Când a început nebunia colectivizării, în Republica Populară Română a avut loc un adevărat masacru al cailor, fenomen nemaiîntâlnit în toată istoria omenirii…
Astfel, țăranii au fost obligați să-și dea animalele, între care și caii, la nou înființatele Gospodării Agricole Colective (GAC), în care au fost înscriși cu anasâna. În anul 1957, viceprim-ministrul Alexandru Moghioroș, a dat ordin ca toți caii din România să fie uciși, pe motivul că… ar consuma hrana vacilor, un motiv total nefondat, desigur!… Tot din ordinul lui, hergheliile de la Mangalia, Făgăraș, Bonțida și Rușețu, celebre nu doar în țară, ci și în toată lumea, au fost desființate. S-a interzis, de asemenea, cultivarea ovăzului, hrana de bază a acestor animale valoroase. Dacă celelalte animale din GAC-uri, cum erau porcii sau vacile, primeau rații de hrană îndestulătoare, caii au fost condamnați la exterminare de către noul regim.
În acea perioadă îngrozitoare pentru populația rurală din țara noastră, dacă un gospodar era prins că-și hrănește pe ascuns calul (caii), atunci îl așteptau ani grei de pușcărie. De fapt, termenul „prins” este un… eufemism, fiindcă de cele mai multe ori „infractorii” erau descoperiți ca urmare a unor turnătorii ordinare, delațiunea și trădarea fiind două dintre numeroasele defecte de caracter ale nației noastre, proverbul autohton referitor la… „capra vecinului” găsindu-și aici din plin confirmarea; apropo, singura dată când l-am apreciat pe Corneliu Vadim Tudor, a fost atunci când a recunoscut acest trist adevăr: „Trădarea face parte din constituția fizică a poporului român: toți marii conducători ai românilor au pierit prin trădare”.
Masacrarea cailor era legată și de politica noului regim, cică… unul „democrat-popular”, în realitate – unul de-a dreptul criminal (de o soartă oarecum asemănătoare a avut-o chiar și o parte din populația României, în special intelectualitatea, genocidată aproape în totalitate în închisori și lagăre de muncă forțată!), de a se trece în agricultură la mecanizare, cu eliminarea folosirii animalelor – caii și boii – la muncile agricole.
Ca urmare a acelui ordin criminal al lui Alexandru Moghioroș, mulți cai au fost pur și simplu lăsați să moară de foame; alții, cei mai mulți, au fost uciși prin împușcare. Animalele ucise erau fierte și transformate în hrană pentru porci, ori chiar folosite ca materie primă pentru producerea de salam… În fine, s-a estimat că numărul cailor din România lichidați în acea perioadă de tristă amintire a fost de peste 800 000 de capete!
Pavel Mioveanu, preot-paroh într-un sat din Regiunea Argeș, care era și centrul administrativ al comunei respective, fiind om înstărit și declarat, cum altfel, decât „chiabur”, avea un atelaj bine realizat și întreținut, la care trăgeau Marița și Marin, o iapă și un cal foarte bine îngrijiți. Preotul Mioveanu ținea la caii săi ca la ochii din cap, deoarece îi erau de mare ajutor, atât la cărat, cât și la lucratul pământului, animalele acestea inteligente și grațioase alcătuind un tandem admirat, dar și invidiat, de către enoriașii săi; de altfel, Marin era chiar… fiul Mariței, nu fusese păstrat ca armăsar, căci proprietarul lor știa că o iapă nu trebuie împerecheată cu armăsarul provenit din mânzul fătat de ea, pentru a evita degenerarea ulterioară. Periodic, sfinția sa o ducea pe Marița la montă tocmai la Rușețu, în fosta Regiune Ploiești, azi – în județul Buzău, unde era o herghelie de cai înființată prin ordin regal în anul 1919. Așa se face că preotul făcea bani frumoși din vânzarea cârlanilor de până la doi ani fătați de Marița, avea o familie numeroasă de întreținut…
