Istoricii recunosc că localizarea bătăliei din 9-12 noiembrie 1330, desfăşurată între oştile voievodului Basarab I al Ţării Româneşti (1310–1352) şi regele Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308–1342), cunoscută sub numele de „lupta de la Posada”, constituie una dintre cele mai controversate probleme ale epocii medievale româneşti.
În general, cercetătorii care s-au ocupat de această temă, au remarcat numai condiţiile geografice în care s-a desfăşurat confruntarea din 1330, având ca izvoare documentare diplomele emise de Cancelaria regatului maghiar în perioada imediat următoare bătăliei. Astfel, regele Carol Robert preciza că bătălia s-a desfăşurat „într-un loc crângos şi păduros, încins cu întărituri” (2 noiembrie 1332); sau „într-un loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333); locurile fiind „strâmte şi întunecoase, împrejmuite de întărituri puternice” (19 mai 1335). Într-un alt act, regele precizează că „pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie 1335). De asemenea, informaţii asemănătoare cu privire la locul desfăşurării bătăliei ne oferă şi sursele literare, contemporane sau ulterioare. Dintre ele, Chronicon pictum Vindobonense, principala sursă relatează că regele Ungariei „a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă, acolo vlahii, în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci”. O prezentare identică a locului oferă şi Chronicon Budense, Chronicon Dubnicense sau Chronica Hungarorum a lui Ioan de Thuróczi. Se cuvine, adăugate acestor informaţii şi pe cele din Annalele lui Henric de Sponde. Ştiri asemănătoare, fără a prezenta informaţii deosebite, se întâlnesc şi în Chronicon Posoniense, precum şi în scrierile lui Peter von Dusburg, Antonio Bonfini şi Jan Długosz.
Deci, se poate conchide că, localizarea conflictului este necunoscută, întrucât nici unul dintre documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a locului, fără nici o nominalizare toponimică. Bazându-se pe aceste informaţii generale, cercetătorii au localizat bătălia în diverse puncte de pe harta ţării, acoperind o arie geografică foarte largă, începând din Valea Cernei până în pasul Branului şi Valea Prahovei. În consecinţă, opiniile formulate sunt deosebit de numeroase şi contradictorii.
Pentru a descoperi adevărul, vom urmări parcurgerea traseului oştilor maghiare de la Severin la Curtea de Argeş, apoi condiţiile de pace şi retragerea poruncită de rege.
În septembrie 1330, „oastea generală” a Regatului maghiar, altfel spus „oastea cea mare”, în frunte cu însuşi regele Carol Robert de Anjou, era rânduită lângă cetatea Timişoara, gata de plecare în campanie; ea cuprindea – după mărturisirea regală de mai târziu – „toată puterea oastei noastre”, „fruntaşii regatului nostru, prelaţi şi baroni, precum şl nobili”, „iobagi şi slujitori de cetate”, „oaspeţi” saşi, orăşeni din Cluj şl Mediaş, în sfârşit, toate categoriile cu obligaţii militare de la principi şi mari dregători din preajma regelui până la „iobagi de cetate”, la care se adăuga, după spusele Cronicii pictate, „o mulţime nenumărată de cumani”.
Potrivit Cronicii Pictate de la Viena, armata regelui Carol Robert a pătruns în Ţara Românească pe la Turnu Severin, la îndemnul voievodului Thoma de Szecseny al Transilvaniei (1322–1342), care căuta să izgonească pe voievodul român, iar posesiunile sale să le înglobeze în voievodatul transilvănean, precum şi al lui Dionisie Szécs, comite de Bihor; fost castelan de Mehadia (1322–1324), care dorea să facă orice sacrificiu pentru a-şi extinde stăpânirea şi asupra Banatului de Severin, teritoriu pe care l-a şi dobândit după ocuparea din toamna anului 1330. În fond, pentru fostul castelan, Banatul Severinului constituia un fel de drept de care fusese deposedat prin înţelegerea dintre Basarab şi Carol Robert din 1323–1324.
Se ştie că Banatul de Severin cuprindea şi unele părţi ale Olteniei din nordul judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea.
După ocuparea Banatului de Severin, Carol Robert primeşte din partea lui Basarab o „solie de pace” cu următoarele propuneri: voievodul oferea regelui 7000 de mărci de argint ca despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu strângerea armatei; îi ceda Severinul, pe care armata maghiară îl ocupase; promitea plata anuală a tributului datorat coroanei, precum şi trimiterea unuia dintre fiii săi ca să slujească, pe cheltuiala sa, la curtea regală. Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.
Astfel, regele Carol înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari, trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil din porunca lui Basarab, încât oastea maghiară descoperă o „terra deserta”. Realitatea o confirmă regele în Diploma din 13 decembrie 1335, precizând că drumul se făcea anevoie, iar oastea se deplasa cu dificultate. Adăugând şi lipsa hranei, ţinând seama şi de configuraţia deluroasă a terenului, ajungem la concluzia că afirmaţia Cronicii, conform căreia drumul de la Severin la Castro Argias a durat o lună, este mai mult decât verosimil. Un document precizează că armata maghiară a înaintat într-o „ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea”.
