Marii organizatori ai monahismului, optând pentru mănăstiri cu viaţă de obşte, au aşezat la temelia acestor instituţii bisericeşti principiul rugăciunii şi al muncii. Alături de pravila în comun sau particulară, precum şi a muncii manuale sau rucodelia necesară câştigării întreţinerii, Rânduielile monahale prevăd şi alte preocupări zilnice pentru călugări; între ele, se înscriu traducerea şi redactarea cărţilor cultice, religioase şi de cultură generală, precum şi caligrafia, miniatura, pictura şi sculptura. Acest gen de activitate s-a desfăşurat de-a lungul secolelor în chilii sau în spaţii anume amenajate: scriptorii, biblioteci şi ateliere. Tinerii deprindeau cultura şi arta de la cei mai în vârstă, iar când numărul ucenicilor creştea, grupul primea numele de şcoală.
Pe teritoriile româneşti, întâlnim şcoli mănăstireşti destul de vechi. Prima, atestată documentar, este cea de la Mănăstirea Cenad-Arad, din secolul al XI-lea, continuată de altele în secolele următoare; în jurul anului 1400 apar şcoli de grămătici, cu rol educativ şi social-cultural, asemănătoare celor de „grammatici” sau „ars notaria” din Franţa, Ţările de Jos, Ţările germanice şi Ungaria.
Mănăstirea Bistriţa, ca toate celelalte din zona creştinismului, a promovat asemenea şcoli pentru călugări. Creaţiile lor culturale şi artistice mărturisesc până astăzi despre profunzimea trăirii şi gândirii lor, precum şi despre hărnicia şi devotamentul cu care s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu şi răspândirea spiritualităţii ortodoxe şi româneşti în viaţa poporului nostru.
Pentru promovarea culturii, în această Mănăstire au funcţionat o serie de şcoli, specifice epocilor respective. Astfel, spre sfârşitul secolului al XV-lea întâlnim Şcoala de cultură slavonă; în secolul al XVI-lea apare Şcoala slavo-română, iar în secolul al XVIII-lea, triumfând definitiv limba română, se înfiinţează Şcoala românească.
Mănăstirea Bistriţa a promovat şi arta caligrafiei şi a miniaturisticii necesară copierii şi împodobirii artistice a manuscriselor. Astfel, la începutul secolului al XVI-lea, funcţiona renumita Şcoală de caligrafi şi miniaturişti, de unde au rezultat cele mai frumoase scrieri din Oltenia, cum sunt: „Tetraevanghelul postelnicului Marcea” şi „Evangheliarul egumenului Misail”. Şcoala şi-a continuat activitatea până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Printre îndeletnicirile artistice ale monahilor, se ştie că pictura ocupă un loc preferat; realizată cu penelul, dar şi cu sufletul, este o preocupare pe cât de artistică pe atât de cultică. Executată pe lemn sau pânză, pe zidurile monumentale sau modeste ale bisericilor, ea a fost practicată de-a lungul secolelor, îmbogăţind patrimoniul naţional cu opere nemuritoare ca simţire artistică şi realizare estetică. La Bistriţa, Şcoala de pictură a fost ilustrată de mai multe curente, fiind grupate în: Şcoala anonimă de pictură (sec. al XV-lea); Şcoala zugravului Dobromir (sec. al XVI-lea); Şcoala brâncovenească, Şcoala lui Ioan Zugravul (sec. al XVIII-lea) şi Şcoala monahului Partenie (sec. al XIX-lea).
Mănăstirile acordau o importanţă majoră şi sculpturii. Arta de a reda plastic figuri, imagini, idei sau sentimente, sculptura a fost practicată în toate mănăstirile şi schiturile; monahii ornamentau obiecte cultice, ca tâmple, iconostase, cruci, potire, clopote şi rame de icoane, cărora le imprimau cele mai variate forme artistice, folosind materiale diferite, ca lemnul, piatra, marmora, metalul, osul şi altele.
Operele sculptate, deşi puţine la număr, păstrate la Mănăstirea Bistriţa, atestă totuşi că aici a funcţionat, împreună cu celelalte renumite şcoli, şi o Şcoală de sculptură, din care s-au conservat câteva piese, atât în lemn cât şi în piatră.
De-a lungul secolelor, cea mai largă răspândire a cunoscut sculptura în lemn. Uşor de prelucrat, lemnul are totodată excelente însuşiri plastice, permiţând multiple modelări artistice, practicate atât în arta cultică, cât şi în cea populară. Din nefericire, materialul fiind uşor perisabil n-a rezistat totdeauna intemperiilor, motiv pentru care nu s-au conservat multe exemplare vechi. Totuşi, Mănăstirea Bistriţa se impune şi în acest domeniu cu o serie de piese, cele mai vechi datând din secolul al XVII-lea.
