Moto:„Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate;/Ce e rău şi ce e bine/Tu te-ntreabă şi socoate;/Nu spera şi nu ai teamă,/Ce e val ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece. Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese /Nu spera şi nu ai teamă”.[1]
În luna mai a acestui an, 2022, la Casa Avramide, unul dintre fii orașului Tulcea, a poposit printre noi, aducându-ne în dar încă o creație a sa: „Orașul ascuns”, o carte în care reconstituie atmosfera orașului natal dintr-o perioadă de început a călătoriei sale prin timp. Acelora care asemeni scriitorului Geo Naum – pe numele său adevărat George Naumof – căci despre dânsul este vorba, s-au născut pe la jumătatea secolului trecut și și-au continuat călătoria vieții trecând pragul în următorul secol, această perioadă, caracterizată prin marile sale prefaceri sociale și dominată de un progres tehnic accelerat, care a determinat permanente schimbări și au solicitat din plin capacitățile de adaptare ale oamenilor, ar fi putut fi percepută cu un uriaș și întortocheat labirint, păzit de Minotaurul-timp, întotdeauna necruțător cu cei ce îndrăzneau să-l străbată fără a fi călăuziți de salvatorul fir al Ariadnei. Și acest fir, este reprezentat de energia cu care cei ce au un țel bine definit în minte, perseverează în a-și atinge obiectivele, chiar și atunci când simt că aproape și-au atins limitele fizice și psihice. Căci labirintul nu este doar o metaforă a călătoriei prin viață ci și o călătorie spre centrul sinelui și spre îmbogățirea spirituală. Și-atunci, celor ce pierd acest fir al energiei și direcției – în special după pensionare – ce altceva le mai rămâne, decât să plutească dezorientați prin spațiul și timpul rămas, nici vii nici morți sau, și vii și totodată morți? Din acest punct de vedere, cărțile lui Geo Naum, nu sunt doar o încercare de recreere a atmosferei locale specifice unei perioade, ci și o pledoarie pentru a străbate cu curaj nu doar labirintul vieții ci și labirintul minții, pentru a ne putea conecta la sinele nostru, fără de care, obstacolele întâmpinate-n cale, sunt dificil, dacă nu chiar imposibil de trecut.
Tania Nicolescu – Ați început să scrieți la vârsta de cincizeci de ani. Ce anume v-a determinat să vă apucați de scris? Quentin Clare[2], spunea că: „Există trei motive pentru a deveni scriitor: pentru că ai nevoie de bani; pentru că ai ceva de spus pe care lumea ar trebui să îl știe; și pentru că nu știi ce să faci în după-amiezile lungi”. Dumneavoastră ce motiv ați avut?
Geo Naum – Dacă ar fi să aleg dintre cele trei variante expuse, aș opta pentru varianta a doua. Da, cred că simțeam că am ceva de spus pe care lumea ar fi trebuit să îl știe. Mă apropiam de vârsta de cincizeci de ani și îmi frământam mintea cum să încheg o serie de povestiri generate de întâmplările de viață prin care am trecut. Ne îndepărtasem de epoca socialistă a României, iar nedreptățile și absurditățile prin care am trecut începeau să se uite. Când am simțit că nu mai pot scrie în minte, mi-am găsit timp să scriu la computer. Găseam greu timp să îmi eliberez memoria de tot ce înmagazinasem până atunci. Funcția de director general în Ministerul Transporturilor pe care o dețineam atunci în al nouălea an consecutiv îmi mânca mult din timpul liber. Astfel, timpul liber acordat familiei a fost diminuat pentru a acorda o parte scrisului. Prima carte, în prima variantă, a fost scrisă cât încă eram director în minister. Găsisem formula: pe canevasul unei aventuri gen Robinson Crusoe, petrecută într-un loc izolat din Delta Dunării, am brodat o critică în mai multe acte a regimului impus de către URSS în România condusă de partidul comunist.
