Anul acesta să împlinesc 508 ani de la trecerea la cele veşnice a domnitorului Ştefan cel Mare (1457–1504), canonizat pe 20 iunie 1992 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi cinstit la 2 iulie ca sfânt, de creştinii ortodocşi români. Prin faptele sale de credinţă, precum şi datorită vitejiei sale, el este aşezat alături de marii sfinţi împăraţi creştini Constantin şi Iustinian, recunoscuţi în istorie pentru apărarea dreptei credinţe şi ridicarea prestigiului Bisericii Ortodoxe pe cele mai înalte culmi ale strălucirii sale.
Descendent al unor renumite familii – vestite prin credinţa, virtuţile şi vitejiile lor – Ştefan era strănepotul voievozilor maramureşeni Dragoş şi Bogdan I; avea tată pe Bogdan II Vodă, iar bunic pe Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor; mama sa, Doamna Oltea, provenea din familia domnitoare a voievozilor Basarabi din Ţara Românească.
Din nefericire, Ştefan a avut o copilărie tristă; a rămas orfan de tată, care a fost ucis prin tăierea capului, în ziua de 15 octombrie 1451, la Răuseni, de fratele său Petru Aron, pentru a-i ocupa tronul. După moartea tatălui său, Ştefan – scăpat ca prin minune – s-a retras la Borzeşti, pe valea Trotuşului, unde a crescut şi s-a format sub înţeleapta purtare de grijă a mamei sale, primind o educaţie aleasă, în duhul învăţăturii creştine, al respectului faţă de tradiţiile neamului şi ale datinilor străbune. Se ştie că, atunci când mamele îşi fac datoria, copiii cresc oameni vrednici şi creştini adevăraţi. Şi în cazul lui Ştefan, rolul mamei sale a fost hotărâtor; ea a cultivat cu dragoste maternă şi cu suflet creştinesc virtuţile supreme pentru formarea tânărului vlăstar domnesc – viitorul sfânt – îndreptându-i paşii spre biserici şi mănăstiri. Un alt mare îndrumător al tânărului Ştefan a fost Daniil Sihastrul, sfânt al neamului nostru, trecut în Calendarul bisericesc. La acest Cuvios pustnic îşi mărturisea toate frământările sufleteşti, primind cele mai alese învăţături creştine, precum şi înţelepte sfaturi duhovniceşti, pe care şi le-a sădit adânc în inimă şi le-a trăit cu credinţă, devenind temelia întregii sale vieţi. Dar şi tinereţea i-a fost zbuciumată; pentru a-şi salva viaţa, pribegeşte departe de casa părintească, apoi revine în fruntea unor oşteni viteji primiţi de la rudenia sa, voievodul Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti şi, după două confruntări armate, milostivul Dumnezeu îl ajută să alunge pe ucigaşul tatălui său, reuşind astfel să ocupe tronul părintesc. După victorie, la 12 aprilie 1457, marele mitropolit Teoctist I îl miruieşte, pe Câmpia Direptăţii, domn al Ţării Moldovei.
După ungerea ca domn, însoţit de mulţimile care îl aclamau, în sunete de clopote şi de mulţumiri aduse lui Dumnezeu, Ştefan Vodă se îndreaptă spre Biserica Mirăuţilor, unde îngenunchează la Racla cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse în anul 1402 de la Cetatea Albă la Suceava de bunicul său, voievodul Alexandru cel Bun. În vremea aceea, Moldova se găsea într-o stare jalnică, fiind distrusă prin luptele purtate 25 de ani între înaintaşii săi pentru acapararea domniei. De la început, el a dorit să stabilească o bună rânduială în ţară, „după legea pământului”, care nu era alta decât învăţătura creştină ortodoxă, reuşind să ridice Moldova la cea mai înaltă desăvârşire, cunoscută vreodată, aşa cum istorisesc vechile cronici. Pentru realizarea acestor idealuri creştineşti şi patriotice, Ştefan şi-a ales colaboratori vrednici şi devotaţi, cu frică de Dumnezeu şi iubire de ţară; apoi s-a angajat în războaie de apărare împotriva celor care atacau glia strămoşească, răsplătind cu dărnicie pe toţi vitejii săi oşteni, care luptau sub comanda sa. Se ştie că înainte de urcarea sa pe tron, cu patru ani mai înainte, otomanii musulmani ocupaseră Constantinopolul, centrul Ortodoxiei. Pentru oprirea expansiunii lor peste ţările creştine, era nevoie de un om viteaz, credincios şi evlavios faţă de Biserica şi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos.
