Dacă subtitlul este „Frânturi din tinereţe”, cartea se deschide cu „Fragmente dintr-o posibilă prefaţă”, semnată de Ioan-Pavel Azap care l-a cunoscut pe Horia Muntenuş în Clujul – capitală de Ardeal ”acum un sfert de veac, ca pe un tânăr furios (…) care făcea figură de cunoscut şi cunoscător în mediul literar. Funciarmente revoltat, intransigent cu sine dar, inevitabil, generos cu alţii, clamând, uneori, că lumea poeziei începe cu el dar conştient, dintr-o luciditate pe care o masca, adeseori, într-o boemă subversivă, că lucrurile nu se petrec întocmai. Poezia este locul în care se retrage şi se regăseşte cu adevărat, în care oficiază, dacă termenul nu este prea pretenţios, lăsându-se condus de un instinct primar sigur şi, nu de puţine ori, infailibil. Poezia este actul prin care îşi trădează, fecund, impulsurile „agresive”, revolta juvenilă. Horia Muntenuş reuşeşte, cel mai adesea, un greu de obţinut echilibru între flerul poetic, între inspiraţie şi, generic vorbind, scriitură.” Şi încheie Ioan-Pavel Azap scurta sa prezentare prin a reda, în întregime, unul dintre cele mai frumoase poeme ale acestui volum, fapt ce îl vom săvârşi şi noi: „Locuieşte la mine un înger/ A zis un poet care purta o manta/ Stă şi scrie noaptea şi bea/ Are cum ar zice unii o idee fixă/ O stea pe care a pus-o în ramă şi/ O priveşte mereu uneori/ Mă strecor încet acolo/ La el stau şi-l ascult cum vorbeşte/ Şi cum se uită în oglindă/ I se aude lacrima/ Câteodată/ Îşi ia paltonul pe umeri şi pleacă/ Pe un strat de zăpadă aşa/ Fără ca el să mă vadă/ Ca un demon dar nu e un demon/ Şi rămân singur.”
Cele câteva capitole ale cărţii, reprezentând şi câteva dintre cărţile publicate de autor – ”Noaptea exilatului”, 1991, „Ioan”, 1993, „Gura de piatră”, 1996, „Liber”, 1999, „Speranţa”, 1999, poartă Motto-uri din Heraclit, din Sf. Apostol Ioan, Pico della Mirandola, Honorius von Autun, Orpheus, ceea ce exprimă nu numai asimilarea lecturilor serioase ci şi deschiderea-evantai spre cultura universală ce îi oferă temelie trainică pentru ceea ce construieşte în viaţă, pentru viată, bunul nostru prieten îndepărtat Horia Muntenuş, el fiind, de fapt, omul ce se zideşte în sine, din lutul primordial peste care toarnă apa vieţii şi focul sufletului, îngemănând Sfânta Treime cea Atotcuprinzătoare şi de nedespărţit.
Majoritatea poeziilor lui Horia Muntenuş „sunt nişte flori de noapte, de o frumuseţe nepământeană, neliniştitoare, aproape sfidătoare. Dacă am încerca să o definim, pornind de la trei simboluri zoomorfe ce apar la poet, am putea spune că poezia lui uneşte, în mod paradoxal, puritatea şi maiestatea lebedei, neastâmpărul şi orgoliul corbului şi stranietatea şi detaşarea şarpelui, alcătuind, astfel, iată, tot o Trinitate – constată Daniel Hoblea, la finalul cărţii, în scurtul şi densul său studiu intitulat „Despre destinul poeziei sau poezia ca destin”. Nu vom mai emite şi noi o părere personală, deoarece sunt emise suficiente şi ne vom opri, însă, aici, tăcuţi, recunoscându-ne neputinţa de a pătrunde taina copleşitoare a poetului, taină ce nu o cunoaşte, credem, decât Creatorul nostru, al tuturor… „Gura de piatră” a poetului este, de fapt, lumina supradensă ce va rosti, în veci, ca un oracol perpetuu, Adevărul.
Aflat la capătul călătoriei noastre prin acest volum, vom suplimenta şi noi scurta cronică de faţă cu poemul 15, aflat la finalul ultimului capitol, spre lauda autorului şi cinstirea bunului cititor:
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
Crezul meu de tânăr
Claviculă albă a mea
În singuratece colţuri de lume
Ori în gări pustii şi stinse
Pe drumuri strâmbe ori
Pe cărările dreptei mele iubiri
La piept strângeam cămaşa
Era frig afară şi seară
Și stelele răsăreau cum rosteam cuvinte
Vorbind cu tine
Fiecare cuvânt avea câte o stea
Şi când murea câte un cuvânt
Topindu-se-n tăcerea emotivă
Cădea câte o stea.
Rosteam cuvinte cu vocea în schimbare
Împodobisem cerul cu vorbe – stele
Şi între ele tu Poem
Te-ai întins Cale Lactee.
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
Am adunat pe file de hârtie desene cu portretul tău
E greu să-ţi spun cât e de greu
S-adun pe file de hârtie desene cu portretul tău.
M-ai învăţat albastrul
M-ai acoperit cu el
Cum stam la colţul străzii noaptea la taclale
Și cum fumam amândoi şi cum râdeai
Dincolo de neoanele străzii era Cerul
Şi Îngerii Sfinţii şi Bunul Dumnezeu.
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
În palma ta dreaptă se desena destinul meu
Și-n lacrima ta de fată înaltă şi subţire
Tâmpla mea spartă ca o liră lovită
Se decupa din tâmpla unui zeu.
Azi îmi iei privirea şi o strecori printre genele tale
Sprâncenele tale lungi se arcuiesc spre Poli
La fel ca-ntotdeauna rămân în sita deasă
Verbele să-ţi poarte veşnic rochia de mireasă.
{ 1 comment… read it below or add one }
Asa ceva mai rar imi e dat sa citesc!