carții Orasul ascuns
T.N. – Nedreptățile începeau să se uite, spuneți… Probabil unele sau, mai bine zis, un anumit fel de nedreptăți. Doar că sursa primelor generează altele și altele și poate că este bine ca atunci când te simți opresat de ele, să mergi la rădăcină, la cauze și nu la efecte și poate că abia atunci să poți schimba ceva, în binele pe care ți-l dorești… Cât privește precizarea pe care o faceți în legătură cu presiunea determinată de exercitarea funcției, ea este binevenită, pentru că așa s-ar putea explica și ceea ce un cititor găsește, simte, în romanul Vera – dar nu numai – dincolo de critica unui regim. Da, citind cartea, poți înțelege mai bine că adversitățile sunt de multe ori purtătoare de oportunități. Că, așa cum spune românul, tot răul poate fi și spre bine. Și personajele cărților, adeseori confruntate cu situațiile dificile în care se află, își descoperă și-și pun în valoare capacitățile creative și reușesc să-și creeze chiar și cu mijloacele precare de care dispun, o lume a lor, în care sentimentul de claustrare forțată, lasă loc unui sentiment de libertate. Dar, o libertate înțeleasă ca o responsabilitate și față de sine și față de ceea ce este în jur. Și bucuria pe care o simt în actul lor de creație, poate fi comparată cu bucuria copilului care, doar din nisip, reușește să-și construiască adevărate castele. Așadar, romanele, scrisul, au fost totodată și o modalitate de defulare pentru orele, zilele, lunile și anii petrecuți cumva încorsetat de rigorile datoriilor sociale?
G.N. – Rememorând etapa de început, aș putea asimila scrisul și cu nevoia de defulare pentru tensiunile și stresul trăit, străduindu-mă să îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu, aflate aproape în permanență la limita cunoașterii sau la echilibristica necesară găsirii de soluții cu acoperire legală. Acolo unde nu găseam acoperirea legală, eram nevoit să creez cadrul legal necesar. Din toamna anului 2003 am trecut la o muncă mult mai predictibilă și care putea fi dozată, astfel încât perioadele de stres să fie scurte și rare. Mintea mea s-a putut concentra ore în șir asupra subiectelor abordate în noile romane pe care le-am scris după 2003.
T.N – Sunt, din câte știu, mulți ani de când nu mai locuiți în orașul Tulcea. Ce v-a determinat să vă aplecați asupra istoriei orașului și apoi, asemeni unui pictor, să-i recreați chipul de odinioară, utilizând însă în locul penelului și-al culorilor, cuvintele? Și acestea, trecute prin prisma amintirilor, reușesc să țină la ușă – cum spunea Saul Bellow – lupul nesemnificativului?
G.N. – Am plecat din Tulcea la 1 iunie 1982, adică acum patruzeci de ani. Prin 2011 sau 2012 am citit cartea lui OrhanPamuk, cu titlul Istanbul și subtitlul Amintirile și orașul. Atunci s-a născut ideea de a scrie această carte lansată recent la Tulcea. Doar ideea cum descoperă un copil orașul în care trăiește este comună, în rest, romanul meu are unicitatea lui. Despre Tulcea s-a scris multă memorialistică în ultima sută de ani. Am citit tot ce am găsit. Am inclus în roman informațiile care mi s-au părut semnificative și care serveau firului conducător al povestirilor. Chiar dacă m-am străduit să descriu prin cuvinte cum arăta Tulcea odinioară, totuși, pentru a ajuta cititorii sa înțeleagă așa cum trebuie, am atașat la finalul textului o hartă a orașului, în care sunt figurate mahalalele, lăcașele de cult, traseul armatei române la intrarea în oraș la 18 noiembrie 1878, precum și traseul personajului principal al romanului – Serghei – împreună cu venerabila doamnă de nouăzeci de ani – Cecilia.
T.N. – Revenind peste ani în orașul natal, ați mai regăsit ceva din farmecul său care a încântat copilul de odinioară, asaltându-i toate simțurile; vizual prin arhitectura sa, auditiv, prin dialectele auzite, olfactiv și gustativ mai ales prin varietatea deliciilor gastronomice oferite, sau, acest farmec a ținut mai degrabă de trecerea prin acea perioadă a dimineții vieții, când tot ceea ce te înconjoară îți poate stârni imediat interesul sau chiar uluirea, când poate însăși Eos, cea cu degetele trandafirii, tocmai traversează strada, lăsându-te mut de admirație?
