În urmă cu zece ani, la împlinirea unui deceniu de la canonizarea Sfântului Antonie de la Iezerul, am scris un articol pe care l-am publicat în „Telegraful Român”, aducând clarificările necesare cu privire la adevărata sa viaţă. Din nefericire, constat că încă mai persistă unele idei greşite, care sunt în totală contradicţie cu adevărul istoric.
Este adevărat că, despre Sfântul Antonie de la Schitul Iezerul, acest „mare pustnic al secolului al XVIII-lea din munţii Vâlcea”, cum l-a numit savantul Nicolae Iorga, s-a scris relativ puţin, dar chiar şi în aceste scrieri s-au strecurat o serie de erori care modifică configuraţia personalităţii sale. Întrucât ele au apărut în cele mai prestigioase publicaţii bisericeşti şi chiar texte oficiale consacrate sfântului, am considerat potrivit ca să revenim asupra lor, pentru ca – în limita documentelor istorice – să aducem precizările care îl aşează în adevărata sa lumină.
Astfel, în „Filocalia” vol. 8, din anul 1979, citim: „În prima jumătate a secolului XVIII se nevoia într-o peşteră din apropierea de Schitul Iezerul (jud. Vâlcea), pustnicul Antonie, de origine din Teiuş (Transilvania). Când episcopul Ilarion al Râmnicului reface la 1714 Schitul Iezerul, primeşte mult ajutor de la schimonahul Antonie” (p. 571-572).
În volumul intitulat „Sfinţi români apărători ai Legii strămoşeşti”, apărut în 1987, la capitolul Cuviosul Antonie sihastrul de la Iezerul-Vâlcea, citim că acest Cuvios „a văzut lumina vieţii într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Având din copilărie o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri şi schituri din partea locului, ca şi pe la chiliile sihaştrilor care îşi căutau liniştea în munţi. Apoi, urmând sfatul egumenului de la Schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest Schit cu totul retras de lume” (p. 496).
De asemenea, în Sinaxarul aprobat oficial de Sfântul Sinod, când a fost canonizat Preacuviosul Părintele nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezerul din ţinutul Vâlcii (23 noiembrie), şi publicat în „Vestitorul” – Periodic al Patriarhiei Române, scrie că: „Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi” („Vestitorul”. Anul IV (1992), nr. 74, p. 3).
Pentru adevărata cunoaştere a vieţii Sfântului Antonie de la Iezerul, dispunem de două surse fundamentale: una este Viaţa Cuviosului Antonie de la Iezerul, scrisă de ieromonahul Nicolae, despre care se ştie că „a fost ucenic Sfinţiei Sale din vârsta copilăriei”; el a cunoscut întreaga viaţă, motiv pentru care a şi considerat ca o datorie de conştiinţă lăsarea ei în scris, atât monahilor iezereni, cât şi credincioşilor iubitori de progres duhovnicesc şi de mântuire a sufletului. A doua sursă o descoperim în valoroasele însemnări ale arhimandritului Chiriac Râmniceanu, strănepot, după mamă, al Cuviosului Antonie.
Ieromonahul Nicolae scrie Viaţa Cuviosului Antonie chiar în anul morţii sale, la 1720, fiind păstrată într-un manuscris din 1740, ce cuprinde Pomelnicul Schitului Iezerul, redactat de acelaşi Cuvios Nicolae, cu sprijinul jupanului Nica. Însă, datorită vicisitudinilor istoriei, prin care a trecut sfântul locaş, acest valoros document a dispărut. Meritul pentru descoperirea lui revine arhimandritului cronicar Chiriac Râmniceanu – un distins monah pregătit în Şcoala Mănăstirii Bistriţa şi a celei de la Mitropolia din Bucureşti, şi călugărit la Mănăstirea Cernica, sub numele de Chiril monahul, unde primeşte şi darul diaconiei, în timpul renumitului stareţ Gheorghe arhimandritul.