Odată pătruns aici – citim mai departe în Cronică – regele a înaintat adânc în ţară, ajungând sub „Castro Argias”. Acolo, sub zidurile cetăţii, şi-au încrucişat pentru prima oară armele Carol şi Basarab. Cercetările arheologice efectuate la faţa locului, au descoperit un strat de incendiu, anterior construcţiilor din vremea lui Basarab I, care sunt dovada evenimentelor invaziei din 1330. Deci, vechea curte feudală de la Argeş a fost avariată, precum şi biserica.
Nereuşind să ocupe cetatea, cele două părţi beligerante ajung la un armistiţiu, menţionat în unele relatări ungureşti, dar şi în Cronica lui Jan Długosz, care prevedea că Basarab „va asculta de rege şi va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi-i va arăta un drum drept”, „drumul cel mai scurt”. Ghizii români, puşi la dispoziţia regelui de către Basarab i-a condus pe unguri într-un defileu unde le pregătise o capcană.
Avem îndreptăţirea să credem că Basarab pregătise din timp „capcana” de la Posada, cum rezultă din avertizarea soliei, că regele „se va expune unei mari primejdii”, dacă nu se va reîntoarce, precum şi din invocarea lui Carol Robert a acelei „paces fictis”, pe care Basarab „cu răutatea unei necredinţe de mai nainte urzită”.
Evident, Basarab, în calitate de mare strateg, ştia că oastea regală avea un singur drum de întoarcere, cel pe care venise, motiv pentru care el a făcut o alegere strategică perfectă. Un document maghiar, din 7 aprilie 1331, menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, iar regele amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo”, adică din teritoriile voivodale, deci chiar la hotarul dintre regatul maghiar şi voivodatul românesc. Această precizare regală exclude orice localizare a bătăliei pe teritoriul judeţului Argeş şi, cu atât mai mult, pe cel al Ţării Româneşti.
De asemenea, unii cercetătorii au înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care venise, fiind cel mai cunoscut ungurilor, însă au localizat bătălia undeva prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul lui Tihomir (26 noiembrie 1332). Referirea priveşte clar banatul de Severin, „marcă” ungară de graniţă, care în anul 1330 constituia singurul teritoriu de margine al regatului, cuprins atunci între hotarele Ţării Româneşti.
După traversarea Oltului pe malul drept, Regele Carol nu se mai aştepta la vreo bătălie, fiind pe teritoriul controlat de propriile forţe, iar în ultimul capitol al Cronicii pictate, scrie: „Socotindu-se în siguranţă şi punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului, (regele) a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde aceasta cale era mai largă, românii o întăriseră în mai multe locuri în jur cu prisăci; regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva”. Evident, ghizii lui Basarab au îndrumat oastea regală pe o cale dinainte aleasă, necunoscută de maghiari şi iscoadele lor, de unde şi acuzele de necredinţă sau credinţă perfidă.
Din drumul Mehedinţilor, care trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea mai plauzibilă „cale cotită” este defileul Bistriţei, fiind cel mai îngust din ţara noastră, având în unele zone lăţimea între 8–14 m, iar lungimea de aproximativ 3,5 km. Potrivit vestigiilor istorice, el era locuit din vechime, fiind străbătut de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe. Aici s-au descoperit urme din perioadele dacică, romană şi medievală.
Diploma emisă de Carol Robert la 9 decembrie 1330 – deci la mai puţin de o lună de la încheierea bătăliei de la Posada – precizează că lupta s-a dat „pe un drum de veşnic blestem, strâns mărginit de ambele părţi de râpe înalte…, închis puternic în mai multe locuri de şanţuri şi asediat de mulţimea românilor luptători ai numitului Basarab”. Dar documentul care descrie cel mai bine locul bătăliei este Cronica pictată, unde citim: „Din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale, nu se putea sui contra valahilor pe niciuna din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă”. Exact aşa arată defileul Bistriţei.
Angajată pe drumul defileului, vineri, 9 noiembrie 1330, oastea regală a fost atacată de forţele voievodului român care prevăzuse că va pătrunde mai adânc în defileu, grăbind retragerea. Din vreme, la capătul opus al trecătorii, românii baraseră calea prin acele vestite „indagines” – prisăci, trunchiuri de copaci prăbuşiţi, cu coroanele încurcat unele într-altele, o stavilă dintre cele mai dificile pentru orice cavaleri. Astfel, coloana ostaşilor regali, întinzându-se pe câţiva kilometri, s-a aflat cu totul blocată. O Diplomă angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie 1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.
