput multe în povestea ei. Ionică, cu o memorie nesecată a evenimentelor zgândărită de Gică, şi el un hâtru, pe măsura vărului, amândoi cu harul povestirii (chiar ieşind din tactul orologiului!), mi-au pus în palmă felul de-a fi al olteanului de sub streaşina munţilor, pe unde vor fi fost cândva strămoşii lor, ungurenii originari. Ionică se ştie cu fluierul, iar Gică are un viers remarcabil pentru romanţa născută din poezie. Ce îngemănare în respiraţia adâncă a duhului locului…, gândeam în sinea-mi şi cum ştie locul să-şi ridice glasurile potrivite! Ionică curăţase via din curte şi căzuse de pe scară. Se afla la a treia cascadorie de acest fel şi era bântuit de gândul vreunui blestem. Îi făcuse provocarea vărul său să pună mâna pe fluier. Era prea târziu şi apoi nu mai încăpeau vorbele ce-şi aşteptau de mult slobozenia. Ziua de 16 Martie se pupase deja cu cea de 17 (Anno Domini 2012!), şi hotarul se cerea, cât de cât, respectat. Ne retragem la culcare mult după miezul nopţii cu promisiunea să închidem taifasul şi tainele altă dată, poate chiar în zori.
Camera de la etaj, cu vedere spre răsărit, mă îmbie la somnul căruia îi cad prizonier instantaneu. Mă frec la ochi pe la primele ore ale dimineţii. Lumina sporea în intensitate. De la parter răzbăteau vocalizele somnului. Gică se visa motor cu ardere internă şi interpreta o romanţă în doi timpi, de parcă ar fi fost… trabant. Descifram în adâncimea cimpoiului tihna mulţumită a unchiului cu aşa nepoţi şi confortul construit cu trudă şi pricepere de aceştia să sfideze iarna care era în toi pe crestele învecinate ale Parângului. Nu departe, pe valea Galbenului, Peştera Amazoanelor – pe numele lor latin muieri, unele aprige şi devotate familiei (cum rar mai găseşti în bătătura cea largă a lumii!)- vorbeşte de o mitologie şi o istorie ce parcă ieri s-au despărţit de realitatea cotidiană. Femeia, stăpâna casei, gâtul bărbatului, cum se va fi cuminecat în ordinea gentilică a Gorjului, din substratul dacic şi apoi de-a pururi moşnenesc, se vădea şi-n nora lui Ionică, impecabila noastră gazdă şi gospodină. Cândva stăpânii porţilor cu Puterea, căftăneau domnitorii şi îi numeau…gospodari. Femeile amazoane, mai nou monahiile obştilor feminine, dar şi gospodina fiecărei gospodării este prin toate îndeletnicirile sale, stăpâna casei. Rostul omului, adică al bărbatului, este în lupta sa cu lumea de dincolo de gardul, prea strâmt pentru un cocoş de munte. Bărbaţii Gorjului, şi ai întregului spaţiu cu oameni liberi, respiră aerul rarefiat al înălţimilor. Ei vânează, adulmecând urmele de sub cer. Adună trofeele : blănuri, coarne, colţi, etc., probe ale puterii de-a stăpâni, dincolo de gardul casei. Eroul este doar cel viteaz de la fruntariile orizontului apărat straşnic. Interiorul este apărat de leoaică (leoaică tânără iubirea… ne atenţionează poetul!), adică de stăpâna inimii din fortăreaţa comună cu casă şi orizont de cuprindere. Cuibul puilor este al mamei, iar cerul zborului lor este al … omului, cerc larg ca ograda, ca ţara, pregătit tuturor şi apărat eroic.
Mi-am recuperat întârziat ziua de ieri. Primele raze răzbăteau prin aerul proaspăt al dimineţii, perpendicular pe inima inundată de zvonul crescând al Olteniei de sub munte.
Dinspre acolo, de la hotarul cel viu al Oltului, cu numele lui vechi altar de taină, se va fi înstăpânit numele moşiei, iar dreptul asupra ei va fi numit pe moşnenii, ca pe un soi de oameni liberi, întotdeauna liberi. Aici, nu departe de gura peşterilor, case, cuiburi apărate de amazoanele-muieri, la porţile de intrare în cetăţile munţilor şi în respiraţia unei primăveri dinspre colinele şi doliile sudice, începea o nouă zi, una de neuitat.