G.N. – În cei patruzeci de ani de când m-am stabilit la București, am fost de foarte multe ori în Tulcea, fie cu treburi de serviciu, fie în trecere spre Delta Dunării, fie pentru evenimente familiale, fie pentru evenimente culturale. Aici includ lansările din 2009 și 2016 ale celor două ediții ale primului meu roman – Pedeapsa de sine. Farmecul orașului s-a estompat. În primul rând datorită demolărilor și reformării arhitecturale. Implanturile de construcții nespecifice locului, respectiv: o piață civică precum în Ardeal, un mare magazin universal (Diana), blocuri cu magazine la parter și locuințe la cele patru etaje, monstruozitatea de blocuri turn din apropierea Dunării, cartiere extinse de blocuri etc. Creșterea populației prin realizarea de capacități industriale nespecifice, gen uzine de feroaliaje, de alumină , fabrică de confecții, fabrică de bere etc, a dus la creșterea ponderii populației de români (dar noii veniți pot fi considerați alogeni, rupți de tradițiile locale), la închistarea și diminuarea populațiilor de ruși lipoveni, turci, tătari, țigani turci, cei cu șalvari, precum și la diluarea populațiilor de evrei, armeni, greci, bulgari, ruși ucraineni sau haholi, dar și sporirea numărului și ponderii populației de aromâni. Astfel farmecul ascultării într-un loc public a unor conversații în mai multe limbi a dispărut încet, încet. La fel, porturile specifice nu se mai întâlnesc decât foarte rar și la evenimente deosebite. Și mâncărurile s-au cvasi-generalizat, iar dulciurile turcești se mai mențin în galantare, dar importate din Turcia, nu produse local. Din nefericire până și braga a dispărut.
T.N. – Personajele cărților dumneavoastră sunt de regulă persoane oarecum însingurate, care nu se bazează pe o rețea de suport social, dar care, odată confruntate cu situații de viață dificile – urmare a acțiunii egoiste a unor semeni – ce transformă gura de rai în care până atunci credeau că trăiesc, în opusul acesteia, dincolo de uluirea provocată de neprevăzutele situații, reușesc, în pofida condițiilor greu de surmontat, să se ridice prin forțe proprii, fără a se dezumaniza. Ce anume îi ajută să răzbească?
G.N. – Sunt puțin surprins de întrebare. Eu nu mi-am creat personajele după un calapod unic și nici intrigile prozelor mele nu au același calapod. Totuși, înclin să vă dau dreptate sub aspectul ridicării acestor personaje prin forțe proprii. Mi-am ales personajele, nu toate, din lumea oamenilor cu studii superioare sau cărora le plăcea studiul, a celor autodidacți, a celor dornici de a face ceva prin forțe proprii. Mi s-a părut că este o categorie de personaje care merită să fie caracteristică intrigilor din prozele mele. Mi-e greu să generalizez în condiția în care fiecare personaj a fost creat cu meticulozitate, fie că era masculin sau feminin. În general prozele mele includ puține personaje și de aceea par sau chiar sunt însingurate, în mod deliberat. O proză cu multe personaje care acționează în aceeași perioadă de timp este mai dificil de scris. Am evitat abordarea unor astfel de intrigi. Ce le-a ajutat pe personajele mele să răzbească? Nu știu să existe un factor comun. Fiecare personaj avut convingerea sa, că ceea ce face este bine, nu atât pentru el, cât pentru cei dragi lui sau pentru semenii săi. Cred că toate personajele mele sunt oameni caracterizați de tenacitate, așa cum mă caracterizez și eu pe mine.
T.N.– Dacă ținem cont că lumea celor cărora le place studiul este destul de restrânsă la noi, că după terminarea studiilor și implicit a lecturilor obligatorii, marea majoritate a oamenilor nu mai deschid vreo carte, nu e de mirare că în timp, ajung să nu mai aibă ce să-și spună unii altora. Se formează cumva, universuri paralele. La noi, paradoxal, se citește infim (dovada fiind numărul de cărți cumpărate) însă se scrie enorm – chiar dacă tirajele sunt infime. În legătură cu aceasta: mulți dintre cei care cochetează cu scrisul, ar fi curioși să afle ce anume v-a fost de folos în cea mai mare măsură în scrierea romanelor dumneavoastră? Experiențele personale, abilitatea de a fi un bun povestitor, lecturile, ajutorul unor mentori?