Personalitate de frunte a monahismului românesc, fiind inclus în „Filocalie”, cu textul isihast Viaţa cea bună a vieţii de sine (vol. 8, p. 610-617), era un iubitor al rugăciunii şi al liniştei depline – aripile monahului care îl ridică spre înălţimile desăvârşirii sufleteşti. Înclinat spre viaţa isihastă, tânărul ierodiacon Chiril mărturiseşte că: „Dorind de pustietate, şi auzind eu de sfântul Schit Iezerul, că este la adâncă pustie şi este făcut de un strămoş al nostru, spunându-mi tatăl meu”, s-a hotărât să se retragă acolo. De remarcat că, şi tatăl său era călugăr în obştea cernicană, având numele de Panteleimon monahul, care i-a relatat cele menţionate.
La Schitul Iezerul, ierodiaconul Chiril întâlneşte pe Cuviosul Ştefan, „un bătrân ieroschimonah şi duhovnic vechi”, trăind acolo de peste 50 de ani; el i-a istorisit multe fapte minunate despre Cuviosul Antonie, arătându-i şi gropniţa unde i se păstrează sfintele sale moaşte. Printre altele, ieroschimonahul Ştefan l-a informat pe tânărul ierodiacon că, „acel Cuvios are şi Viaţa pe larg scrisă de ai să ucenici”. Atunci, spune cronicarul, „m-am îndemnat a cerceta de acea carte şi, cu mare osteneală şi cheltuială, am găsit ascuns acel Pomelnic, împreună cu Viaţa, iar de mulţi ani prăpădit, asemenea şi un Antimis al Peşterii, la un sat în Dobriceni, anume Sumalcu în Vâlcea”.
Retras la Mănăstirea Tismana, ierodiaconul Chiril primeşte hirotonirea întru ieromonah şi îmbracă schima mare, sub numele de Chiriac, apoi i se încredinţează Schitul Cioclovina, îndeplinind funcţia de egumen şi duhovnic. Redactând, în anul 1812, o colecţie de scrieri monahale, ieroschimonahul Chiriac include şi Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie Schimonahul.
Viaţa Sfântului Antonie de la Iezerul a cunoscut mai multe ediţii; prima apare în anul 1890, aparţinând profesorului Constantin Erbiceanu, care o tipăreşte după manuscrisul ieroschimonahului Chiriac; urmează apoi cele ale episcopilor râmniceni, Ghenadie Enăceanu, în 1892, şi Atanasie Mironescu, în 1906; ultima ediţie apare în 1962, a profesorului Aurelian Sacerdoţeanu, cu ocazia publicării studiului intitulat: Pomelnicul Mănăstiri Iezerul.
Din cuprinsul Vieţii, redactată de ieromonahul Nicolae, rezultă limpede că, Antonie schimonahul era originar de la „Enica din Ţara Grecească”, adică din Ianina, iar nu „din Teiuş (Transilvania), sau „dintr-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea”. Identificarea locului de naştere cu Teiuşul transilvănean, făcută de Pr. Dumitru Stăniloae, a fost posibilă, datorită faptului că, pictura bisericii Schitului era realizată de „smeritul între ieromonahi chir Nicolae sin Nicoli din Teiuş”, ucenicul Cuviosului, însă aici este vorba de un cătun oltenesc aflat în raza comunei Bârlogu, iar cu privire la „unul din satele subcarpatice” nu există nici un temei justificativ. Este adevărat că, însuşi Chiriac Râmniceanu nu ştia precis, dacă Antonie s-a născut în sudul Dunării, sau numai părinţi săi. Însă, chiar dacă s-a născut în ţara noastră, locul său de naştere trebuie să fi fost Râmnicu Vâlcea, unde erau stabiliţi mulţi comercianţi veniţi din ţinutul grecesc.
