Petre Cichirdan: Îngrozitorul cutremur din 04 Martie 1977 a adus în faţa românilor una dintre marile probleme ale condiţiei umane, forţa fără reacţiune de care se „bucură” Natura – Necunoscutul, pentru unul ca mine şi colegii mei de generaţie, acesta, având urmări mai ceva decât bombardamentele din Bucureşti în cel de-al Doilea Război Mondial! Au murit mulţi oameni!… Cu o oră înainte, eu şi prietena mea – Tina, renunţând să mai mergem la cinema, la Cinematograful „Scala”, care de atunci, nu mai există!… După acest cutremur, aproape chiar atunci, aţi primit calitatea de director al Seminarului teologic din Bucureşti; în 1 Septembrie 1977! dată la care eu ş viitoarea soţie, scăpaţi de la cutremur, prin minune, aterizam cu avionul Il 24 pe aeroportul din Craiova aferent Fabricii de Avioane Craiova unde alesesem să ne facem stagiatura de ingineri tehnologi specializaţi în Programarea Asistată a Maşinilor cu Comandă Numerică! Asistată de computer! Unul adus de la NASA! Noi am fost încântaţi de condiţiile din această perlă a Industriei Româneşti… Dumneavoastră, cum aţi primit, cum v-a primit acest Seminar?
Veniamin Micle: La 1 septembrie am intrat pe poarta Seminarului teologic din Bucureşti; nu mă cunoşteau decât profesorii, dar ei lipseau. Întâlnind pe cineva, m-am recomandat: „Directorul Seminarului”; a făcut ochii mari, că arătam destul de tânăr, deşi împlinisem 38 de ani. M-a condus la Secretariat, şi s-a stabilit să fiu cazat la Infirmeria şcolii. Clădirea Seminarului fusese grav avariată la cutremurul din 4 martie, aripile pavilionului din faţă fiind prăbuşite până la temelie. Deşi trecuse şase luni de la marele dezastru, molozul nu fusese încă îndepărtat, iar la 15 septembrie începea şcoala.
Corpul profesoral era format din opt cadre, dintre care patru fuseseră directori, iar ceilalţi aspirau la această funcţie. Mi-am dat seama că mă găsesc între două tabere. Ulterior, am descoperit că sunt mai mult de două, organizate pe diferite interese. Cea mai bine organizată era a consilierului cultural, care răspundea direct de învăţământ; el avea câte un element informativ în toate sectoarele de activitate: educativ, administrativ şi de întreţinere, care îi prezenta rapoarte. Fiecare şi-a închipuit că îndată ce am fost numit director, îi voi desfiinţa pe toţi duşmanii săi. Aceasta ar fi însemnat să desfac contractul de muncă al fiecăruia. Am ascultat reclamaţiile, am înregistrat şi am tăcut, dorind să mă edific, despre cine cu cine este prieten şi cine este împotriva altuia. Am fost acuzat că sunt „neînţelegător”. În concepţia unora, a fi înţelegător, însemna a face totul după capriciile sale. Dar cine se află într-o funcţie, numit să apere o lege, trebuie să fie înţelegător în sensul idealului urmărit. Am început lucrările de restaurare a clădirilor. Preotul Ion Neamu, consilier economic patriarhal, a informat pe patriarhul Iustin că singura perioadă când „Seminarul” colaborează cu el este de când a fost numit în funcţia de director profesorul Veniamin Micle; m-am bucurat!
Da, dumneavoastră aţi început cu reparaţiile-restaurările iar consilierul patriarhal v-a lăudat în faţa Patriarhului… Noi, am fost imediat reperaţi de Directorul General şi de Inginerul Şef, pentru cunoştinţele noastre de programare asistată de computer, în timp ce Directorul Tehnic ne „luase la ochi” fiindcă el specializase mai mulţi programatori de MUCN, în Elveţia, în procedură „manuală”, inacceptabilă într-o fabrică de aeronautică. Nu era el vinovat, ci ştiinţa tehnologică republicană a acelui timp. Cert este că noi am introdus programarea-Proiectarea tehnologică Asistată, atunci în 1977, la Fabrica de Avioane din Craiova. Noi eram specializaţi de inginerul Tiu Dumitru de la IMG Bucureşti în limbajul APT RCW. Deci am avut şi necazuri! Dumneavoastră, sfinte părinte, ce ştiţi despre Gheorghe Calciu-Dumitreasa care, ne-aţi spus la început, va face obiectul conversaţiei noastre?…Trebuie să ştie locuitorul vâlcean, că noi ne-am înţeles, că, din acest interviu, trebuie să câştige adevărul românesc, cetăţeanul!…creştin! în lupta noastră cotidiană şi ştiinţifică pentru păstrarea renumelui câştigat în lume de acest popor.