G.N.– În cea mai mare măsură mi-a fost de folos imaginația proprie, puterea de a crea ceva plecând de la foaia albă de hârtie. Apoi abilitatea de a fi povestitor. Acestea au la bază lecturile din copilărie și tinerețe. Nu cred că cineva își poate forma abilitatea de povestitor sau chiar de scriitor fără a avea un minim de mii sau zeci de mii de pagini citite, scrise de scriitori de valoare, clasici sau contemporani. Experiențele personale au fost folosite când a fost cazul. Nu cred că tot ce i se întâmplă unui scriitor este literatură. Mentori sau modele nu am avut, chiar dacă de la primul roman am fost comparat cu Marin Preda. Am declarat că scrierea romanului Orașul ascuns a fost declanșată de citirea cărții lui Orhan Pamuk, iar scrierea romanului Enigmatica Matilda a fost declanșată de citirea romanului Enigma scris de prietenul meu Emil Lungeanu. Totuși cei doi mari scriitori nu pot fi considerați ca fiind mentorii mei.
T.N. – Sunt de acord cu ceea ce spuneți. Se pare că sunt prea mulți cei care consideră că și-ar pierde timpul citind și că, dacă ei au întâmplări de povestit, cred că scriindu-le, vor face din ele literatură, iar ei vor deveni scriitori. Ori: „Pe scriitor îl formează viața și cărțile sau numai cărțile, dar niciodată viața fără cărți”- spunea Ludmila Ulițkaia în Scara lui Iakov. Și tot ea adăuga: „Defectul multor scriitori este că nu au idei. Ei se pierd în epoca lor și n-o îmbogățesc cu nimic”. Și cine nu ține cont de aceste aspecte, pentru ce și-ar mai pierde vremea scriind? Și care ar fi câștigul cititorului dacă ar aloca timp unor astfel de cărți? Iar cum cenaclurile literare au cam dispărut – cel puțin pe la noi din câte știu, iar de generozitatea unor scriitori care să aibă bunăvoința de a-i îndruma pe posibilii viitori scriitori, nu prea am auzit, de aceea v-am întrebat dacă ați avut mentori, sau v-a îndrumat cât de cât cineva.
G.N. – Despre mentori v-am spus că am evoluat fără să am un mentor. Despre participarea la cenacluri aș putea spune mai multe. La Galați, la Biblioteca județeană se ține, cel puțin o dată pe lună un salon literar, intitulat Axis libri. Cu sprijinul unor prieteni, recent dispăruți dintre cei vii, respectiv cronicarul literar Nicolae Colceriu și scriitorul Maximilian Popescu-Vella, mi-am prezentat romanele Vera (2011) și Năzărirea lui Haralamb (2012). Am ascultat și aprecieri laudative, dar și critici argumentate. Mi-au folosit la publicarea edițiilor revizuite și adăugite. La București m-am alăturat unui cenaclu care în prezent a căpătat identitatea Arena literară. Acesta scoate o revistă trimestrială cu același nume. Conducerea cenaclului este acordată prin rotație unor scriitori și critici literari de prestigiu, precum Nicolae Georgescu și Emil Lungeanu sau editorului Nicolae Roșu-Carpen (Editura Betta), criticului Aureliu Goci. Participă la acest cenaclu scriitori de prestigiu, precum poeta Victoria Milescu, prozatoarele Eliza Roha, Gabriela Banu, prozatorii Răzvan Nicula, Bogdan Ionescu-Lupeanu, Anghel Vedeanu, Mihai Antonescu, aceștia fiind și membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Sunt și câțiva critici literari, precum Ana Dobre, Victor Atanasiu, Geo Călugăru, Lucian Gruia. De asemenea participă foarte mulți poeți și prozatori care candidează la primirea în uniune. Cenaclul organizează anual un concurs de proză scurtă și un concurs de poezie, adresate în special tinerilor. Din nefericire, numărul tinerilor sau foarte tinerilor scriitori prezenți la cenaclu este nesemnificativ, astfel încât ședințele acestuia par a fi adunări de seniori.
T.N. – Aparent, eroii din romanele dumneavoastră se confruntă în călătoria lor prin viață cu trecerea prin ceea ce s-ar putea numi, un labirint din împărăția oglinzilor strâmbe, în care, ceea ce părea cunoscut și stabil, liniștitor, se transformă sub ochii lor, inexplicabil, în ceva deja cunoscut cândva, care reînvie precum un cap de hidră în prea devreme uitatul rău. Însă, citindu-vă cărțile, se poate observa că ceea ce ar părea la prima vedere, o frescă a unor vremuri trecute(?), este de fapt o radiografie a trecerii eroilor prin labirintul din adâncul sufletelor lor, labirint în care, dacă își pierd făclia călăuzitoare a valorilor umane, se pierd pe sine. Să fie oare trecerea lor prin acest labirint ceva ce vă este cunoscut?