Deşi autorul Vieţii spune că Antonie era „de neam grec”, el era un aromân, deci un vlah din neamul nostru. Această afirmaţie se bazează pe rezultatul cercetărilor competente ale profesorului Anastase N. Hâciu care, în valoroasa sa lucrare Aromânii, demonstrează că, aromânii, în relaţiile comerciale cu ţările străine, erau consideraţi greci, datorită faptului că aveau religia ortodoxă şi vorbeau curent limba greacă, pe care o foloseau în şcoală şi biserică. De asemenea, s-a constatat documentar că, grecii n-au avansat cu comerţul mai sus de Tesalonic, oraş situat în nordul ţării, iar aromânii s-au răspândit prin întregul Imperiu otoman şi în ţările vasale ca, Principatele Române, Transilvania, Ungaria, până în Egipt şi Asia Mică; ei se bucurau de privilegii comerciale speciale, obţinute de la sultanul Murad al II-lea (1421–1451), printr-o capitulaţiune, confirmată şi de sultanii ulteriori, datorită faptului că, în timpul unui război, i-au permis trecerea prin defileul Pindului.
În capitulaţiunea sultanului, scrie că: „Vlahii (aromânii – n. n.) vor putea călătorii în toată libertatea, prin tot Imperiul, exercitând orice profesie li s-ar părea bună”. Bucurându-se de această libertate, Antonie sau părinţii săi vin în Ţara Românească şi se stabilesc la Râmnicu Vâlcea, unde exista o mare colonie de aromâni comercianţi. Aici, tânărul Antonie se căsătoreşte, cum scrie arhimandritul Chiriac: „Acest Cuvios părinte Antonie, fiind căsătorit, a născut fecior pe popa Mihail, care şi acela a fost căsătorit”. Este adevărat că, acelaşi arhimandrit notează în altă parte că, „Antonie nu s-a căsătorit, ci mergând la Sfânta Episcopie a Râmnicului, unde tunzându-şi perii capului, a intrat în cinul călugăresc”. Prin aceasta, se înţelege că nu s-a recăsătorit, deşi se crede că a rămas văduv la o vârstă foarte tânără, întrucât are un singur moştenitor.
Antonie practică negustoria până la vârsta de 62 de ani, perioadă în care şi-a îndeplinit şi obligaţiile paterne faţă de fiul său; numai după căsătoria şi hirotonirea lui în preot, optează pentru viaţa monahală, aşa cum prevăd canoanele bisericeşti. El nu intră în mănăstire la îndemnul „egumenului de la Iezerul”, întrucât acolo era totul în ruină.
Împlinind trei ani de ascultare desăvârşită în Mănăstirea Sărăcineşti, Antonie primeşte voturile monahale, apoi sufletul său se învăpăiază de focul dragostei pentru Sfântul Munte, ştiind că este locul unde se practică nevoinţe călugăreşti mai aspre; însă, episcopul Ilarion îl sfătuieşte să rămână în ţară, întrucât şi aici sunt condiţii corespunzătoare vieţii pustniceşti, uneori chiar superioare celor din Muntele Athos, şi îi recomandă sihăstria de la Iezerul.
Ascultător din fire, Cuviosul Antonie se îndreaptă spre Iezerul, unde găseşte „mănăstioara de tot pustie, nelocuind măcar un călugăr sau alt om pământean”, iar „biserica fiind surpată de tot”. Ruinele Schitului nu-l descurajează, ci începe refacerea lui, dând întreaga agoniseală „ce a avut din prisoseala neguţătoriei”. Când biserica şi chiliile, precum şi zidul împrejmuitor, au fost terminate, episcopul „puind egumen şi alţi părinţi locuitori de obşte”, viaţa monahală de Iezerul intră din nou în făgaşul vechilor rânduieli călugăreşti.
Potrivit biografilor săi, ieromonahul Nicolae şi arhimandritul Chiriac, Cuviosul Antonie nu a fost hirotonit preot; ei totdeauna îl numesc „schimonah”. De asemenea, în Pomelnicul Schitului Iezerul este trecut: „Antonie schimonahul”, precum şi în cel al strănepotului său. Dacă Sfântul Antonie era preot, în documente ar fi fost menţionat „ieroschimonah”, adică ieromonah schivnic, cum se procedează de obicei.
