De ce este blamată… „Ideea Europeană” și misiunea interbelică a elitei românești, enunțate de Nae Ionescu?
1.Întrebarea este… ex abrupto. Se impune un comentariu! Între cele două războaie mondiale: cel al reîntregirii şi cel care ne-a dus în lagărul roşu, ne-am consolidat reduta naţională a unei ţări întregite prin jertfe de sânge şi în urma unor prilejuri fericite: 1 Dec.1918. / TRIANON 1920/ Încoronarea, din 1922, de la Alba Iulia și consacrarea de la București, în fața puterilor lumii, ca regat al unei țări reîntregite. Ne-am aflat pregătiţi, la un moment dat, în lungul proces al regăsirii de sine, sincroni mersului lumii care punea preț pe autodeterminarea popoarelor cu conștiința de sine afirmată. Lumea obosită de imperialismul popoarelor înlănţuite a rupt cătuşele şi foarte multe naţiuni şi-au redobândit fruntariile unor patrii proprii. În noile sale coordonate geo-politice, România trebuia să-şi fi luat majoratul şi să fie, în sine, o naţiune respectabilă. Cele două cauze, în opoziţie, se pun la treabă: internaţionalismul proletar – apăruse uniunea sovietelor şi se declanşase, deja din 1917, conflictul direct – şi naţionalismul identitar (fascism musolinic, nazism german etc.). În acelaşi sincronism al vremii marii vizionari ai neamului: Vasile Pîrvan, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Rădulescu Motru, Petre Comarnescu şi Nae Ionescu își vor însuşi gândirea (v. Gândirea) vremii. Universitari de excepţie ei vor educa tineretul academic, care mai departe va urni uriaşa masă inerţială a intelectualităţii, inclusiv preoţii si dăscălimea din cele mai îndepărtate cătune, consolidând procesul social, instrumentat de Spiru Haret. Presa va duce mesajul în toate colţurile ţării. Ideile se dezbat şi lumea se polarizează repede la adevărul naţiunii. Nu puţine familii îşi dăduseră obolul de sânge pentru România Mare. Se impune o menţiune specială pentru marele filozof Nae Ionescu – universitar şi mentor al studenţimii, un factor de polarizare cu o putere de seducție speciala. Se pune pentru el chezaş, Mircea Eliade, un geniu al gândirii româneşti, el fiind la rândul său discipol al profesorului Nae Ionescu. În studiul dedicat profesorului, „România în Eternitate”, cu idei reluate în 1990, de N .Georgescu la „Profetism românesc” (cu ocazia editării lui Mircea Eliade!), găsim nenumărate răspunsuri. Nae Ionescu, spirit anticipativ, socratic, dedicat tinerei generaţii a fost iubit şi respectat de discipolii săi. Deşi ideile sale au avut şi contestatari între academicii vremii, ele s-au vădit profetice.
Trăirismul său, ca modalitate de a porni de la viaţă, pentru mersul înainte, va fi confirmat de heideggerismul de mai târziu al fiinţării… prin ieşirea din ascundere şi intrarea in actu. Viziunii identitare – necesară în fixarea limesurilor și asumarea moştenirilor de demult, chiar dacă în spiritul protocronist, promovat de Nicolae Densușianu, completat cu istoriografia emergentă, bazată pe cercetarea savantă a unor iluştrii: B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan ș.a., Nae Ionescu i-a adăugat entuziasmul unei tinerimi ce fusese conştientizată de misiunea sa. Tinerimea universitară vedea în mentorul ei „un mare învăţător al neamului”.
În ianuarie 1924 Nae Ionescu lansează „Ideea Europeană”: „cu noi înşine mai întâi şi apoi cu ceilalţi…”
„Misiunea” generaţiei interbelice este formulată explicit de unul dintre exponenţii ei: Mircea Eliade (v.1928 Anno Domini): „Eram obsedat de teama că generaţia noastră, singura generaţie liberă, «disponibilă» din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească misiunea că ne vom trezi într-o zi „mobilizaţi” aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim”.