Voind în anul 1462 să redobândească cetatea Chilia de la gurile Dunării, zidită de bunicul său Alexandru cel Bun, Ştefan o atacă, dar fără succes, fiind chiar rănit la glezna piciorului stâng. După această înfrângere, tradiţia spune că a mers din nou la Daniil Sihastrul, la Putna, care i-a prezis că va cucerii cetatea cu condiţia păstrării credinţei strămoşeşti şi a ridicării unei mănăstiri pe locul unde se aflau. Devenind stăpân al cetăţii, aşa cum i-a prevestit Cuviosul, la 25 ianuarie 1465, Ştefan s-a reîntors la Suceava şi a dat dispoziţii mitropolitului Teoctist să oficieze sfinte slujbe de mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, precum şi pentru iertarea sufletelor celor căzuţi în luptă, hotărând totodată să zidească mănăstirea promisă. Astfel, la începutul anului 1466, Ştefan cere sfat Cuviosului Daniil unde să ctitorească mănăstirea. Sihastrul l-a dus în acea seară cu cer senin până la confluenţa unor pâraie cu râul Putna, apoi i-a indicat cu degetul arătător nişte lumini care se vedeau în noapte. Ştefan văzu patru puncte luminoase. Unul strălucea pe Dealul Crucii; acolo urma să se oficieze ceremonia tragerii cu arcul de către domnitor. Săgeata s-a oprit într-un paltin; aici s-a ridicat altarul. Acest arc s-a păstrat în altarul ctitoriei sale până în vremea domnului Constantin Cantemir (1685–1693), când a fost furat de cazaci şi polonezi în timpul unei bătălii.
La urcarea lui Ştefan pe tron, nu numai ţara era în primejdie, ci însăşi credinţa noastră ortodoxă. Cu sabia în mână, în fruntea oştirilor sale, mergea curajos, înfruntând chiar moartea. În urma unor mari lupte avute cu turcii, fiind biruit la Războieni, Ştefan se refugiază, căutând adăpost în Cetatea Neamţ, unde se găsea mama sa. Ea nu l-a primit, ci i-a poruncit, zicând: „Du-te la oştire, pentru ţară mori, şi-ţi va fi mormântul încoronat de flori!”. Porunca mamei sale şi-a sădit-o în inimă, făcând din ea datoria patriotică supremă – care ar trebui să devină obligatorie pentru toţi cei care îndrăznesc să-şi asume conducerea unei ţării şi destinele popoarelor. Îmbărbătarea mamei sale l-a decis să se reîntoarcă pe câmpul de bătălie, continuând lupta; merge din nou la Cuviosul Daniil Sihastrul, care l-a sfătuit să nu închine ţara turcilor. Ascultând sfatul duhovnicului său, Ştefan adună oştirile din părţile Cărnăuţilor şi ale Hotinului, apoi s-a năpăstuit asupra puhoiului turcesc, biruindu-l cu puterea Crucii lui Iisus Hristos, iar Mahomed, acoperit de ruşine şi umilinţă, părăseşte pământul sfânt al Moldovei.
În urma biruinţei asupra păgânilor, Ştefan cel Mare adresează la 25 ianuarie 1475 o Scrisoare conducătorilor creştini ai Europei, aducându-le la cunoştinţă că „pierzătorul întregii creştinătăţi… a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o oştire mare… Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână, şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare. Pentru care lucru, lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru”. Mai departe, precizează că: „Ţara noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie… Noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”.