Mă scobor din Olimpul somnului. Respiraţia zgomotoasă a lui Gică îmi spune că este tot în visul lui, deşi dimineaţa îşi înteţise zvonul. Gazda noastră, stăpâna acestei case frumoase, era demult în bucătărie. Pregătea intrarea tuturor în noua zi. Legăm un dialog, dincolo de protocolul formal. Eu static, contemplativ, tânăra gospodină, trebăluind continuu. Gică se trezeşte şi el şi ni se alătură. Vine şi vărul Ionică. Ne spune că a dormit mai bine decât în alte nopţi. Vorbim mult, cu ochii la ceas, mai ales eu, pentru că verii trăiesc foarte afectiv clipa. Ceasul biologic îşi impune mersul. Se simt bine unul lângă celălalt. Au poveşti de viaţă comune şi chiar taine pe care nu le împărtăşesc cu alţii. Gică îşi aminteşte de vânarea gâştei cu gonacii lui… feminini. Ionică, păţania de sub Mohoru, când nu au numărat corect muniţia adversarului (pădurarii din Voineasa!) şi şi-au pierdut truda vânatului. S-a făcut ceasul 9.00, apoi 9.30 şi Gică nu dă nici un semn de plecare spre Mănăstirea Polovragi, în fapt scopul înnoptării la gazdele noastre. Încerc să-i sugerez, uitându-mă des la ceas, apoi îi spun că nu trebuie să întârziem. Este sigur că şi ceilalţi gorjeni funcţionează după acelaşi ceas şi m-am convins că avea dreptate. Îi amintesc că mai are o vorbă de taină cu văru… Până se termină taifasul de suflet al verilor admir grădina, mestecenii din spatete caselor şi munţii din preajmă. Se arată o zi însorită. Cred că vine cu adevărat primăvara. Un ghiocel mă confirmă. Cunosc şi pe-al doilea nepot al lui Gică. Făcea ordine cu via şi cu pomii din ogradă (cumnata îi va fi spus că vişinii nu se îngrijesc prin… tăiere !). El este căsătorit cu o polovrăgeancă. Sunt cu toţii tineri frumoşi, gospodari harnici şi cu rafinamentul celor moderne, după cum mi-am dat seama din scurta noastră conversaţie. În sfârşit, vrem să ne urnim, dar cheile nu se ţin de Gică cum, uneori, telefoanele. Ne despărţim de gazdele noastre generoase, cu speranţa revederii să depănăm poveştile încă nespuse.
Plecăm! Telefonul se zbate în buzunar. Petre Cichirdan, aflat în Râmnic se interesează de evenimentul de la Mănăstirea Polovragi. Îl redirecţionăm către Ştefan Stăiculescu aflat în poarta mănăstirii, în plin loby pentru viitorul rector al Universităţii Constantin Brâncuşi, din Târgu Jiu. Cu Ştefan este şi Ion Mocioi. Aflăm imediat, cum că Cichirdan, cel aflat în Râmnic, doar vorbisem cu câteva clipe înainte cu el!, va sosi imediat. Măi, să fie! Sosim însă noi, în circa cinci minute. Tot la poarta mănăstirii, prietenii noştrii primeau colivă de la nişte femei grăbite spre corvezile cerute de casele lor în fiecare dimineaţă, mai ales că se făcuse târzior… Generoase, în spiritul românesc al pomenirii, dădeau colivă şi la pachet, la cerere… şi au fost solicitări. Am pătruns în curtea interioară a mănăstirii, îmrejmuită ca o cetate, ceea ce şi fusese pe vremea ctitorului Danciu Pârăianu. Facem fotografii cu biserica aflată în restaurarea picturii din interior. Pridvorul cu Athosul, înlocuind tradiţionala judecată de apoi, ne vorbeşte de unicitatea unui loc cu munte sfânt şi cu porţi ale raiului, aici la slobozirea Olteţului din chei, unde se va fi mutat chiar nedeia de sub cer, să le fie oamenilor târg anual. Slujirea parastasului se face în bisericuţa… de rezervă. Am adăugat pomenirii lui Constantin Brâncuşi şi pe I.P.S Bartolomeu Anania, tocmai plecat… dincolo, cu câteva săptămâni în urmă. Ne-am amintit şi de trecerea lui pe la Polovragi cu… flacăra rugului aprins, pentru care tânărul călugăr se va fi pribegit pe scara cea lungă şi tot mai înaltă a vieţii sale, să ajungă Înaltul Clujului, Vadului şi Feleacului, după o petrecere ca o epopee. Petrecerea sa, mare trecere, o împletire