G.N. – Puterea dumneavoastră de sintetizare este remarcabilă. Nu mi-am imaginat că opera mea ar putea fi vreodată supusă unei astfel de analize. Personajele create de mine vin să servească intrigile care au stat la baza romanelor mele sau prozelor scurte, pe care eu le-am numit romane bonsai sau simplu bonsai, pentru că așa cum o plantă bonsai păstrează caracteristicile plantei normale, în special în privința florilor și fructelor, așa și scrierile mele în proză, de mici dimensiuni, produc cititorului aceleași impresii precum romanele cu foarte multe pagini. Aparent m-am îndepărtat de la întrebare, dar am vrut sa subliniez că personajele mele au fost create pentru a susține intriga. Primul roman, Pedeapsa de sine, precum și al șaptelea, Orașul ascuns, au ca personaje principale, pe Evsei și, respectiv, pe Serghei, cărora le-am împrumutat ceva mai mult din experiența mea de viață. Și personajul Grig din Enigmatica Matilda a beneficiat parțial de această experiență. În romanul Obsesia scriitorul Geo Naum devine chiar personaj, probabil o tehnică scriitoricească mai rar sau chiar deloc întâlnită de către cititori. Au mai beneficiat de suportul experienței de viață a scriitorului: Alex din bonsaiul Întoarcerea lui Alex, Domnul de calibru mare din bonsaiul MademoisellePissy de Hennessy, Băiatul imberb din bonsaiul Reginuța bălții. Totuși, personajele feminine Vera și Matilda din romanele bonsai Vera, respectiv Enigmatica Matilda, precum și personajele masculine, Hans din Vera, Haralamb din romanul bonsai Năzărirea lui Haralamb sau Hristu din bonsaiul Mort la revoluție sunt rodul imaginației mele și au fost concepute pentru a da viață intrigilor abordate în fiecare dintre prozele prezentate deja. Intriga în unele dintre romanele mele ar putea fi asimilată cu un labirint din împărăția oglinzilor strâmbe, așa cum ați afirmat în susținerea întrebării dvs. Personajele create de mine caută soluții la intrigile la care participă, fără să își piardă făclia călăuzitoare a valorilor umane. Poate că este o caracteristică generală a acestora, transmisă de autor, în concordanță cu caracteristica proprie. Oricum, nu a fost un act deliberat, ci unul intrinsec, poate chiar inconștient.
T.N. – Desigur, ca orice artist și scriitorul, că vrea, că nu vrea, își proiectează ceva din propria persoană în personajele create. Răsucirea omului într-un labirint de oglinzi strâmbe și dificultatea de a alege decizia corectă, mi-a fost sugerată mai mult de romanul Năzărirea lui Haralamb. Senzațiile de rătăcire, de amnezie ale personajelor, sunt iarăși expresii ale pierderii contactului cu familiarul, urmate de încercări disperate de a găsi căi cât mai rapide, oricât de neobișnuite, pentru a se putea reîntoarce și a lua contact cu lumea pierdută. Până când încep să înțeleagă cât de prețioasă este răbdarea: „știa că lucrurile bune se întâmplă doar celor care știu să aștepte” (Pedeapsa de sine). Dar sunt multe temele pe care le abordați în romanele dumneavoastră. Foarte interesant mi s-a părut felul în care personajul din „Pedeapsa de sine”, vede relația omului cu divinitatea. Căci cel ce stăpânește labirintul minții, minotaurul – reprezentat de conflictele interioare ce generează multă neliniște și haos sufletesc – îl fac deseori pe acesta să-și pună repetate întrebări ce-i solicită imperativ, răspunsuri: „Ce caut eu aici? Cine sunt eu?, sau: De unde venea? Unde se ducea?” Meditând asupra acestora, ajunge la concluzia că nevoia sa de echilibru: „cerea un sprijin, care nu putea fi decât sprijinul divin suprem”. Doar că, aflat în căutarea contactului direct cu divinitatea, departe de a se gândi la ea ca la o entitate îndepărtată și capricioasă, aflată undeva pe un norișor pufos, el pare să-și descopere propria sa origine divină: „Noi toți suntem părticele de Dumnezeu, așa cum fiecare moleculă este parte a corpului nostru. De fapt, sunt o particulă corporală, formată din spirit și corp a unui organism uriaș numit Univers, al cărui spirit este însuși Dumnezeu”și astfel să-și depășească slăbiciunea de ființă umană descoperindu-și puterea și potențialul. Așadar, în adversitate omul poate găsi oportunitatea și căutându-l pe Dumnezeu, de fapt, se poate descoperi pe sine?