Datorită credinţei sale, Dumnezeu îi descoperea adesea victoriile pe care avea să le obţină în luptele cu invadatorii ţării. Astfel, în Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, după ce preoţii oficiaseră Sfânta Liturghie, i s-a arătat în vedenie deasupra oştirilor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie venind în ajutor. Tot aşa, la Râmnic, voievodul a primit ajutorul Marelui Mucenic Procopie, iar ca recunoştinţă, a zidit o biserică în cinstea acestui sfânt. Deci, faptele se petreceau asemenea celor din timpul Sfântului împărat Constantin cel Mare care a văzut Sfânta Cruce pe cer înconjurată de cuvintele: „Prin acest semn vei învinge!”.
După fiecare război, Ştefan îşi curăţea sufletul prin post şi rugăciune, participând la slujbele oficiate în Paraclisul Curţii domneşti din Cetatea Suceava, unde slujea zilnic arhimandritul Amfilohie Şendrea, apoi se mărturisea duhovnicului său de taină şi primea Sfânta Împărtăşanie, pentru iertarea păcatelor.
Pentru virtuţile şi faptele sale de vitejie, încă din timpul vieţii, Ştefan cel Mare s-a bucurat de aprecierea şi laudele celor mai mari personalităţii ale lumii. Însuşi papa de la Roma, Sixt al IV-lea, l-a numit „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Hristos”. Documentele vremii îl menţionează sub numele de „Stefanus Magnus”, adică: Ştefan cel Mare, cum i se zice şi astăzi. Costache Negri îl considera: „Zidul creştinătăţii”, iar alţii îl numesc: „Purtător de biruinţe” şi „viteaz”, pentru că a fost neîntrecut în războaie; din cele 36 câte a purtat, nu a pierdut decât două. Atât de mult a impresionat Ştefan cel Mare pe contemporanii săi – nu numai români, ci şi străini – încât, puţini conducători de popoare s-au bucurat de aprecieri asemănătoare. E suficient să amintim pe cea a polonezului Jan Duglasz care afirma că, „după părerea mea, este cel mai vrednic să fie încredinţat cu conducerea şi stăpânire lumii”, sau a cronicarului rus, din cetatea Hust a Maramureşului, care scria despre Ştefan că este un „oştean viteaz, ca un al doilea Alexandru cel Mare”.
Evlavios din fire, Ştefan cel Mare s-a afirmat şi ca un neîntrecut ctitor de biserici şi mănăstiri pe întreg cuprinsul Moldovei, precum şi peste hotare, mai ales la Muntele Athos; tradiţia îi atribuie 44 de sfinte aşezăminte, care sunt şi astăzi o podoabă a Ţării noastre şi locaşuri de rugăciuni zilnice. Cronicarul Ion Neculce menţionează, în scrierile sale: „Câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri şi biserici au făcut”. Iar ajutoarele masive acordate mănăstirilor de la Athos, precum şi ctitoriile sale din acest Munte Sfânt al Ortodoxiei, stau şi astăzi mărturii ale dărniciei şi milosteniei sale. De sprijin asemănător s-au bucurat şi alte aşezăminte bisericeşti şi monahale din Orientul creştin. Este greu însă de enumerat toate ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Din ţară, cea mai importantă este Mănăstirea Putna din nordul Bucovinei, locul său de odihnă veşnică. În Muntele Athos, este recunoscut ca mare ctitor la mănăstirile Zografu, Grigoriu, Vatoped şi Sfântul Pavel; călugărilor de la Mănăstirea bulgară Zografu, le cere „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii, şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis, şi marţea o Liturghie, şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea, să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite, şi apoi să-i cânte într-o zi din an, seara parastas şi dimineaţa Sfânta Liturghie”.