Una dintre remarcabilele lucrări de sculptură, păstrată în tezaurul cultic al Mănăstirii Bistriţa, este Tâmpla bisericii Bolniţei, realizată în anul 1634 de egumenului bistriţean Vasile ieromonahul. Recunoscut ca strălucit reprezentant al acestei şcoli, el a condus destinele Mănăstirii aproximativ trei decenii (1629–1658), deci şi Şcoala, bucurându-se de paşnica domnie şi ocrotire a voievodului Matei Basarab (1632–1654). Născut la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de transilvăneni, stabilită în localitate, apare prima dată la 15 iunie 1629 ca egumen al Mănăstirii. Personalitate cu remarcabile calităţi gospodăreşti şi administrative, egumenul Vasile ridică prestigiul economic al sfântului locaş prin apărarea privilegiilor şi a proprietăţilor primite de la ctitori şi binefăcători, unele cotropite între timp de anumiţi boieri. În acest sens, are procese chiar în faţa voievodului, cum a fost cel din 17 octombrie 1645, cu vel clucerul Preda Brâncoveanu – nepot de vară al lui Matei Vodă – care acaparase vadurile de la vama Potelul.
Calităţile organizatorice ale egumenului Vasile ieromonahul erau completate cu cele artistice, fiind un iscusit sculptor în lemn, cum denota Tâmpla menţionată. Operă de mare valoare artistică, din nefericire nu s-a păstrat întreagă. În ansamblul ei, un loc aparte ocupă uşile împărăteşti; terminate sus în acoladă, sunt împărţite în două câmpuri; cel de sus ocupă o treime, având în centru scena Bunei Vestiri, redată în două iconiţe: una cu Sfânta Fecioara Maria, alta cu Sfântul Arhanghel Gavriil; ele sunt înconjurate pe trei laturi cu bogate crenguţe şi flori stilizate. În câmpul cel mare rămas liber, se află câte o formă ovoidală pe fiecare canat, iar deasupra lor, scoase în relief puternic, două rozete suprapuse formând o cruce compusă din patru petale stilizate. De o parte şi de alta, precum şi sus şi jos, sunt alte flori. Dinspre vârful florilor laterale, de lângă două mici stele suprapuse, pleacă în afară împletindu-se tulpinile unor flori care, după ce străbat decoraţiunea centrală, se îndreaptă una în sus, iar alta în jos, terminându-se cu o rozetă mai mică; acolo se întâlnesc cu un crin crescut din bogatele ornamente ale părţii inferioare. Deasupra uşilor împărăteşti şi diaconeşti, un chenar cu ornamente florale se termină în acoladă; urmează al doilea rând de flori stilizate în frumoase rozete şi frunze ca de lujer sub partea de jos a icoanelor praznicare. Chenarul de sus este bogat umplut cu flori, şi din loc în loc, grupuri de câte două animale ţin toartele unui coş cu flori. Deasupra tâmplei, crucea, având de o parte şi de alta cele două icoane, se sprijină pe gura deschisă a unor animale sculptate.
Altă operă a aceluiaşi egumen sculptor, Vasile ieromonahul, este Uşa bisericii Bolniţei, realizată în anul 1654. Alexandru Odobescu o descrie astfel: „Uşa bisericii e de însemnat, fiind de lemn săpată ajur, cu flori poleite, iar sus, pe fiecare din două ale ei canaturi, e câte un medalion oval, cu o figură colorată, înfăţişând Buna Vestire. Sub aceste chipuri e săpată inscripţia slavonă: „Uşa aceasta s-a făcut de ieromonahu! Vasile, în zilele lui Io Matei Basarab voievod, la anul 7162”. Ea prevesteşte o primă treaptă a sculpturii în lemn a secolului al XVII-lea. Ridicată de la Mănăstirea Bistriţa în luna iulie 1910, de Spiru Haret şi Petre Gârboviceanu, uşa a fost dusă la Muzeul Casei Bisericii din Bucureşti, de unde i s-a pierdut urma.
Printre alte obiecte sculptate în lemn, existente la Bistriţa, menţionăm Uşile brâncoveneşti de la vechea biserică; donate de Constantin Brâncoveanu, în anul 1688, au dimensiunile de 1,95/1,24 cm, fiind executate de meşterul Basili Iarock Shigir, potrivit autografului în limba latină. O inscripţie în limba slavonă, săpată în partea inferioară a celor două canaturi, menţionează că: „S-au făcut aceste uşi de Constantin Brâncoveanu vel logofăt, fiind egumen Paisie arhimandrit în anul 7196, luna iulie, zile 12”. După demolarea vechilor construcţii, uşile au fost înstrăinate; canatul din stânga a fost dus la Mănăstirea Arnota, adaptat prin tăiere la spaţiul uşii de la intrarea în biserică şi montat acolo, iar cel din dreapta, la biserica Schitului Peri din satul Bistriţa.