Despre pr. prof. Gheorghe Calciu, ştiam că este profesor de limba franceză. După numirea mea ca director, unii profesori mi s-au plâns de el, că de la cutremurul din 4 martie 1977, s-a petrecut o schimbare negativă în comportamentul său; el a contribuit la scoaterea de sub moloz a elevilor decedaţi şi văzând sânge, a avut o cădere psihică. Unul dintre profesori, care fusese cu el în detenţie la Piteşti, povestea că şi-ar fi adus aminte de sângele vărsat în timpul schingiuirilor aplicate deţinuţilor care erau supuşi reeducării. De asemenea, colegii povesteau că profesorul Gheorghe Muşu, un dascăl experimentat, avea influenţă pozitivă asupra lui Calciu, ascultându-i sfaturile. După pensionarea profesorului, fiind lipsit de un povăţuitor, a devenit tot mai recalcitrant: nu mai accepta nici un sfat, nu se încadra în dispoziţiile regulamentului şcolar, nu respecta hotărârile Consiliului profesoral, atingând culmea indisciplinei la împlinirea unui an de la cutremur.
Culmea indisciplinei? Detaliaţi-ne puţin aceste fapte „indisciplinate”… În plus aflăm că aţi avut seminarişti ucişi sub dărâmăturile înfiorătorului cutremur. I-aţi înmormântat după tradiţie? I-aţi comemorat? Noi am dat pensii, scutiri de taxe şi impozite, firme şi terenuri celor care au luat certificate de revoluţionari după 1989. Una este să salvezi vieţi după cutremur, să mori de glonţul inamicului Natură şi alta să scapi de glonţul politic sau să mori de el!…dar să ne întoarcem la caz; Calciu a fost indisciplinat…Câte surprize ne arată istoria postbelică într-o ţară cu regim comunist, şi care s-au petrecut într-un stat pe care mulţi, acum, îl arată cu degetul că ar fi fost ateu!?
În cursul săptămânii, am aflat că Prof. Gh. Calciu vrea să oficieze parastasul chiar la ora când a avut loc seismul: 21,22. Vineri, am discutat problema în Cancelaria profesorală, hotărând ca parastasul să fie oficiat sâmbăta dimineaţa, după Sfânta Liturghie. Astfel, preotul rânduit a săvârşit slujba, urmată de parastas. Sâmbătă, pe la orele 14,00, vine la mine un elev care îmi cere învoire să meargă să cumpere bomboane pentru colivă. Întrebându-l despre ce colivă este vorba, mi-a spus că pentru parastasul de seară pe care-l va săvârşi Pr. Calciu. Am rămas foarte surprins de această veste. Luând legătura cu Calciu, el mi-a zis: „Parastasul va fi la ora cutremurului, pe propria mea răspundere”. I-am spus că este mai bine să se încadreze în rânduiala bisericească, iar el mi-a replicat: „Nimeni nu mă poate opri să mă rog când vreau eu!”.
Episcopul Roman era plecat la Mănăstirea Cernica şi nu am avut posibilitatea să-i comunic atitudinea Prof. Calciu. La ora 21,22 a început parastasul, iar Episcopul a sosit la ora 21,30 şi văzând lumină în biserică, lucru neobişnuit la ora respectivă, potrivit programului şcolar, a întrebat ce se petrece? I-am comunicat, iar P. S. Sa a spus că nu a mai văzut în viaţa sa parastas săvârşit noaptea, contrar tradiţiei bisericeşti. I-am spus că toţi profesorii am fost de această părere, afară de Prof. Calciu. Luni, 6 martie, împreună cu Episcop Roman şi cu Pr. Consilier Ilie Georgescu, am analizat problema şi s-a ajuns la concluzia că modul de a proceda a Prof. Gh. Calciu este greşit din punct de vedere liturgic şi disciplinar bisericesc, hotărându-se să se explice elevilor, de către profesorii de specialitate, zilele şi orele la care este permis canonic să se oficieze cultul divin, şi că din punct de vedere canonic, preotul este obligat să se încadreze în disciplina tradiţiei ortodoxe. Cei care nu se supun, din ignoranţă sau rea voinţă, se auto-excomunică din Biserica Ortodoxă. În timp ce discutam cazul, printre elevi au circulat nişte hârtii, pe care ei le-au semnat în alb, ca să dovedească, prin aceasta, că au fost de acord cu săvârşirea parastasului, pentru că se zvonise printre ei, că Prof. Calciu va fi pedepsit.
Rezultatele analizei au fost comunicate în cancelarie, fiind prezenţi toţi membrii corpului profesoral, şi s-a insistat, în chip deosebit asupra abaterii liturgice şi disciplinare săvârşite de Prof. Gh. Calciu; el şi-a recunoscut greşeala, promiţând că nu va mai da ocazie la asemenea acte de indisciplină, ci se va consulta totdeauna cu conducerea şcolii. De asemenea, s-a explicat şi elevilor că nu se poate oficia parastas în orice zi şi la orice oră, care şi-au dat seama că au greşit.