Atacul românilor a fost catastrofal. Petrus de Dusburg relatează că atunci când ungurii au intrat în pădurea respectivă, românii au împins copacii unul peste celălalt, căzând şi cu „toţii din ambele laturi prăbuşindu-se, au zdrobit marea mulţime a ungurilor”, iar miniaturile Cronicii pictate surprind imaginea ploii de bolovani prăvăliţii de ostaşii români asupra trupelor ungare îngrămădite în defileu. Dar să lăsăm pe rege să descrie evenimentele: „Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale, blestemată în veci de Dumnezeu, închisă pe ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte, unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri de puternice prisăci şi ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi, de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toate părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de loviri sălbatice. Cu săbiile lor lovesc escadroanele noastre înmuindu-şi în sângele celor ucişi săgeţile şi lăncile lor. Din toate părţile suntem izbiţi de o ploaie de aruncături fiind strânşi ca de un zid mişcător. Şi nu era chip să scăpăm nici fugind înapoi, nici mergând înainte… Cădeau tinerii şi bătrânii, principii şi demnitarii statului fără nici o deosebire. Şi a ţinut mult această întâmplare, de vineri şi până luni, în care zile, oştenii cei aleşi se izbeau unii de alţii, precum se clatină şi se scutură pruncii în leagăn sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aci un măcel nespus de mare şi a căzut mulţime nenumărată de ostaşi, de principi şi de nobili”.
Toată floarea nobilimii maghiare şi o parte dintre clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în această bătălie, murind pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de săbii, ori izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani.
Printre nobilii căzuţi, diplomele contemporane menţionează pe Peteu, vice-castelanul de Ciceu; Leucus, fiul lui Briccius din Bathor; Laurenţiu, fiul lui Emeric; Petra, fiul lui Bertaleu; Ioan zis Otel; Toma, fiul lui Laurenthe din Segvar. Cronica pictată menţionează şi personalităţile ecleziastice dispărute în luptă: magistrul Andrei, prepozit de Alba Regală, vicecancelar al regatului Ungariei, păstrătorul sigiliului monarhului; Mihail, prepozitul de Pozséga; Nicolae, prepozit de Alba Iulia; Andrei, pleban de Sáros; fratele Petru din ordinul dominicanilor, precum şi câţiva clerici, capelani ai regelui. Pieirea atâtor clerici, similară celei de la Mohács, denotă gradul de demoralizare al luptătorilor unguri ce căutaseră doar salvarea propriilor vieţi. Cronica precizează că „nu era chip de îngropare a celor morţi”, pentru că, după ce şi-au asigurat victoria, românii au pătruns în defileu, pentru a-i înfrunta cu spada, în luptă deschisă, pe năvălitori. Acum este vorba de cavalerii care au intrat în focul luptei finale. Însuşi regele Carol precizează, că: „Apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi au şarjat în mod repetat asupra supravieţuitorilor”, fiind data de 12 noiembrie 1330.
Unii nobili au fost răniţi, iar alţii luaţi prizonieri, printre care Laurenţiu, comitele de Zarand, unul din cei care şi-au vărsat sângele pentru a salva viaţa lui Carol Robert; Thatamer, viitorului prepozit de Alba Regală; vicecancelarul Ştefan, fiul lui Moogh din Csepel; Ioan comitele de Sălaj, fiul comitelui Briccius din Bathor; fiul lui Dema al lui Luca.
Alături de captivii unguri, sănătoşi sau răniţi, în mâinile oştirii româneşti victorioase rămăsese o pradă uriaşă. Documentele arată că românii au luat o bogată pradă de război şi prizonieri maghiari: „Valahii au dus mulţi prizonieri, atât răniţi cât şi neatinşi şi au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ, ale tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi frâie ce toate le-au luat şi le-au dus lui Basarab voievodul”.
Regele Carol, dominat de groaza infernală, şi-a schimbat însemnele regale cu Deseu, fiul banului Dionisie, ca astfel să deturneze atenţia ostaşilor români. Însoţit de câţiva credincioşi, regele şi-a căutat izbăvirea. Însă ceata fugarilor nu a scăpat neobservată; suveranul a fost apărat de marele comis şi comandant al oştirii Ştefan Lackffy, magistrul Donch, comitele de Zwolen şi Liptow, împreună cu fiul său Ladislau, Toma, marele castelan de Chokakö şi Geztews, magistrul Martin, fiul lui Berend, magistrul Rolus şi alţii din „familia regis”. Potrivit Cronicii pictate, aceştia au luat asupra lor loviturile de sabie şi săgeţile românilor, salvând astfel pe rege, iar magistrul Kolus a izbutit să-l urce din nou pe calul său când, epuizat, se prăbuşise la pământ, fiind în pericol de moarte. Două dintre miniaturile Cronicii pictate redau tema acestei fugi: momentul când Deseu se prăbuşeşte zdrobit de stânci, apoi regele şi mica sa escortă, după o ultimă privire asupra defileului, pornesc mai departe în galop, acoperindu-şi trupurile cu scuturile.
Nu în ultimul rând, într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. „Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în defileul Bistriţei, pe unde au evadat rămăşiţele ungureşti şi au reuşit să revină la drumul Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire, unde s-au adăpostit mai întâi, apoi au plecat la Vişegrad.