Când animalele acelea superbe i-au fost luate la GAC, Marița fătase în urmă cu două luni… Mânzul ei era un animal tare frumos: murg, de nuanță castanie-închisă, cu coada, coama și moțul de un negru intens, lucios, picioarele de la încheieturi în jos – tot negre și, fapt cu totul remarcabil – exact în mijlocul frunții avea o stea albă ca zăpada și în… șase colțuri, perfect simetrică, semănând uluitor de bine cu… steaua lui David! Lumea din sat, dar și de aiurea, tot asocia semnul din fruntea acelui mânz superb, cu faptul deloc întâmplător, se spunea, că proprietarul lui este preot, deși sfinția sa susținea întruna că asta este o asociere cel puțin forțată, dacă nu chiar o… bazaconie; căci, deși era preot de țară, este drept – cu Facultatea de Teologie absolvită la Cernăuți, sfinția sa nu afirmase niciodată în predicile de duminică ori de la sărbători. că Raiul înseamnă lapte și miere, iar Iadul – cazane cu smoală unde dracii fierb sufletele păcătoșilor, țopăind și urlând în jurul lor și întețind din când în când focul sub ele…
Stelu, mânzul Mariței, devenise repede, datorită frumuseții și vigorii lui, cel mai bun prieten al lui Mihăiță, băiatul cel mic al preotului, care nu împlinise încă nouă ani și care îl și… nășise, numindu-l astfel de cum a ieșit din burta Mariței. De câte ori îl vedea pe Mihăiță, iar dacă nu-l vedea, dacă băiatul îi striga numele după un scurt șuierat cu două degete în gură, Stelu venea repede la el și începea să țopăie vesel în jurul lui de câteva ori, aruncându-și în aer picioarele dinapoi, după care o lua la fugă îndepărtându-se, dar se și întorcea înspre el tot într-o fugă, de ziceai că acum-acum îl și trântește de pământ, însă animalul îl evita chiar în ultima clipă cu o fandare grațioasă, așa încât, cine nu-i cunoștea și îi vedea pentru prima dată așa, era ferm convins că va urma o nenorocire și începea să strige la băiat ca să se ferească din calea lui… Adăugați la această scenă țopăielile și lătrăturile lui Floricel, câinele de atunci al familiei preotului, cel de-al doilea bun prieten al lui Mihăiță, și veți avea imaginea completă a cele mai înduioșătoare scene care v-a fost dat s-o vedeți vreodată…
Ei bine, în ziua în care s-a întors de la școală și a aflat că bunul lui prieten Stelu, i-a fost luat la GAC, împreună cu Marița și Marin, bietul Mihăiță a și început să jelească amarnic… Câteva minute bune a tot hohotit bietul copil, deși părinții lui căutau să-l îmbuneze ca să-l facă să înceteze a mai jeli, făcându-li-se tare milă de el…
Deodată însă, copilul s-a oprit brusc din jelit, știa ce are de făcut: se va duce la președintele GAC-ului și-l va ruga, chiar și în genunchi dacă va fi nevoie, să i-l dea pe Stelu înapoi, făgăduindu-i sub jurământ că-l va crește cu mâna lui, dându-i cu biberonul să sugă lapte de vacă…
Președintele al GAC-ului era un țigan semianalfabet, făcuse târâș-grăpiș doar clasele primare, după care s-a lăsat de școală, ce-i trebuia lui școală când avea de lucru la taică-său, care era fierar și potcovea cai și boi, el trebuia să tragă la foale și să-și ajute tatăl la potcovit; era însă omul potrivit pentru noul regim, fiindcă pasămite el fusese până atunci… exploatat de către chiaburii satului și d-aia era el un sărăntoc!… Aiurea!