Însuşirile sufleteşti se cunosc din modul cum gândeşte şi acţionează o persoană. În acest sens, despre Ştefan cel Mare există nenumărate mărturii scrise. Pisaniile ctitoriilor sale, documentele interne sau cele expediate peste graniţă, hrisoavele de danie către mănăstiri din ţară şi din străinătate, inscripţiile funebre de pe mormintele înaintaşilor săi, toate mărturisesc despre convingerile sale religioase şi ortodoxe, precum şi despre înălţimea ţinutei sale morale. În documentele contemporane, citim: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, care arzând de dumnezeiasca credinţă şi iubitor al cuvântului lui Dumnezeu fiind”, iar într-o însemnare pe Tetraevanghelul din 1502, scrie: „Iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Căruia dragoste a tânjit şi cu râvnă a dat de s-a scris acest Tetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru ruga sa sieşi, la Sfântul Munte”. Calităţile sale sufleteşti au fost evidenţiate şi de contemporanii săi; Mathaeus Murianus, medicul veneţian, care a vegheat asupra sănătăţii voievodului în anii 1502–1503, scria că acesta este „un om foarte înţelept, iubit de supuşi, căci este blând şi drept, foarte vigilent şi darnic”, iar arhidiaconul catolic Maciej Staryikowski din Polonia, în drum spre Constantinopol, trecând prin Moldova, consemna despre Ştefan cel Mare, că moldovenii, „din cauza nespusei sale vitejii, îl socotesc ca sfânt”. În această lumină strălucitoare este prezentat şi de personalităţi culturale româneşti, cum sunt: Gheorghe Şincai, Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, iar istoricul Constantin C. Giurescu remarcă, pe bună dreptate, că: „Această unanimitate de elogii ne arată cât de puternică a fost personalitatea lui Ştefan cel Mare, cât de mult a impresionat pe contemporani şi pe urmaşi. Chiar duşmanii au trebuit să recunoască marile sale însuşiri şi să se încline în faţa faptelor sale, care vorbesc mai limpede decât orice laude”. În activitatea sa voivodală a fost povăţuit de doi mari sfetnici de conştiinţă: Cuviosul Daniil Sihastrul (18 decembrie) şi ierarhul Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), amândoi sfinţi ai Bisericii noastre.
Credinţa neclintită a voievodului este adeverită şi de faptul că, în nenumăratele sale războaie, avea asupra sa nelipsitul „triptic”, păstrat astăzi în Muzeul Mănăstirii Putna, iar pe steagul Ţării, poruncise brodarea Icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţe, având totodată încredere deplină în puterea Sfintelor Slujbe oficiate de preoţi. Cunoscător al rânduielilor tipiconale, stabileşte să fi pomenit, în viaţă şi după moarte, potrivit tradiţiei „Sfintei şi dumnezeieştii Biserici Ortodoxe”. Documentele vremii, precum şi tradiţia populară au păstrat amintirea că Ştefan cel Mare, însoţit de câţiva slujitori, mergea adesea de la Suceava, capitala ţării, la Mănăstirea Putna sau la alte ctitorii, unde se ruga în taină, sau participa la slujbele de noapte împreună cu obştea călugărilor, mărturisindu-şi păcatele şi primind cu adâncă evlavie Sfânta Împărtăşanie. De multe ori, voievodul îşi manifesta mărinimia sufletească prin fapte de iertare, eliberând din robie sau iertând pe boierii fugari, cum a fost Mihul şi alţii. El practica aceste virtuţi ca un creştin convins, pentru mântuirea sufletului său, ajutorarea aproapelui şi slava lui Dumnezeu. Calităţile sale sufleteşti au fost cunoscute de supuşi; pentru ei, voievodul era „bun”, „mare” şi „sfânt”. Datorită acestor virtuţi, manifestate de-a lungul vieţii, moldovenii l-au numit „cel Mare şi Sfânt”, încât toate generaţiile de români, timp de cinci secole, se închină, fac metanii, varsă lacrimi şi sărută piatra de pe mormântul din Mănăstirea Putna. Ei au văzut în Ştefan eroul şi sfântul: eroul, pentru vitejia cu care şi-a apărat ţara, iar sfântul, pentru faptele sale creştineşti.