Şi ce a urmat după recunoaşterea greşelii, după acest scandal, la parastasul făcut de Calciu ne referim!? Înţeleg că Seminarul nu a mai făcut alt parastas iar elevii au înţeles că acţiunea sa a fost una ilegală…
După reacţiile pe care le-a avut, când i s-a adus la cunoştinţă că parastasul nu se săvârşeşte la orice ce oră din zi, am bănuit că nu se va domoli. Am avut dreptate. La câteva zile, după discuţiile asupra parastasului, mai precis pe 8 martie, rosteşte prima „Cuvântare către tineri”, pe care am considerat-o ca o reacţie spontană la sentimentul că i-a fost încălcată „libertatea” de manifestare.
Trebuie să recunoaştem că este un act de curaj să te adresezi elevilor, în 1977, chiar sau mai ales într-un seminar teologic, cu un an înainte de numirea unui papă polonez, care a avut menirea să dărâme comunismul…cu un an înainte de defectarea lui Mihai Pacepa, cu un an înainte-spun gurile rele după 1989-ca Nicolae Ceauşescu să refuze această sarcină-menire solicitată de americani înainte de a-i da-o papei! Vedem, iarăşi ce rol important a jucat preoţimea în România, vedem că ţara noastră nu a avut o guvernare atee! Decât de suprafaţă. Dar ce le spunea elevilor în aceste cuvântări?
„Cuvintele” sale se încadrau în hotărârea Consiliului profesoral care prevedea ca, fiecare profesor, când este de serviciu în şcoală, să rostească, în cadrul rugăciunilor de seara, o meditaţie duhovnicească în faţa elevilor. Cuvântările Prof. Calciu aveau conţinut teologic şi educativ, dar unele afirmaţii, precum: combaterea ateismului şi a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât şi ca atitudine individuală, şi protestul dărâmării bisericilor, deveneau interpretative, iar adversarii săi au profitat, reclamându-l la Departamentul Cultelor, că atacă ideologia oficială. Primul cuvânt a fost rostit la 8 martie; chiar începutul surprinde, prin afirmaţia: „A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă: un glas pe care nu l-ai mai auzit niciodată, sau poate da, dar nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus. Nu tresări şi nu zâmbi neîncrezător, nu te mira, tânărul meu prieten”. Vorbea în faţa seminariştilor; unii au zâmbit, ştiind că au auzit mereu glasul lui Iisus, mai ales la studiile teologice predate de la catedră, având cinci ani de şcoală teologică. Apoi a continuat: „Ce ştii tu tinere despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii le-ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea credinţă de un adevăr – singurul care te poate face liber; ce ştii tu despre Biserica lui Hristos?”, „Ţi s-a vorbit de ura de clasă, de ura politică, de ură şi mereu de ură”; „Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă”. Aceste cuvinte nu se potriveau unor seminarişti, sau dacă da, atunci unor seminarişti începători, care, veniţi din mijlocul societăţii şi din şcolile unde se făcea materialism ştiinţific, ascultau pentru prima dată cuvintele lui Iisus, dar nu celor avansaţi în cultura teologică.
Extraordinar! Şi la noi, la lecţiile de socialism, în liceu, înainte de 1970 ne prăpădeam de râs împreună cu tânăra profesoară de aceste treburi …Omul, maimuţa şi Dumnezeu. Totuşi, fiind în 1977, eu rămân la convingerea că acest preot a avut legătură cu întâmplările din 1978… A fost multă tevatură la Europa Liberă, atunci!… În fond, mie mi se pare o chestiune nostimă, ca de fiecare dată, propaganda KGB-istă, amplificând-o! Ce a zis Patriarhia? patriarhul Justin, faţă de aceste predici pe care, probabil, rapoartele le-au prezentat ca fiind rostite de preotul Gheorghe Calciu?
Agitaţia în Seminar devenea tot mai mare. Adversarii prof. Gheorghe Calciu reclamau la Departamentul Cultelor; inspectorul cu învăţământul venea adesea la mine, insistând să-l exclud din Seminar. Eu îi demonstram cu Regulamentul şcolar că nu am această atribuţie, întrucât numai Arhiepiscopia numeşte şi destituie profesorii. Miercuri, înainte de Cuvântarea a patra, programul de rugăciune a fost devansat, datorită slujbei „Canonului”, care s-a terminat în jurul orei l9,30. Apoi s-a servit masa de seara, iar culcarea a avut loc la ora 21,00. În jurul orei 20,50 a venit Prof. Gh. Calciu să ţină cuvântarea, dar a găsit biserica încuiată, iar elevii la dormitoare. L-am întrebat din ce cauză n-a venit la Canon să ţină cuvântarea, la care mi-a răspuns că a avut o înmormântare. În consecinţă, a rostit cuvântarea în pridvorul bisericii, la care au participat aproximativ 70 de seminarişti şi 8 studenţi teologi şi, se spune, că şi de la alte facultăţi.