de eroism şi martiraj, revelaţie divină şi inspiraţie poetică. O slujire decentă, într-o intimitate naturală căreia i-am fost martori gorjenii şi vâlcenii, sosiţi în primul val, alături de obştea mănăstirii va fi fost comuniunea noastră din faţa altarului. Rostim câteva cuvinte pentru omagierea duhului acestor mari oameni dăruiţi lumii, de Oltenia de sub munte. Sunt puţine vorbele noastre, dar sincere. Le vom spori numărul la agapa de după, unde vor fi ajuns şi… oficialii, în sensul reprezentativităţii lor publice. M-am aflat între Călinoiu, vâlceanul din Bălceştii Olteţului, ajuns marele şef al Gorjului şi Maica Stareţă, gospodarul suprem al mănăstirii, chiar în faţa mea se afla preotul care oficiase slujba. Le-am mărturisit că sunt acolo pentru a-mi onora misia asumată în Cercul de la Râmnic : România Grădina Maicii Domnului şi de pregătirea unei cărţi, omagiu pentru Constantin Brâncuşi, ce se va lansa, probabil, în vară. Aflăm despre implicarea Gorjului în organizarea celui de-al XIII-lea Congres de Dacologie, chiar în vară. Prin preajmă se discută despre colaborarea Gorjului cu Vâlcea, în probleme cultural-spirituale. Cichirdan, sosit între timp, cu juniorul Bogdan dăruiesc din rodul lor proaspăt, revistele de cultură editate. Pavelescu, din Horezu, patronul Normandiei îşi arată disponibilitatea în susţinerea unor lucruri care-i stau la îndemână. Ion Mocioi ne spune o istorie despre Tudor Vladimirescu, pornind de la o inscripţie păstrată pe zidul bisericii. Agapa se prelungeşte fericit spre înfiriparea unei comuniuni speciale între oltenii megieşi de sub muntele de dincoace de Olt. Încheiem, aşa cum am început, cu o rugăciune comună care se încheie cu… Amin ! Adică tot ce s-a spus acolo, mai ales legat despre privirea în faţă, aşa să fie !
Facem o fotografie de grup, ne despărţim cu promisiunea revenirii anuale pentru parastas, dar şi altele, ocazionale. Rămânem împreună, cei ce-am pornit la drum ieri dimineaţă. Gică îmi spune de îngustimea cheilor Olteţului, de crucea de deasupra peretelui din dreapta, de multe altele. Mergem să le vedem ? Eu, văzând ghiocelul din grădina din Baia de Fier, mi-am adus aminte de covorul de ghiocei şi brânduşe descoperit cu mulţi ani în urmă, mai sus de cheile acestea, cu adevărat foarte strâmte. N-am pregetat. Între petele de zăpadă, şi chiar prin zăpadă, ghioceii anunţau primăvara şi s-au oferit să ne fie deconturi pentru… muierile noastre înţelegătoare, lăsate acasă, acolo unde, spuneam mai sus, sunt stăpâne incontestabile. Ne întoarcem către Râmnic prin Racoviţa şi apoi Rugetul lui Damian Ureche, un poet mare al locului, prea puţin cunoscut, ca să-l vedem pe alt Ionică, prieten cu Gică, fratele poetului de pe valea Cernei, afluentă a Olteţului. Ionică Ureche nu este acasă. Îl găsim, recunoscându-i bicicleta în Slătioara. Stăm de vorbă. Facem planuri şi o fotografie în faţa Biblioteci „Damian Ureche”. Voiam să marcăm un fapt semnificant. În Slătioara foarte cunoscutului Dinu Săraru biblioteca publică are numele poetului din Rugetu. Pentru cine nu i-a citit poezia pare inexplicabil. Poetul a scris şi … proză. Ionică mi-a dăruit „Nunta utopică” unde l-am descoperit pe poet, un luptător împotiva celor ce îngrădeau libertatea de expresie şi mi-am amintit că nu au fost mulţi aceştia pentru că majoritatea se aliniase şi cânta frenetic odele… Ne-am dat întâlnire în vară să mai povestim despre poet şi să le spunem şi altora. Drumul către casă, cu expertul meu într-ale vitezelor, iute ca o ploaie de vară la volan, tihnit şi mai mult marşarier când trăieşte adânc clipa, a fost ca vântul, să nu se risipească atâtea lucruri frumoase adunate în două zile minunate.
17 Martie, 2012/reporter de ocazie, Mihai Sporiş