Evlavia poporului faţă de Ştefan cel Mare a fost consemnată în scris de unii cărturari români. Astfel, în anul 1542, cronicarul Macarie îl numeşte „Ştefan Voievod cel Viteaz”; vechiul Pomelnic al Mănăstirii Putna, „cel bun şi vestit”, iar Grigore Ureche, „cel bun”, „părintele tuturor”, „sfântul”. Deosebit de frumoase sunt cuvintele lui Mihai Eminescu; el afirmă că a fost „puternic şi înfricoşat în război, pios şi blând în pace; căci câte războaie, atâtea aziluri ale rugăciunii şi ale inimii înfrânte, atâtea mănăstiri a zidit”; poetul recunoaşte că „Hristos a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, iar Ştefan cu spada cea de flacără a dreptăţii”; la Curtea sa, „dreptatea pe scaun împărăţea, şi nu ea lui, ci ei supus şi slujitor era, şi aşa râvnea să fie în toată ţara”. De asemenea, în Cuvântul de îngropare, predicatorul arată că, era „drept judecător”, de aceea „singură dreptatea pe toate celelalte păcate le şterge şi curat înaintea lui Dumnezeu îl pune”. Ştefan cel Mare dovedea şi o adâncă modestie sau smerenie sufletească; toate victoriile din războaie nu le considera ca vrednicii personale, ci binecuvântări oferite de Dumnezeu. Când suferea vreo înfrângere, o socotea ca pedeapsă divină pentru nevrednicia sa. Aceste atitudini dovedesc lipsa de mândrie şi profunda smerenie creştinească a sfântului voievod.
Se ştie că Ştefan cel Mare nu a fost lipsit de ispitele inerente vieţii, întrucât diavolul se luptă mereu ca să distrugă sufletele oamenilor; de multe ori a căzut pradă tentaţiilor înşelătoare ale vrăjmaşului, dar marea minune a fost că s-a îndreptat, ridicându-se din valurile păcatelor, asemenea împăratului David proorocul. Astfel că Dumnezeu, care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, nu l-a părăsit; a primit profunda sa pocăinţa, încununându-l cu aureola sfinţeniei. Aceasta este marea „taină a creştinătăţii”, ca omul, supus slăbiciunilor sufleteşti şi trupeşti, să se ridice – prin puterea harului dumnezeiesc, primit prin Sfintele Taine ale Bisericii, şi prin faptele bune pe care le săvârşeşte – şi să ajungă pe înaltele trepte ale desăvârşirii, devenind bineplăcut lui Dumnezeu, prieten al Său şi împreună locuitor al Împărăţiei veşnice.
În 1504, la vârsta de peste 70 de ani, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, având conştiinţa împăcată că şi-a împlinit misiunea încredinţată lui de Dumnezeu. Potrivit vechilor scrieri, el şi-a cunoscut dinainte sfârşitul vieţii; de aceea, a chemat înaltul cler şi pe marii dregători, dându-le învăţături referitoare la viitorul ţării, apoi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereţii, n-au putut a mă sminti, ci m-am întărit pe Piatra care este însuşi Hristos, pe a Căruia Cruce, de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită, printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am izgonit şi înfrânt”. Apoi şi-a dat duhul.
Marele voievod Ştefan a trecut la cele veşnice încărcat de glorie, dar şi încununat de virtuţile sfinţeniei. Rămăşiţele pământeşti au fost depuse în cripta din biserica Mănăstirii Putna, pe care şi-o pregătise cu 12 ani mai înainte, ca un creştin care gândea că este muritor, dar cu nădejdea în viaţa viitoare. Însăşi inscripţia de pe mormânt sugerează convingerea sa în existenţa eternă, poruncind să fie scris: „S-a strămutat la locaşurile cele veşnice” (Ioan 14, 12). Moartea sa a produs mare jale în popor. Cronicarul Grigore Ureche relatează că, „l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în Mănăstire, la Putna… Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărare”, pentru că voievodul i-a ocrotit pe toţi şi a făcut dreptate tuturor.
Trecerea oficială în rândul sfinţilor a marelui voievod Ştefan al Moldovei nu este altceva decât recunoaşterea de către Sinodul bisericesc a evlaviei credincioşilor care, încă de la trecerea sa la cele veşnice, au manifestat-o ca faţă de un sfânt.