La 1 aprilie, după a patra cuvântare, împreună cu episcopul Roman am mers în audienţă la patriarhul Iustin şi am prezentat „cazul” Calciu. Patriarhul mi-a recomandat să supraveghez ce se va petrece în continuare; zicea că e normal să combată ateismul, că doar nu va face propagandă ateistă în şcoala teologică. Dar, să am grijă să nu fie pus Seminarul într-o lumină negativă faţă de Departamentul Cultelor.
Extraordinar, bag seamă că Biserica a dus o luptă acerbă şi curată în a menţine societatea românească pe culmea civilizaţiei democratice europene în ciuda tuturor frânelor puse de propaganda regimului şi pe care nu trebuie să o considerăm proastă!…a ştiut să se facă că nu „vede” şi că nu „observă”… Să ştiţi părinte arhimandrit că nimeni în şcoala sau facultatea urmată, nu a venit să ne îndoctrineze… Dacă totuşi ne-am îndoctrinat, am făcut-o singuri! Nici măcar mai apoi, în fabrica care avea relaţii economice depline cu străinătatea… Dar colegii, corpul profesoral, cum au reacţionat?
La 10 aprilie a avut loc, în cancelaria Seminarului o discuţie colegială, în cadrul căreia, fiecare profesor şi-a spus în mod liber părerea cu privire la cuvântările rostite de Pr. Gheorghe Calciu. Într-o introducere, subsemnatul, în calitate de director, a subliniat atmosfera care se creează în afara şcolii cu privire la Seminar, datorită acestor cuvântări, apoi au luat cuvântul profesorii. Unul dintre ei a cerut Părintelui Calciu să ne prezinte punctul său de vedere cu privite la aceste cuvântări; el a răspuns că sunt adresate întregului tineret, nu numai seminariştilor, potrivit spiritului libertăţii constituţionale, deşi din următoarea afirmaţie rezultă că vorbea numai seminariştilor: „V-am spus toate acestea fiindcă sunt preot, fiindcă suntem preoţi”. De asemenea, a spus: „Părintele director mi-a atras atenţia confidenţial, în repetate rânduri, dar eu am continuat să vorbesc pentru că ele nu sunt numai pentru seminarişti. Pentru tot ce fac, îmi iau singur răspunderea”. De aici, se observă o răzvrătire împotriva unor rânduieli şi regulamente care îl împiedecau să-şi manifeste toate nemulţumirile interioare.
Ce povestiţi părinte acum, înseamnă revoluţie, atunci! Iată, biserica cu un pas înaintea tuturor care acum spun că prin simpla lor prezenţă într-un corp profesoral sau de activitate culturală,…au făcut „rezistenţă” prin cultură! Dar forurile superioare, partidul etc., ce au spus? nu au încercat să-l determine pe părintele profesor Calciu să renunţe la cuvântări?
Au încercat. Vineri, 14 aprilie, întreg corpul profesoral a fost convocat la Episcopul Roman, care a început: „V-am chemat aici pentru că se petrec nişte lucruri ciudate, neobişnuite în Seminar. Părintele Calciu afirmă în predicile sale că frăţiile voastre îi învăţaţi pe elevi marxism, ateism, materialism, că îi intoxicaţi sufleteşte pe aceştia, şi de aceea el caută să-i dezintoxice”. Calciu a încercat să se dezvinovăţească, dar Episcopul i-a replicat: „Nu spui frăţia ta, „tinere, care eşti îmbâcsit de ateism, marxism şi de celelalte?”. Urmează un dialog: „Da, dar mă adresez tinerilor din afara Teologiei; – Ce spui, părinte? Eu văd că vorbeşti în biserica şcolii şi că eşti ascultat de seminarişti, nu de alţii de pe stadion sau din adunările de tineret. Du-te pe stadion şi în adunările de tineret şi vorbeşte-le aşa!”. Rezultatul: Prof. Calciu a declarat că va continua să predice, deşi episcopul a poruncit ca până la sfârşitul anului şcolar, nici un profesor nu mai are voie să predice în biserica şcolii, la rugăciunea de seara. Din însemnările prof. Calciu rezultă că nici soţia lui nu-i aproba comportamentul. Într-o însemnare, citim: „A avut loc cea mai dramatică discuţie cu soţia mea…”, care „îşi făcea bagajul să plece”, strigând: „Ghiţă, Ghiţă, de ce ne distrugi?”. Când a plecat la Seminar, i-a spus: „Draga mea, de la şcoală nu mai vin acasă”; ea l-a privit cu disperare şi i-a spus: „Dacă diseară nu te întorci acasă, atunci să vii joi să mă îngropi!”. Apoi a urmat vacanţa de Sfintele Paşti.