Mare iubitor de linişte sufletească, şi dorind singurătatea, „ca să poată lupta împotriva celui maestru”, Cuviosul Antonie se retrage în pustie, unde găseşte o peşteră, aproape de vârful muntelui. În urma rugăciunilor stăruitoare, Dumnezeu îi descoperă să-şi facă biserică în stânca peşterii. Primind binecuvântarea episcopului, bătrânul monah se nevoieşte cu dalta şi ciocanul, trei ani de zile, până desăvârşeşte bisericuţa şi chilia.
La Peştera Iezerului, Cuviosul Antonie şi-a rânduit viaţa pustnicească pe temeiul principiului monahal: „Roagă-te şi munceşte!”. Ucenicul său relatează că, „niciodată fără de lucru nu şedea, ci au se ruga, au lucra în ogradă”. El a defrişat mari suprafeţe de pădure, unde plantează tot soiul de pomi fructiferi, rămaşi multă vreme ca mărturie vie a muncii sale stăruitoare.
Cuviosul Antonie este recunoscut ca practicant al unei asceze foarte severe: avea îmbrăcăminte simplă; mâncarea o servea la ora trei după amiază, dar numai pâine, şi aceea „tocmită cu măsură”, iar vin sau rachiu nu a gustat niciodată în pustie; purta brâu din verigi de fier împrejurul trupului, iar lacrimile din ochi erau nelipsite. Cu privire la înfăţişarea şi temperamentul său, ucenicul Nicolae ieromonahul îl descrie, că era „vesel la căutătură; faţa obrazului frumoasă; puţintel cam iute din fire, dar degrab şi lesne iertător”.
Datorită nevoinţelor sale, Cuviosul Antonie „multe iscuşenii a avut de la diavolul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-se ziua şi noaptea, pe toate le-a biruit. Astfel şi-a petrecut viaţa, aproape trei decenii, iar când a trecut în veşnicie avea 92 de ani. Trupul Cuviosului a fost aşezat în mormântul pe care el însuşi l-a săpat lângă uşa Peşterii, de cei mai apropiaţi ucenici ai săi, ieromonahii Nicolae şi Atanasie; apoi, de multe ori li s-a arătat în vis, „fiind în sfânta biserică, şi având engolpion de aur la pieptul Sfinţiei Sale, şi strălucind foarte cu raze”.
Cuviosul Antonie a avut numeroşi descendenţi, cunoscuţi până la a cincia generaţie; mulţi dintre ei s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu, ca preoţi şi călugări. Astfel, fiul său Mihail, preot la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea, rămas văduv, s-a călugărit; iar fiul său Ioţa, ajunge preot, din urmaşii căruia este cunoscut Nectarie Diadoh, egumen cozian (1822–1839); preotul Ghinea s-a călugărit la Mănăstirea Cozia sub numele de Ghedeon, devenit ulterior ieroschimonahul Grigorie. El a avut mai mulţi copii; fiica cea mare este mama arhimandritului Chiriac, iar fiul său Radu era logofăt şi cântăreţ la Cozia, sub numele de Roman monahul. De asemenea, un nepot al său, Daniil, a slujit ca arhidiacon episcopului Galaction al Râmnicului.
Amintirile despre viaţa mai presus de fire şi faptele minunate ale Cuviosului Antonie au fost păstrate în memoria credincioşilor. Convinşi, prin puterea harului divin, că acest mare pustnic a fost o fiinţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu, au început să-l venereze ca pe un sfânt, adresându-i rugăciuni. Aflând despre cultul pe care credincioşii îl aduceau Cuviosului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să-l înscrie în rândul sfinţilor, prin canonizare, fiind menţionat în Calendarul bisericesc la 23 noiembrie, ziua adormirii sale în Domnul. Evenimentul s-a petrecut în anul 1992, iar de atunci, cinstirea sa a devenit comună tuturor credincioşilor ortodocşi din ţara noastră.