A doua zi, în loc să se ducă la școală, Mihăiță s-a dus glonț la sediul GAC-ului, în spatele căruia era un țarc unde se adunau caii care urmau să fie uciși. Clădirea acelui sediu fusese de fapt locuința unui unchi al lui Mihăiță, fratele cel mic al preotului, care era și cântărețul lui la strană (țârcovnic); desigur, și el fusese declarat chiabur, dar, mai mult decât atât – și forțat să plece cu toată familia din casa lor, moștenită de la părinți, care le-a fost confiscată și transformată în sediul GAC-ului, iar acum stăteau înghesuiți chiar în casa preotului, amândoi frații având familii numeroase, fapt de care reprezentanților noului regim nu le păsa câtuși de puțin, dimpotrivă!…
Ajuns în fața președintelui GAC-ului, Mihăiță a început să se roage de el „cu cerul și pământul”, cum se spune, să i-l dea înapoi pe Stelu. Țiganul-președinte de GAC însă, nici nu voia să audă de așa ceva, repezindu-l cu brutalitate pe copil. După câteva minute, văzând că președintele nu se lăsa nicicum înduplecat, băiatul i-a căzut în genunchi, continuând să-l roage printre lacrimi amare și hohote de plâns să i-l dea pe Stelu înapoi…
La un moment dat, sătul de faptul că Mihăiță se tot da de ceasul morții în fața lui, capete speriate începuseră să apară în crăpătura biroului auzindu-i jelania, președintele GAC-ului a sărit în picioare și a început să urle la el:
– Gata, bă, nu mai orăcăi așa, termină odată, uite, am să-ți dau mânzul înapoi, du-te la țarc, vin și eu imediat cu o funie ca să-l legi și să-l duci acasă, numai termină odată, sperii lumea, ce dracu!…
Auzind asta, Mihăiță a încetat deîndată să mai jelească, s-a ridicat, i-a mulțumit cu multe plecăciuni președintelui și a zbughit-o bucuros pe ușa biroului, ducându-se glonț în spatele clădirii, la țarcul cu cai.
Rămas în birou, președintele a chemat contabila GAC-ului și a trimis-o peste drum, la Sfatul Popular în clădirea căruia se afla sediul postului de miliție cerându-i să i-l imediat în fața lui pe șeful de post, complet echipat și gata de acțiune. Când șeful de post a apărut în biroul președintelui GAC-ului, acesta, fără nicio introducere, i-a cerut răstit:
– Încarcă pistolu’ și dă-mi-l!
Șeful de post i-a replicat însă:
– Tovarășe președinte, n-am voie să dau arma altcuiva, regulamentul îmi interzice c ategoric așa ceva!… Dar… pentru ce să ți-l dau, ce vrei să faci cu el?
– Păi, a venit la mine copilu’ ăl mic al popii și mi-a cerut să-i înapoiez mânzu’, a început să se milogească, să plângă și să se jelească aici în gura mare…
– Și ce vrei, să împuști copilu’, ce-ai, ești nebun?
– Nu mă, nu copilu’, mânzu’! Mânzu’ vreau să-l împușc, să scap de balamuc…
– Nu-ți dau niciun pistol și nu împuști tu nimic, ai înțeles? Caii or să fie duși la Vedea, vin niște camioane cu obloane înalte pentru transport, acolo or să fie împușcați, sunt locuri special amenajate pentru asta, nu împușcă așa tam-nisam oricine cai cum i se năzare…
– Bă, te ia mama dracului, dă-mi pistolu’, știu să-l folosesc, am făcut armata…
– Ete că, nu ți-l dau, na! Să vedem ce-ai să faci?
– Ce am să fac, da? Păi, de exemplu am să mă duc și la partid, și la securitate, și te reclam că tu, ditamai șeful de post de miliție, funcție importantă încredințată de regimul nostru democrat-popular, ești un sabotor al aplicării politicii partidului la sate, na!
Auzind asta, șeful de post s-a și înmuiat:
– Na mă, ia-l, la naiba! Da’ vin cu tine, să nu cumva să faci vreo prostie, ai priceput?