G.N. – Evsei din Pedeapsa de sine și Serghei din Orașul ascuns sunt două personaje de tipul alter ego al scriitorului Geo Naum. Din această cauză, aceeași temă a credinței în divinitate, are aceeași soluție: De fapt, sunt o particulă corporală, formată din spirit și corp, a unui organism uriaș numit Univers, al cărui spirit este însuși Dumnezeu. Diferența dintre Evsei și Serghei o constituie condițiile în care ajung la această concluzie. Evsei era după o perioadă îndelungată, de ordinul anilor, de singurătate și asceză și simțea nevoia unui sprijin pentru a-și continua viața în echilibru psihic, iar Serghei a descoperit soluția după îndelungi frământări adolescentine și încercări de a intra în legătură cu divinitatea pe calea religiei creștine ortodoxe. Ambele personaje au descoperit pe această cale că, încercând să îl găsească pe Dumnezeu, de fapt s-au descoperit pe sine.
T.N. – Acțiunile romanelor pe care le-ați scris până acum sunt bazate în parte pe amintiri, deci se referă la timpul trecut. Iar acestea reconstituie istoria noastră datorită căreia am devenit ceea ce suntem. Totuși: Visele noastre trebuie să fie mai puternice decât amintirile. Trebuie să ne lăsăm trași înainte de vise, decât împinși de la spate de amintiri”[3]. Dumneavoastră la ce visați? Care sunt gândurile îndreptate spre viitor? Și pe când un roman cu acțiuni desfășurate și în prezent?
G.N. – La începutul acestui an am visat foarte abstract, astfel încât a ieșit un roman bonsai, de cca 130 – 140 pagini, de forma unui basm pentru oameni mari, a cărui acțiune se desfășoară într-o epocă istorică nedefinită, undeva la trecerea de la epoca pietrei la cea a metalelor și într-un spațiu edenic, undeva pe Pământ, într-un loc luminat ziua de Soare – zeul Or – și noaptea de Lună, – zeița Aca-gin-Or. Mini-romanul este intitulat Povestea tribului Or. Pe când un roman cu acțiuni desfășurate și în prezent? Așa cum am mai afirmat, am scris numai la inspirație, nu pe teme date. Dacă îmi va veni o astfel de inspirație cu intriga în prezent, probabil că voi scrie și romanul cu acțiuni desfășurate în prezent. Scriitorii investesc mult timp și efort pentru a-și scoate la lumină cărțile. Și acest efort, de cele mai multe ori nu este făcut, așa cum ar crede răuvoitorii, doar din dorința de a-și vedea numele înscris pe o copertă, ci pentru că își doresc să ofere și altora ceva din experiența sau cunoașterea lor, ceva ce-i poate ajuta pe ceilalți să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc, lucru pentru care cei care citesc le sunt recunoscători. Iar sursa de inspirație a creațiilor lor se poate regăsi în trecut sau în actualitate – o istorie în desfășurare. Dar poate că realitatea, pentru mulți ar putea părea incomodă, sau poate prea îndepărtată de idealul dorit. Și-atunci se poate deschide o altă cale, cea a visării – chiar cu ochii deschiși – dar care nu înseamnă neapărat o încercare de a fugi de realitate, ci, mai degrabă, o altă modalitate de a străbate labirintul minții, până în adâncurile subconștientului, acolo unde ar putea găsi un alt mod de echilibrare, sau o altă soluție. De aceea, fiecare carte pe care o citim, este un dar pe care ni-l facem. Căci acel ce renunță la citit – de obicei după a doua decadă a tinereții – înseamnă că acceptă să pășească cu ochii închiși, printr-o lume pe care nu o poate înțelege.
[1] Mihai Eminescu – Glossă
[2]Qentin Clare – dramaturg englez
[3]Jesse Jakson – ministru și activist pentru drepturile omului.
