Pe 23 august 2018, seara, în Piaţa Constituţiei din capitala României am fost fericiţii martori ai unuia dintre evenimentele-manifestările artististice-de cea mai mare importanţă din acest an al Centenarului Marii Uniri (1918-2018): spectacolul Teatrului Excelsior, „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila. Un spectacol care ni s-a părut de avangardă pentru teatrul românesc, de mare modernitate, întărind conceptul că arta interpretării, atât în teatru cât şi în muzică, este tot atât de înaltă, dacă nu şi peste, ca arta autorului: arta teatrului şi arta muzicii…Prin arta teatrului înţelegem laolaltă: literatura, actoria, conceptul regizoral, arta decorului-artele plastice, muzica! Iată, de fosta zi naţională a României, 23 Augst (desigur o întâmplare, premiera având loc cu câteva luni înainte), Teatrul Excelsior ne pune în faţa unui ideal artistic vechi de două sute de ani, vienez, atunci când Jean Paul Richter visa la acea operă care să fie în acelaşi timp: poezie-muzică-pictură… Considerăm că varianta pe care am urmărit-o noi în această seară de august, douăzeci şi trei, în Piaţa Constituţiei, în faţa formidabilei clădiri care adăposteşte Parlamentul României, reprezintă un spectacol total, realizându-se cu mult bun simţ, în spiritul ecologiei (care se referă chiar la spirit), o minunată interferenţă a artelor clasice, neclasică (sau mereu şi întotdeauna cu mare repeziciune devenind clasică), rămânând doar Tehnologia… Un amfiteatru cu locuri pentru spectatorii care fac şi ei parte din spectacol-odată prin îmbrăcămintea obligatorie, dar şi prin faptul că finalul piesei se desfăşoară chiar pe scena rotitoare a acestui amfiteatru, apropiind eroii secolului XIV de cetăţenii secolului XXI…un amfiteatru care se roteşte, nu precum timpul, doar în sensul acelor de ceasormic, CLW, ci şi invers, CCLW, urmărind muzica-arta interpretării ei-între ce de atunci, instrumentală-de curte, şi muzica absolut perfectă şi înălţătoare a unei corale bisericeşti de acum…Dar nu numai atât!…urmărind şi intriga cu totul neastâmpărată, extrem de agitată, bine pentru valahi închegată, care trebuiau să reziste presiunilor pline de viclenie politică-camuflată în religie-de dominaţie a teritoriului dintre Dunăre şi Carpaţi, presiunile ungurilor şi sârbilor!…catolici şi ortodocşi!…ca şi acum, când culmea, tot în Piaţă, cetăţenii României trebuie să reziste (până când? aceasta este întrebarea) presiunilor din afara graniţelor, dinspre autocraţie şi dinspre democraţie…
*
„Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila (1862-1929) care a fost scrisă în 1902, ani în care se simt fiorii interesului pentru un nou concept al tratării unitare a românilor de pretutindeni-cele patru principate: Regatul României, Transilvania, Bucovina şi Basaeabi-a fost interpretată joi, seara, 23 august 2018, de o considerabilă trupă a Teatrului Excelsior, având următoarea distribuţie:
Vlaicu Voda – Gavril Pătru, Doamna Clara – Isabela Neamțu, Mircea – Bogdan Nechifor, Anca – Camelia Pintilie, Neagu – Mihai Mitrea, Pala – Ovidiu Cosovanu, Nicodim – Ion Bechet, Groza – Doru Bem, Vlad – Ciprian Cojenel, Costea – Robert Radoveneanu, Manea – Dragoș Spahiu, Miked – Dan Clucinschi, Român Herescu – Ovidiu Ușvat, Kaliany – Mircea Băluţă, Solul – Tudor Pîrvu, Boier: Alexandru Popa, Copil în casă – Roberta Mitache, Grue – Vasile Menzel. Domnițe: Cosmina Dobrotă, Silvana Ionescu, Raluca Botez, Magda Condurache, Ștefania Dumitru, Veronica Popescu, Iulia Samson, Oana Tofan, Loredana Cosovanu, Andreea Hristu, Oana Predescu, Ana Udroiu, Andreea Șovan, Mihaela Coveșeanu, Mădălina Ignat. Măști: Ema Constantin, Maria-Luiza Dimulescu, Sabina Ioniță, Ana Maria Postelnicu, Alina Tofan, Vlad Pelin, Cosmin Ilie, Zoran Raici, Ionuț Terteci, Andrew Lupu.