De asemenea, în secolul al XIX-lea se afla la Mănăstirea Bistriţa o Tâmplă de lemn, a cărei provenienţă nu i se cunoaşte. Cert este că, la 19 martie 1858, locuitorii satului Băbeni solicită egumenului Ieronim „o tâmplă de biserică ce se află în păstrare la sfânta Mănăstire Bistriţa”.
În zona Mănăstirii Bistriţa, s-a practicat şi sculptura în piatră, reprezentând mai ales crucii monumentale, majoritatea executate din porunca şi cheltuiala egumenilor; au existat şi pietre funerare şi pisanii, dintre care unele se păstrează, iar altele au dispărut. Dintre ele, se mai păstrează următoarele:
Piatra tombală a lui Pârvu II. Singura piatră tombală păstrată la Bistriţa este cea a marelui ban Pârvu II Craiovescu, din 1529; fără ornamente, având numai scrisul în relief, ea se păstrează încastrată în zidul din gangul de sub actuala clopotniţă. Dacă ea a fost lucrată la Bistriţa, înseamnă că aici a funcţionat, la începutul secolului al XVI-lea, o şcoală de sculptură în piatră, fapt adeverit şi de alte piese, dispărute, cum a fost Piatra de mormânt din anul 1520 a marelui ban Barbu Craiovescu, devenit Pahomie monahul, şi Piatra de mormânt a voievodului Moise Vodă, din 1530.
Pisania brâncovenească, ce datează din anul 1683, fiind sculptată cu minunate litere chirilice în relief, iar în partea de jos are câteva motive decorative. Se păstrează în acelaşi loc, din gangul clopotniţei, deasupra pietrei tombale a banului Pârvu.
Crucea arhimandritului Antonie, ridicată în anul 1756, întru cinstea Sfântului Ierarh Nicolae, de fostul egumen bistriţean Antonie arhimandritul. Crucea este o lucrare monumentală, lucrată artistic, având inscripţie şi pomelnic. Ea a fost fixată la locul numit „Crucea de piatră” sau „Crucea de Sudos” şi transportată ulterior în cimitirul comunei Costeşti, unde se păstrează şi astăzi. Textul relatează că: „Această cruce a fost ridicată de arhimandritul Antonie proegumenul Bistriţei în vremea bine-credinciosului voievod Io Costantin Nicolae, anul 7265”.
Crucea egumenului Ştefan. Ridicată într-o vie a Mănăstirii, în anul 1781, de egumenul Ştefan arhimandritul, este o cruce de proporţii impunătoare cu dimensiunile de 235/72 cm; ea are următoarea inscripţie: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf(â)ntului D(u)h, amin. Ridicatu-s-a această cinstită şi (de) viaţă făcătoare c(r)uce de robul lui D(u)mnezeu Ştefan arhimandritul, egumenul Bistriţei, întru cinstea şi lauda Sf(i)ntei Adormiri a Preasf(i)ntei de Dumnezeu Năs(că)toare şi pururea Fecioarei Maria şi a Sf(â)ntului Grigorie Decapolitul, ca să fie veşnică pomenire Sf(i)nţie(i) Sale ş(i) a tot neamul Sf(i)nţie(i) Sale, în zilele prealuminatului d(o)mn Io Alexandru Ipsila(n)t vodă şi în vremea păstoriei Preasf(in)ţit(ului) mitropolit al U(n)grovlahie(i) Chiri(u) chir (Grigorie), fi(i)nd arhiereu scaunului Râmnicului Preasf(i)nţ(itu)l pări(n)tele chir Filaret. Şi s-a ridi(ca)t această cruce în via Mănăstirei Bistriţei, la luna lu(i) mai şi leat 1781”.
Crucea de la Stog, iniţial a fost amplasată pe vârful Stog, de unde – potrivit relatărilor localnicilor din Bistriţa – a fost adusă şi aşezată în faţa bisericii Mănăstirii Bistriţa, unde se păstrează şi astăzi.
Puţine la număr, dar diversificate ca profil, aceste piese sculpturale demonstrează că la Mănăstirea Bistriţa a funcţionat timp de mai multe secole o renumită Şcoală de sculptură, atât în lemn cât şi în piatră.