Ajunși la țarcul unde erau caii, președintele ținând pistolul la spate, cei doi au l-au văzut pe baiatul preotului că-l tot lua de gât pe Stelu și pupa pe bot și pe steaua albă di mijlocul frunții lui, Marița și Marin erau și ei aproape și-ii priveau mișcându-și capetele în sus și-n jos din când în când…
– Vai, nenea președinte, ești un om tare bun la suflet, îți mulțumesc din inimă că mi-l dai înapoi pe Stelu! – i-a întâmpinat bucuros copilul pe țiganul președinte al GAC și pe milițian, nicio clipă nu i-a trecut prin minte ce urma să se întâmple, desi prezența celui din urmă ar fi trebuit să-i dea de gândit….
Țiganul însă, fără a-i răspunde, s-a apropiat de Stelu și, punându-i țeava pistolului exact în mijlocul stelei albe din fruntea lui, a tras… Preț de două-trei secunde bietul Stelu a rămas încremenit ca o stană de piatră, privindu-și mirat asasinul drept în ochii lui reci și plini de ură, după s-a prăbușit pe-o parte…
– Na mă, acu’, ia-l! – i-a strigat țiganul copilului, după care i-a întors repede spatele și a plecat urmat de milițian…
În urma lor au rămas urletele de durere ale lui Mihăiță, prăbușit peste căluțul mort și nechezatul prelung, ascuțit și răgit al Mariței, după ce î-l tot amușinase cu botul din cap și până la coadă și picioare, mișcându-l din când în când cu copita piciorului drept din față… În zadar, însă, Stelu nu mai mișca…
După două zile caii îngrămădiți în țarc, ținuți nemâncați și nebăuți apă, desigur, au fost încărcați în cinci camioane pentru a fi transportați la locul unde urmau a fi împușcați.
Caii erau legați de gât cu frânghii și urcați în camioane pe o rampă improvizată din ușile grajdului de vaci: pe o ușă mergea calul, pe cealaltă cel care-l conducea ținându-l cu stânga de legătura de la gât și cu dreapta – de capătul frânghiei. Toată operațiunea era dirijată de președintele GAC-ului, care împărțea ordine în stânga și-n dreapta, dându-și mare importanță. Era la capătul rampei când venise rândul Mariței să fie urcată în camion… Deodată, recunoscându-l parcă pe ucigașul lui Stelu, mânzul ei, iapa s-a smucit cu putere din mâinile celui care o ducea de frânghie, s-a întors către țiganul președinte de GAC și, apucându-l de gât cu dinții ei puternici, l-a aruncat smucit prin aer ca pe o nimic toată… Căzut la pământ, țiganul avea jumătate din gât smulsă, din rană țâșnea sângele șuvoi… A murit în chinuri groaznice, horcăind și dând din mâini și din picioare minute în șir…
Astfel, înainte de a fi și ea împușcată, Marița și-a răzbunat cu vârf și îndesat mânzul împușcat de țiganul acela fără Dumnezeu, pus de noul regim președinte de GAC… Căci, Dumnezeu nu doarme!…
* * *
PS: A se remarca faptul noi nu am învățat absolut nimic din istoria noastră zbuciumată și tocmai de aceea suntem condamnați să o repetăm! Uitați-vă numai cine sunt conducătorii politici ai României de astăzi și cine se află în fruntea tuturor instituțiilor și societăților comerciale de stat – fix… replici, mai mult ori mai puțin fidele, ale acelui țigan președinte de GAC, trăsătura lor comună fiind INCOMPETENȚA și INCULTURA, într-un cuvânt – ANALFABETISMUL FUNCȚIONAL! Adăugați la asta absolut toate defectele de caracter ale unui humanoid, desigur, în proporții diferite de la individ la individ, cu care nația noastră a fost… potcovită încă din… născare, și veți avea imaginea completă a unei societăți bolnave cronic și fără speranța de a se… vindeca vreodată!…
Râmnicu Vâlcea,
25-30 septembrie 2023