Fantastic, ca peste tot în această ţară!…familia nu dădea doi bani pe ce se întâmpla în societate, la serviciu, se pare că numai actorii, artiştii dubioşi, activiştii îşi făceau meseria supusă docil propagandei!… Este uluitor ce ne spuneţi. Cuvintele şi relatarea dumneavoastră sinceră ne mântuie şi ne redă speranţa. Ne arată că nu am greşit, noi românii, care vedem ce se-ntâmplă, când criticăm, cu ţara noastră după anul 2000 când societatea a pornit pe făgaşul minciunii, chiar şi despre noi înşine, despre această lume postbelică pe care noi o negăm!…ce ruşinos pentru noi, ne renegăm părinţii, bătrânii, facem legi strâmbe, am reînviat frica!… Eu vă mulţumesc pentru acest interviu care ne arată că suntem un popor frumos, că avem vocaţie!… Ce s-a întâmplat după revenirea elevilor din vacanţa de Sfintele Paşti şi începerea cursurilor?
La 8 mai am reînceput şcoala. Prof. Calciu le-a promis elevilor că va mai adăuga „cuvântul al optulea”, în care va arăta cum se comportă episcopii, şi va începe cu vicarul patriarhal Antonie Plămădeală, apoi va urma ciclul de predici „Creştinismul şi cultura”. Auzind vicarul, a exprimat: „Terminaţi odată cu nebunul acela!”. La 12 mai are loc Consiliul profesoral. Lucrările s-au desfăşurat în deplină ordine, într-o atmosferă de colaborare, chiar Prof. Calciu a fost activ, luând parte la discuţii în interesul şcolii, fără a manifesta vreo dovadă de indiferenţă. De asemenea, s-a hotărâtca în această perioadă, până la sfârşitul anului şcolar, rugăciunea de seară să se facă pe clase, în sala de curs, ca elevii să nu poată fi adunaţi împreună pentru eventuale cuvântări. A fost de acord şi el. La 17 mai, am fost chemaţi amândoi la Arhiepiscopie. Permanenţa era întrunită sub preşedinţia Episcopului Roman, care îi înmânează Prof. Calciu hotărârea de suspendare, pentru repetate abateri disciplinare. Fiind scos din funcţia de profesor, i s-a propus două posturi: unul de preot la orice biserică doreşte, în Bucureşti, iar altul la Biblioteca Sfântului Sinod. El, vizibil tulburat, cere un post de măturător pe Dealul Patriarhiei. La afirmaţia că nu există asemenea post în schema Patriarhiei, pr. Calciu, foarte revoltat strigă: „Înfiinţaţi unul, că aveţi bani destui să vă plimbaţi pe toate meridianele lumii. Să ştiţi că dacă eu plec din Seminar, jumătate elevii mă vor urma, iar şcoala se va închide”. Au rămas toţi surprinşi de ieşirea furioasă a preotului Calciu, precum şi de pronosticul rostit.
Mi se strânge pielea pe mine, de admiraţie! Mi-amintesc că aşa l-am ameninţat pe directorul centralei aeronautice că o să ne dăm demisia dacă nu voi primi locuinţă confort I şi nu voi avea partiţie proprie, noapte, la Calculatorul de la INCREST Bucureşti…şi după noi, vor pleca toţi ca noi!… Deşi am primit o garsonieră de lux, nu avea nimeni dintre stagiari aşa ceva!… în decembrie 1980 am plecat cu demisie şi eu, şi soţia mea. La un an după ce am venit la Întreprinderea de Echipament Hidraulic Râmnicu Vâlcea, am repetat ameninţarea şi am primit toţi banii (împrumut, de la CEC!) să-mi cumpăr apartamentul în acest bloc de lângă Arhiepiscopie, cu faţa către ea, nefiind membru de partid! Apoi am înfiinţat primul Atelier de Proiectare Asistată, poate din lume, într-o întreprindere republicană, introducând, la Vâlcea, calculatorul în conducerea maşinilor unelte!…şi, nu numai. Mă iertaţi le-o spun celor care ne citesc şi, cei mai mulţi, sunt ca mine, mireni… După destituirea prof. Calciu, nu v-a fost teamă că se vor produce în Seminar manifestări de ataşament şi simpatie din partea elevilor faţă de profesorul Calciu?