Regia: Horia Suru, Regizor secund: Ligia Ciornei, Asistent regie: Victor Tunsu, Scenografia: Cristian Marin, Asistenți scenografie: Ioana Săndulescu, Cătălin Manea; Butafor: Gelu Râşcă, Muzica originală: Petre Ancuţă, Inginer de sunet: Horia Panaitescu
Corul de Cameră Ascendis, dirijor Eduard Dinu
„Bălașa Percutions” condus de Gabriel Bălaşa. Ansamblul arhaic: Constantin Axinte Amza – zither, Ionel Păucă Croitoru – tuba, Cătălin Gorgon – trompetă, Aurel Ciucur – percuție, Bianca Drăgoi – vioară, Alice Muller – vioară
și formația „Trei parale”
Coregrafia: Andreea Duță
Light design: Cristian Niculescu și Costi Baciu
Sufleor: Mădălina Ignat
*
Alternanţa dintre război şi pace (continuă ameninţare specifică vremurilor acelui început de societate statală la poalele Carpaţilor şi care a condus la menţinerea în zonă a unei populaţii fără veilităţi în construcţia de cetăţi) a fost extrem de bine simbolizată de tropotul cailor, marşul repetat al luptătorilor, bătaia ritmată a tobelor, agitaţia făcliilor, precum şi dansurile de la curtea lui Vlaicu. Cititorii trebuie să ştie că artele de curte, menestrelii,
„joculatorii” sunt amintiţi încă din sec XIV în „Istoria Muzicii Universale în date” scrisă de Iosof Sava şi Petru Rusu, în anul 1983: „În 1399, la Marienburg se semnalează un spielman din Valahia”, iar în 1392 este amintit într-un hrisov monahul de la Cozia, Filotei, autorul „pripealelor”…Muzica instrumentală a timpului interpretată sugestiv de Ansambul arhaic şi Formaţia „Trei Parale”, dansurile de bucurie din timp de pace, iarăşi, o reuşită a spectacolului, precum şi muzica psaltică din biserică, şi cea de lângă biserică, madrigală şi pentru spectatori proiectată părând a fi pe fundalul cu cornişe elegante şi, din nou, sugestive de pe faţada Casei Poporului, viu luminate… lumină şi întuneric, bucurie şi durere, pace şi război, toate au fost date din plin acestui popor erou dedicat naţiunii române. Aşa este şi finalul, simbolic, statul valah, atunci împlinit, şi-a urmat cursul demn în istorie pentru, iată, şase sute de ani! Desigur, accentul se pune pe personajul Mircea, pe femeia catolică-unguroaică, puternică, exces de feminitate şi fiinţă politică! Mircea, cel care va stăpânii cel mai întins stat valah, inclusiv Carpaţii, în întregime, Meridionali. În decursul imediat al timpului, odată cu implementarea ştiinţei de construcţie a bisericilor, femeia unguroaică va ceda în faţa farmecelor femeii sârboaice.
Pământul, sarea sa, sutele şi miile de oameni care îl frământă cu mâinile şi cu tălpile ca într-o „Sărbătoare a Primăverii” („Le Sacre de Printemps” – Igor Stravinski) au răspuns, ca simbol, la spectacolul creat de Horia Rusu şi colaboratorii săi, cu generozitate, clamând grandoarea sentimentului de naţie şi nemuritoarea plămădeală de sub copitele acelor cai, negru strălucitor chiar şi în noapte… Călăreţi şi călăreţe, cohorte venite de la te miri ce curte regească din neamul basarabilor, veniţi de peste munte să cureţe pământul dintre Severin şi mare, dintre Dunăre şi Carpaţi, cu mâinile şi tălpile, cu vorba, de scaieţii pământului; să-l facă roditor! Ne-am aflat în faţa unui adevărat constructor de teatru, priceput şi cultivat, care iubeşte în totalitate artele…Iată cum teatrul poate deveni într-o singură noapte un letopiseţ al vremurilor trecute şi…prezente. O operă artistică ecumenică care nu aduce atingere nimănui, ci laudă viaţa aşa cum este, viaţa dătătoare de viaţă din care nu pierde decât cel mort pentru apărarea regelui său, devenind dintr-o dată…erou. (Vezi şi Video Arhiva de pe www.culturaarsmundi.ro cu fragmente din spectacol.)