Muncă, voinţă, cultură – triadă definită de filozofia antică prin: a vrea, a ști, a putea!- impuneau valorificarea axiologiei româneşti cu reperele definite de vizionari (Eminescu, Haşdeu, Pârvan, Iorga ș.a) şi urmarea modelelor, pentru vederea lucidă a viitorului, deveneau comandamente ale… „misiunii”. Prin asumarea misiunii, tineretul, corect îndrumat, trebuie să-şi găsească locul în acțiunea transformării sociale. Entuziasmul lui avea un ţel şi implicarea în acţiuni generase responsabilitatea devenirii. Nicicând un militantism, mai ardent, nu este consemnat în istoria neamului. Pentru dobândirea dimensiunii patriotice şi a credinţei fără rezerve, au stat şi viitoarele sacrificii pe front, sau martiriul în lagărele şi închisorile comunismului ateu. Ţara, cu inimă şi suflet, dădea tărie copiilor ei. Mai apoi, smulse şi duse în exil, valorile şi forţa de trăire a naţiunii, vor fi fost date… risipirilor. Toate naţiunile îşi făcuseră din copiii lor… străjeri statornici. Și ce putere de sacrificiu are tineretul în entuziasmul și exuberanța lui, când inima-i bate cu putere cauza! Tineretul acționează… când își ascultă îndrumătorul credibil! Ce mentor unei generații întregi profesorul (dr. în științe!) Nae Ionescu!
2.Aici este vorba de o procesualitate, general valabilă, pusă în evidenţă de logica aristoteliană. Între logosul preexistent şi punerea în act este nevoie de acţiune. În faţa unor idei noi, nutrite milenar de un substrat românesc într-o stare de latență (potenţialitate), cei care au luat seama au fost universitarii iluştrii, intelectualii din presa şi publicistica românească (în cunoştiinţă de cauză cu ce se întâmplă în lume – v. ideea europeană). Ei au dus misiunea în gândul şi dorinţa de făptuire a tineretului (la toate revoluţionările, în primele rânduri – vezi 1989!).
Mişcarea legionară se constituise ca un instrument/ mecanism, politic, în stare să procesualizeze… ideea naţională. Pentru ca să se pună în operă, ideea avea nevoie de energiile umane ordonate unui crez, într-o disciplină de tip militar. Între timp, prin Miron Cristea, se recuperase şi demnitatea unui Patriarhat naţional, autocefal, în interiorul unei conduceri colegiale a Bisericii Creştin-Ortodoxe a Răsăritului. Iată cum un fluviu naţionalist cuprinsese, statistic, peste jumătate din ţară cu credinţa în Dumnezeu. Un Dumnezeu/preponderent ortodox, respira „credinţa naţională” a unui popor creștin, prin excelenţă. Imaginea armatei naţionale (şi azi, cu toată pripa transformării ei către profesionalizare, este în respectul public!), va da modelul căpitanului, conducător de legiuni (era foarte puternică ideea că ne tragem din urmaşii unei Rome ce cucerise lumea cu… legiunile!). Îmbinaţi aceste simboluri, într-un secol cu eticheta războaielor şi veţi avea profilul, portretul robot, al legionarului (se poate citi Cartea şefului de cuib pentru a se vedea în mod explicit crezul unei mişcări!). Azi se vorbeşte, ca şi între cele două războaie mondiale, de lupta anti/corupţie. Unii o puneau sub sabia arhanghelului Mihail, pentru o legitimare sacră, alţii, cei de azi, o pun sub DNA (Direcția Naţională Anticorupţie!), tot un fel de instrumente paralele instituţiei juridice – ca putere separată în stat, care îşi face funcţia, uneori cu derapajele constatate și în abuzurile mișcării (vezi dosarele cu miros de vendetă politica!).
Naţiunea fusese adusă în starea de luptă pentru… trăirea ei în universalitate. Dar imperiile contraatacă. Tot ideologic la început, cu structuri comuniste, cu programe şi propagandă. Universalităţii naţionalismului de dreapta pe temei religios îi vor da, per contrario, legitimarea internaţionalismului proletar, ateu. Ciuma roşie va cuprinde continentul, iar românii puşi la colţ (de marile puteri, când vor fi convenit altă ordine mondială!) vor intra în iadul puşcăriilor şi al lagărelor de muncă forţată, ale dezvoltării multilaterale – până în… prielnica Siberie. Vocea propagandei, privind „raiul comunist” se mai aude şi azi la inchizitorii care au condamnat legionarii şi legionarismul, fără drept de recurs, pentru că prejudecata și otrava ideologică intrate în creier nu mai pot fi vindecate. Inerția mentalității inoculate, fusese corect sesizată, încă din 1910 de Spiru Haret în „Mecanica Socială”. Legionarii au nevoie de un proces corect şi nu de formă, cum şi-au auto/pronunţat comuniştii, culpa cea… minoră şi absolvirea ei, praf în ochii mulţimii intoxicate. Legionarismul trebuie descifrat cu bunele și relele lui, câte vor fi fost, nepărtinitor și mai ales, cu toată buna credință și intenția mântuirii, numai cu adevărul, gol, goluț.