M-am gândit la orice, însă imediat mi-am întocmit o tactică de urmat. Ajungând la Seminar, am întrunit corpul profesoral, am convocat pe toţi elevii în Sala festivă, şi cu Regulamentul şcolii în mână, am intrat în sală. După salut, i-am poftit să ocupe loc, apoi am început: „Toate instituţiile au un regulament după care se conduc; el prevede drepturile şi obligaţiile fiecăruia. Seminarul nostru are regulamentul său, în care directorul, profesorii şi elevii au drepturile şi obligaţiile lor. Când ele sunt încălcate, se aplică pedepse specifice. Din nefericire, unul dintre profesori a încălcat în repetate rânduri acest regulament, încât Arhiepiscopia s-a văzut obligată să aplice pedeapsa excluderii din învăţământ. Cei care sunteţi aici de faţă, fiţi liniştiţi; nu vi se va întâmpla nimic. Noi mergem înainte cu programul, cine îl va respecta, va fi ocrotit, cine îl va călca, va fi pedepsit”.Elevii au fost foarte receptivi şi n-aurmatnici o reacţie negativă. În 20mai, primesc de la consilier o notă, prin care îmi comunică hotărârea Permanenţei de „a interzice intrarea lui Calciu în şcoală, ca urmare a suspendării lui. Prin şcoală se înţelege şi biserica, deoarece biserica Radu-Vodă este capela şcolii, nu o biserică parohială. Nu cumva să aveţi mâine vreo surpriză”.
Şi, aţi avut vreo surpriză?
Da. Duminică, 21 mai a venit Pr. Calciu la biserica Seminarului şi mi-a spus că doreşte să se împărtăşească; i-am spus că se poate. În timpul Sfintei Liturghii, a citit apostolul. Cred că a făcut-o din dorinţa de-a provoca scandal, însă am considerat mai prudent să las lucrurile să se desfăşoare normal. La timpul potrivit, a venit în Sfântul Altar şi s-a împărtăşit. Am crezut că s-a cuminţit. Dar după otpustul Sfintei Liturghii, a vorbit în biserică, fără binecuvântare (ştiut fiind că în biserică se vorbeşte numai cu binecuvântarea celui mai mare), spunând că a fost suspendat pe nedrept din postul de profesor, lăsându-l şomer, iar familia îi moare de foame, întrucât el nu mai are serviciu. Cine îi va ocupa postul va fi un impostor, întrucât lui i se cuvine această catedră, fiind licenţiat în franceză. A cerut postul de măturător pe Dealul Patriarhiei, dar nu i s-a împlinit, fiind lăsat să moară de foame. Menţionez că am considerat să las lucrurile să se desfăşoare normal, fără intervenţii, pentru a evita o tulburare în biserică. În consecinţă a fost linişte, fără nici o vociferare din partea elevilor sau a credincioşilor.
Foarte bine, cine pune umbrela împotriva vântului se trezeşte cu umbrela ruptă şi izbită în faţa sa… Elegant, şi, într-un fel, protejându-l!… Bănuiesc, că în fondul problemei, l-aţi şi simpatizat… Aşa suntem noi oamenii oameni nu-i detestăm sută la sută pe cei care au curajul născut în fiinţa lor. Am citit undeva că Dumnezeu îl iubeşte pe cel dus cu duhul şi locuieşte şi în el, uneori şi-l alege pentru unele mesaje-cazul proorocilor din Vechiul Testament. …Departamentul cultelor, care era organul Partidului de supraveghere a tuturor manifestărilor religioase în Biserică, cum s-a manifestat, ce atitudine a avut?
În ziua de 22mai,Episcopul Roman mi-a comunicat că a doua zi suntem convocaţi la Departamentul Cultelor. Dimineaţă, m-am prezentat la P. S. Sa, dar nu s-a grăbit, zicând că avem tot timpul. În fine, am plecat. Strada care ducea spre Departament era închisă, fiind şantier, astfel că am ajuns cu întârziere la destinaţie. Acolo erau prezenţi vicarul administrativ şi consilierul cultural al Arhiepiscopiei – care organizase un complot împotriva mea, pentru că nu le-am permis să-şi mai aprovizioneze în mod fraudulos cămările personale din alimentele cumpărate pentru cantina Seminarului. Fiind anunţaţi la directorul politic al Departamentului, care ne convocase, acela foarte nervos, pentru întârzierea noastră, a răspuns să mai aşteptăm. Aşteptarea m-a salvat! Între timp, soseşte preşedintele Ioan Roşianu şi văzându-ne a întrebat intrigat: „Ce căutaţi aici?”. Episcopul i-a spus că suntem convocaţi la directorul respectiv. Interesându-se despre motivul chemării, i s-a spus: „Cazul Calciu!”. Atunci preşedintele s-a înfuriat, a zis să intrăm la director, iar el a mers precipitat la cabinetul său. Noi, conform dispoziţiei, am intrat în birou, în timp ce preşedintele striga, în telefon, către director: „Terminaţi odată cu cazul Calciu, ce, vreţi să faceţi din el un erou naţional? Nu vedeţi că ne înghit sectele, şi voi vă ocupaţi numai cu reclamaţii?”. Am răsuflat uşurat, intuind că se pregătise o cursă mârşavă împotriva mea, care va fi desluşită ulterior, prin inepţia consilierului. Preşedintele era sătul de reclamaţiile consilierului la adresa mea şi al lui Calciu.