3.Spiritul românesc, acum? El se poate vădi, foarte înalt, prin valorile sale exponenţiale și libere în puterea lor neîngrădită de vremuri. Oameni vizionari – neparalizați de dictatul „politicilor corecte” ale momentelor trecătoare, cu dreptul forței de lovire, înscăunat în jilțul puterii imediate!- au fost în toate vremurile. Există un panteon românesc, un tezaur ca o scriptură, care poate fi apărător al cauzei adevărului necesar, despre noi înșine. Parte din „profeții” noștri sunt invocați parțial și numai în ceea ce poate fi spus cu spaimă – ca gura păcătosului să nu grăiască adevărul potrivnic; alții sunt ocultați, puși la index… o vreme, să poată fi uitați. Să amintim în trecere câteva nume, cu opera lăsată, încă insuficient valorificată, dintre cei în mod superficial… aduși în ajutorul societății românești: Mihai Eminescu, Spiru Haret, Dumitru Drăghicescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, Pamfil Șeicaru, Petre Pandrea, George Uscătescu, Vintilă Horia, I. D. Sârbu și câți alții, ocultați, trecuți la dispoziția cenzurii, acel cerber de serviciu la poarta „Politicii Corecte”. Dar ei sunt, ca întotdeauna, tema secundară (în logica arendașului aservit, a vasalului de serviciu, a tratatelor cu condiționările asumate, etc.) pusă în opoziţie de blestemul capului plecat, ce a obligat pământul acesta să-şi tranzacţioneze verticalitatea. De aici nefericita dedublare şi nu de puţine ori trădările (fapt comun în mersul lumii, cu Iude și Mântuitori!).
4.Este întotdeauna benefic să apară personalităţi, unele referenţiale cum au fost: Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus, Udriște Năsturel, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul, Inochentie Micu, Gheorghe Lazăr, Petrache Poienaru, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Andrei Șaguna, Eliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, B.P.Haşdeu, Spiru Haret, Dumitru Draghicescu, Constantin Brancusi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, sau uitaţii: Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, şi spre norocul nostru mulţi alţii, în toate timpurile. Despre câţiva dintre contemporanii noştri, care respiră mai ardent patria am vorbit mai sus.
Trăim – poate chiar în sensul trăirismului generației interbelice, sau a existenţialismului heideggerian! – această lume, vrem nu vrem, sincronizati valului cel mare, chiar dacă identitatea, inculcată subtil în mituri şi în crezul cel adânc, se susţine şi revendică si protocronist, nu doar în spiritul rațiunii, cu dovezi științifice. Nu se pune problema de-a rămâne ancorați în trecut și de-a ne opune evoluției, valorii adăugate. Pe axa timpului liniar (atunci când nu acceptăm ciclicitatea cu întoarcerile ei… perpetue!), ireversibil, acest lucru nu este posibil. Viteza cu care se schimbă lumea este ameţitoare. Ştiinţa şi tehnologiile îşi trăiesc momentele de vârf. Aceasta este acum, ca într-o sonată cu două teme în alternanţă, nota dominantă. Vrem, nu vrem, armonica principală ne forţează… rezonanţa!
În ceea ce priveşte posibilitatea reabilitării dreptei româneşti, că despre asta este vorba, trebuie depăşite câteva obstacole mentale. Încă nu am ars otrăvurile doctrinei comuniste care ne-au intoxicat împotriva înaintașilor noştri, intelectualii floarea naţiei interbelice, etichetaţi de-a valma ca „duşmani ai poporului” şi trimiși la canal şi în marile „universităţi” ale gulagului. În sistemul conceptualizat de Spiru Haret – vezi „Mecanica Socială”/ 1910!- ei reprezentau una din axele de coordonate ale Societății, alături de Moralitatea(pe suportul credinței) și Economie . Nu aceste fundamente au fost uzurpate de schimbarea macazului societății, după cel de-al II-lea război mondial? Formal am făcut procesul comunismului. Dar cine au fost „judecătorii” şi ce „sentinţe” au pronunţat? Nu cumva trăim condamnabil de superficial o istorie nefericită, care îşi perpetuează lipsa de vigilenţă prin puternicii zilei, politicienii aserviţi altor crezuri? Există luptători în tranşee şi uneori la lumina zilei (ca să poată fi marcaţi cu etichete de propagandiştii… angajaţi!/ vezi partizanatele mediei…) ce încearcă să ţină aprinsă luminiţa identităţii. Este mult? Credem că este! Ideile nu trebuie să moară. Vor veni soroacele când temei secunde i se va da prim-planul. Atunci trebuie să strălucească şi să înflorească, precum un cactus în deşert după o lungă şi răbdătoare aşteptare. Rezultatul? O nouă floare, o nouă sămânţă, o nouă speranţă de-a rodi semnul. Divină ciclicitate! Dar, atenţie! Rodul cel nou, amintind de vechi, se va întâmpla într-o lume schimbată şi permanent schimbătoare, ca efect al sincronizări pe toate planurile existenţiale.
5.Hotarele, ca marcaje ale spaţiului vital sunt semne cu înţelesuri. Tâlcul semnelor se traduce… simţurilor. În lumea necuvântătoarelor mirosul recunoaşte dâra limesului, niciodată trasată cu gard înghimpat, sau fâşie de nisip. Marcajul, chiar nevăzut, avea legitimare în puterea de apărare a celui interiorizat. Hotarele unui popor cu semn etnic inconfundabil se păstrează, firesc, dacă reuşim să păstrăm nu dâra de miros, orizontul comun al văzului, armonia sonoră, gustul pentru ceea ce rodeşte şi plăcerea pipăitului, ci întregul acestora sublimat într-o conştiinţă existenţială. În expresia culturală: limba maternă, crezul religios (şi el sădit prin limbajul dat de mamă!) tradiţiile, ca gesturi sacre, repetate indefinit, până au devenit reflexe condiţionate, sunt landmarcuri răspunzătoare de hotarele adânci ale sufletului. Aici Nichita Stănescu cu… „patria limbii române” are dreptate, cum au dreptate şi cei ce consideră că Dumnezeul românilor este creştin şi că El îl are printre strămoşi și pe Zamolxis (cel răspunzător de nemurirea strămoşilor noştri, dacii!) și mai ales că nu ar trebui să vadă diversitatea raportării la același principiu suprem, adevăr absolut, ca pe un lucru potrivnic. Dreptate are şi Eminescu când intuieşte „râul”, „ramul” din „Dulcea Românie”, „ţară de dor”, ca elemente matriciale.
Cultura unui neam este ceea ce lămureşte hotărniciile lângă alte neamuri. Acum, ca posibilitate de a trăi material, ne putem găsi oriunde pe planeta cuprinsă de… globalizare. Sigur, cu nostalgia repetabilei izgoniri din paradisul… pierdut, al grădinii de acasă unde, vrei nu vrei, este leagănul, este dorul, şi locul unde să trăieşti ai vrea…
Naţionalismul – eliberat de excese!-, înţeles ca dragoste de glie, este indispensabil dăinuirii, în graniţele unui spirit cultural. Naţionalismul – văzut ca un curent ieşit din sincronul lumii, într-o exercitare a forţei lui de-a se opune noutăţii implacabile!- poate fi un cântec de peşteră, o întoarcere în starea de latenţă, conservatoare, ca o punere la adăpost de vreme rea, până când se vor întoarce zodiile prielnice. Ceea ce era în veacul de aur al naţiunilor, armonică principală, cu naţiunea solist, a devenit o simfonie cu toată diversitatea naţiunilor în expresia permisă a unei partituri globale. Dirijorul, cel cu putere asupra hotarelor fizice ale naţiunilor, este şcolit la marea şcoală… planetara, care a mondializat triburile, mirosurile, noile minuni ale lumii, limbajul și pregnant ubicuitatea mediului virtual, ca un argus reînviat cu miliardele de ochi…
Te poţi opune unui proces pe care, într-un entuziasm nebun, îl percepi ca pe un lucru necesar? Îţi poţi refuza calculatorul, inoculat subtil cu engleză cu tot, când el este tehnologia care te scuteşte de atâtea eforturi, mai mereu forţându-te să accepți gândirea inoculată în softul de operare, în dauna propriei gândiri?