După convorbirea telefonică, directorul a făcut o pauză, ca să-şi reorienteze discursul. A repetat exact vorbele preşedintelui, pe care le auzisem prin telefon. Atunci, consilierul, care avea creierul mai spălat, n-a înţeles răsturnarea de situaţie şi a început să recite acuzaţiile pe care mi le pregătise: că am încurajat manifestările lui Calciu, că nu se poate colabora cu mine, că sunt foarte exigent, extremist etc. Directorul s-a ridicat de pe scaun şi i-a retezat-o scurt: „Pe noi nu ne interesează animozităţile dintre consilier şi director, noi vrem să fie linişte în Seminar”. Eu l-am asigurat că răspund personal de liniştea şi disciplina din Seminar, iar de intrigile ţesute de cei din exterior să răspundă organele competente. Directorul a fost foarte mulţumit, ne-a salutat şi am plecat. Deci, conducerea Departamentului nu a considerat atât de gravă activitatea lui Calciu, pe câtă amploare îi dădeau duşmanii lui, prin reclamaţiile lor.
Despre preotul Calciu, noi toţi, cei din societatea românească, mai puţin lumea dumneavoastră-preoţească şi călugărească, auzisem la postul de radio Europa Liberă…Nu eram informaţi corect căci eu spre exemplu nu agream sarcasmul şi tonalitatea vădit răutăcioasă a acestui post. Atât înţelegeam eu. Dar deasupra oricărui aspect trăiam cu ideea că, vezi Doamne, Calciu era un nebun. Ce ne spuneţi dumneavoastră ne relevă un fapt real, destul de frecvent pe întreg arealul românesc şi de care cel puţin eu sunt mândru că nu am fost nişte marionete, papagali! Acum spun lucru ăsta despre noi, ca popor! Atunci în rândul oamenilor cu funcţii înalte, cum era directorul INID-ului, Vlad, câţi şi câţi alţii – cu funcţii de propagandă, erau adevăraţi români, făceau jocul oamenilor valoroşi…sunt atâtea exemple! Şi, de multe ori, noi, şefii de ateliere şi secţii aveam obligaţia să-i ţinem pe aceşti „proroci” (sic!) în mână! Să avem grijă de ei. Autorităţile superioare, spre exemplu Departamentul Cultelor, n-a manifestat intenţia de a-l recupera, făcând apel la dumneavoastră, în sensul de a-l lămuri pe preotul Calciu, să înceteze relaţiile cu Europa Liberă?
Cunoscând legăturile preotului Calciu cu Europa Liberă, Departamentul Cultelor mi-a solicitat să am o convorbire cu el, probabil voi reuşi să-l conving să înceteze, că totul va fi în favoare lui. Dialogul s-a desfăşurat în curtea Bisericii Bucur, care este aproape de Radu Vodă. Ştiindu-l om duhovnicesc, am iniţiat discuţia pe virtuţile creştine, făcând apel la ascultare şi smerenie, care se cuvin practicate de toţi creştinii. El mi-a replicat: „Nu sunt de acord cu tipul de smerenie pe care mi-l propuneţi; o asemenea, smerenie ar satisface orgoliul consilierului şi al vicarului, care ar spune peste tot: l-am biruit pe Calciu”. Am subliniat faptul că, atât ierarhia cât şi Consiliul profesoral au manifestat înţelegere faţă de activitatea sa, atrăgându-i atenţia numai asupra afirmaţiilor nepotrivite făcute în predicile sale şi care pot dăuna Seminarului. Foarte revoltat, că elevii au rămas ascultători în Seminar, mi-a replicat: „Cum aţi putut voi să-i câştigaţi prin cuvânt şi dragoste, pentru a-i atrage spre voi, pretinşii iubitori ai tineretului, spre a-i îndepărta de mine? Aţi dat elevii pe mâna Securităţii?”. L-am asigurat că nu am dat nici un elev pe mâna Securităţii, ci le-am explicat unele articole din Regulamentul şcolii referitoare la drepturile şi obligaţiile profesorilor şi ale elevilor, iar ei au înţeles.
Văzându-l stăpânit de un orgoliu nemăsurat, am apelat la flatare, spunându-i: „Am vrut să discut doar acceptarea postului de funcţionar. Ştiţi că ei, vicarul şi consilierul sunt hotărâţi să meargă până la capăt, chiar până la caterisire. De ce să piardă Biserica un preot bun, după ce te-a pierdut şcoala ca profesor?”. El mi-a răspuns: „Eu sunt hotărât să merg până oriunde, chiar până la caterisire. Angajarea mea în această acţiune este totală. Ea nu are caracterul unei aventuri care să-mi înfrumuseţeze biografia. Sensul ei este cel al martirajului”. I-am răspuns: „Romantism! Uită-te la elevii care erau gata să moară pentru dumneata; câţi au rămas în jurul preotului Calciu?”. El a replicat: „Toţi. Şi nu exagerez”, iar eu l-am asigurat: „Să nu fii chiar atât de optimist!”. Apoi, ne-am despărţit.
Totuşi, v-am ruga să lămuriţi o afirmaţie făcută la începutul interviului: „S-au urzit numeroase intrigi” împotriva dumneavoastră, ca director. Apare „cazul Calciu; cei interesaţi profită, şi mă biruie”.
Da, într-adevăr. S-au urzit numeroase intrigi pentru răsturnarea mea, cum a fost cea relatată privind convocareala Departamentul Cultelor, care s-a întors asupra lor, iar Patriarhul Justin aprecia întreaga mea activitate, atât educativă cât şi administrativă. Cum s-au folosit de „cazul Calciu”? Văzând căPatriarhia şi Departamentul mă susţin, au recurs la o metodă de şantaj. Patriarhul mă cheamă într-o zi şi-mi spune: „Nu te mai pot menţine director al Seminarului. De câtva timp, în fiecare dimineaţă mi se telefonează de la Comitetul Central, cerându-mi să schimb pe directorul Seminarului, pentru că nu a gestionat corespunzător cazul Calciu”. Cum se ştie, hotărârile Comitetului Central nu se comentau, iar Patriarhul nu avea curajul să întrebe cine îi telefonează. Astfel, la 9 februarie 1979, a încetat angajarea mea din postul de director al Seminarului Teologic din Bucureşti, fiind transferat „în interes de serviciu în postul vacant de preot de la Mănăstirea Cozia”. Adevărul l-am aflat mai târziu, când a venit la Cozia contabilul Seminarului teologic din Bucureşti care, printre altele m-a întrebat: „Părinte, ştiţi cum aţi fost destituit din funcţia de director?”. I-am răspuns: „Da, Patriarhul primea telefoane de la Comitetul Central ca să mă schimbe!”. „Dar ştiţi cine telefona de acolo?”, m-a întrebat; i-am spus că nu ştiu. Atunci mi-a relatat următoarele: „Consilierul cultural al Arhiepiscopiei avea un cumnat angajat ca şofer la Comitetul Central; acesta primise misiunea de la cumnatul său să-l sune zilnic pe Patriarh ca să vă schimbe”. Şi aşa a fost.
Din cele relatate de dumneavoastră, rezultă că nici Patriarhia, nici Departamentul Cultelor n-au fost surprinşi de Cuvântările rostite de Pr. Calciu, ştiindu-l mai excentric. Şi totuşi, el a fost arestat. Unii afirmă că arestarea a fost cauzată de conţinutul predicilor pe care le-a rostit în biserica Seminarului teologic din Bucureşti. Dumneavoastră aţi fost înlocuit pe 09 02 79 şi o lună mai târziu, înţeleg, a fost arestat pr. Calciu…Şi totuşi, eu leg evenimentele de la noi, de precipitările din Polonia, şi, care, repet ar fi trebuit să aibă loc în România! În 1980, deşi noi ne dădusem demisiile, Secţia Specială a MICM ne-a angajat la IEH Râmnicu Vâlcea, după o escală la CCSITMFS Bucureşti… Ce-i mai răsăriţi din Fabrica de Avioane au plecat, imediat, şi ei, unii la BAC Bucureşti, alţii la Elicoptere Braşov…Atunci în Europa de Est a început să bată un vânt greu şi plin de semnificaţii… După plecarea lui Pacepa, România începuse să se desecretizeze…
Preotul Gheorghe Calciu a fost arestat la data de 10 martie 1979, însă arestarea sa n-a avut nici o legătură cu predicile pe carea le-a rostit în faţa elevilor seminarişti. Acest adevăr îl recunoaşte chiar dânsul în cartea intitulată: „Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora”; în ea, afirmă clar că, după îndepărtarea din Seminar, „eu aveam activitatea mea, adică transmiteam prin persoane care veneau la mine informaţii la Europa Liberă, date despre situaţia mea, articole, şi asta cu mult înainte ca să fiu arestat”. Şi continuă că, din această cauză, „veniseră cei cu Sindicatul Liber la mine, pentru că eram deja cunoscut”; „ei au venit la mine să le dau binecuvântare să înfiinţeze Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, şi să fiu garant că nu este un joc, o tactică a Securităţii. Şi eu le-am dat această garanţie publică, adică am semnat”. Şi mai precizează: „Povestea cu sindicatul a fost chiar atunci, în februarie, şi în martie am fost arestat”. În cartea sus-menţionată, scrie că el însuşi era „mirat că arestarea sa a venit abia în martie 1979, la un an de la predicile rostite la Radu Vodă”. Deci, este evident, că privarea sa de libertate a fost consecinţa informaţiilor transmise postului de radio Europa Liberă şi binecuvântarea dată Sindicatului Liber, iar nu predicilor rostite la Seminarul teologic de la Radu Vodă din Bucureşti.