Cred că problema de fond, care se pune nu este cea a… grănicerilor, ci aceea de a rămâne oameni (desigur cu identitate naţională – acceptată şi încurajată de toţi identitariştii lumii, nu puţini!), în faţa pericolului de-a deveni instrumente, într-un staul imens alături de cyborgi şi maşini cu inteligenţă artificială. Problema se mută tot în spaţiul de vieţuire global. Toţi oamenii planetei trebuie să se opună satanizării, acea scoatere a omului din ordinea firească a lucrurilor din… ţara cea mare a lui Dumnezeu, care are acum ca popor ales, toate etniile, orânduite în triburile naţiunilor. Aici Românii, alături de ceilalţi îşi pot păstra graniţele sufleteşti dacă mai contează… cultural.
6.Conceptul de „stat naţional” în ceea ce priveşte România este stipulat de Constituţia unei ţări care respiră, încă, naţiunea. Statul Român, ca instrument administrativ reprezentativ al vieţii românilor, (vorbim de cetăţenii români!) a cerut să fie alături de alte naţiuni în concertul Uniunii Europene, în concertul structurii Pactului politico-militar Nord-Atlantic şi să se angajeze ca voinţă şi acţiune, dincolo de fruntarii şi să accepte interiorizarea problemelor altora, în chiar sânul său (prețul intrării sub umbrelele de putere – în tradiția protectoratelor seculare, ca vasali imperiilor! – sunt imense: renunțarea la suveranitate, acceptarea internaţionalizării unor necazuri externe, păguboase pentru țara. Acceptând niște avantaje pentru ființare, trebuie să ne asumăm și dezavantajele inerente. Dar trebuie să rămânem vigilenți la competiția internă a Uniunilor din care facem parte, unde raportul avantaj/dezavantaj poate să ne încline balanța, defavorizându-ne! Procesele globalizante sunt în plină desfăşurare. La vedere este migraţia masivă a co/naţionalilor noştri pe toate meridianele şi paralelele lumii, țara devenind sursă de materie primă, în care materia cenușie, școlarizată pe cont propriu, se pune gratis la dispoziție, într-o cosmetizată modernitate cu libera circulație a persoanelor. Prin necompatibilizarea, cultural-spirituală, a diversității inerente puse abrupt împreună (fără integrarea efectivă…, proces tranzitoriu de durată!) se ivesc efectele contrare, care trebuie gestionate responsabil altfel spus, ne putem constata un fel de meteci ai lumii post moderne, pe engleza globala: second hand și cu un Schengen , instrument de punere la colț!
Omogenizarea regulilor, într-o lume paradoxala care declară că în diversitate se manifesta întregul (și natura este în imediata noastră vecinătate!), ca o conformare nivelatoare, impusa prin mega/foruri politice, este în plin proces. Metisarea, ca omogenizare a raselor, este un fapt pentru avangarda care a desființat castele și o legitimează, fără inhibiții și false pudori. Identitatea ca formă de păstrare a valorilor naţionale se poate manifesta numai prin soft, (gândul inteligent care își are izvorul departe, în adânc și manifestarea aici, în câmpul confruntărilor paradigmelor!) și cu condiţia ca acest suflet, într-o ştafetă permanentă, să fie transmis nealterat mai departe.
Numai cine îşi transmite, mai departe, nealterat, semnul identitar, contează în marea competiţie planetară. Cultura, cultură cu semnul identităţii, este agonisită în milenii, fiind transmisă pe toate canalele subtile, tuturor moştenitorilor… legali. Soluţia si misiunea, pentru a ne trăi firea din illo tempore, este asumarea legitimității și cultivarea tuturor canalelor subtile.
7.Cu toate crizele, datorate mersului planetei într-o cursă cu obstacole pe orbite cu schimbări de sens şi comportamentului neadecvat al unor oameni, sunt obligat să cred în vindecarea unei boli. Există un prag de sus, există un ceas al 12-lea, când intervin mecanismele automate ale supravieţuirii, supraomeneşti, din paza Marelui Creator. Eu cred în Dumnezeu şi el va interveni. Cred că a mai făcut-o în istorie, prin „oamenii lui”, cei încă ne/înregimentaţi… Satanei.
8.Ce mai este diaspora… într-o lume globală? Credem că trebuie redefinit conceptul. Văd o Românie planetară, cu ştiinţa de a-şi trăi etnicitatea, păstrându-şi sufletul. Sigur că într-o Românie planetară, fără interacţiunea fiecărui atom de-al său nu vom avea disponibilă toată energia necesară. Cred într-o construcţie, pe zi ce trece, mai puternică. Soluţia? Sinergia culturală din bucuria de a ne recunoaşte români oriunde, oricând fără temeri. Suntem o naţiune nobilă şi trebuie să ne recunoaştem ca atare şi să ieşim din ascundere!
