Petre Cichirdan: – După ce am discutat atâtea despre relaţiile Dumneavoastră cu Şcoala, cu societatea civilă, atâtea despre monahism, mi se pare firesc să vă solicit o întrebare care este de interes pentru toată lumea. Sfinţia Voastră, ce raporturi aţi avut cu Securitatea anilor de dictatură aşa zisă a proletariatului? Nu de alta, dar se vorbeşte atâta despre Securitate şi relaţiile ei cu Biserica! Iniţial, cum aţi perceput-o, dacă aţi perceput-o? Eu spre exemplu am cunoscut-o în copilărie sub două aspecte contrare: unul, la nouă ani, murdar, ca sperietoare de copii şi altul, benefic, ca ajutor pentru a nu merge în armată la terminarea liceului, în cazul că nu voi reuşi la Facultate…La nouă ani, la spital, internat fiind pentru o operaţie la ureche, clasa a II-a eram, un ţigan salahor, bătrân, mi-a pus marmeladă în pantofi, eu, destul de obraznic-eram doar crescut în „Versail”, l-am înjurat de mamă. Un colonel de Securitate, şi el pacient, mi-a înscenat un mic „proces” şi mi-a spus că o să mă bage la Şcoala de corecţie, după ce în prealabil mi-a explicat şi descris ce este aceea o Şcoală de corecţie! …Un circ fioros care m-a urmărit ani de zile şi m-a făcut să urăsc haina militară şi…”Gaz”-ul (maşina specifică Miliţiei)!
Arhim. Veniamin Micle: – În adolescenţă, am avut un sentiment negativ faţă de Securitate. Fiind copil, auzeam pe tata discutând cu oamenii din sat despre Securitate, zicând că au urmărit pe anumiţi oameni, au bătut pe alţii, iar pe unii i-au arestat, şi astfel am conceput-o ca o forţă negativă care face numai rău oamenilor. În imaginaţia copilărească avem impresia că Securitatea este o stafie, o fantomă, o nălucă sau un strigoi, în tot cazul o fiinţă ireală, imaginară, dar foarte periculoasă, care poate pătrunde oriunde, mai ales că tata zicea, seara, către mama: „Încuie uşa, să nu vină Securitatea!”, ştiut fiind că la noi, în sat, nu se încuiau uşile nici când plecau toţi de acasă, şi nici noaptea, trăind oamenii o siguranţă deplină. Deci, să încui uşa, să nu vină Securitatea, era ceva îngrozitor pentru mine! Şi, se ştie că impresiile formate în copilărie se modifică sau se şterg mai greu din memorie.
Bine, bine, prin clasa a VIII-a mama mi-a spus că totul a fost o înscenare şi că domnul acela simpatic, colonel, a vrut să mă educe, amenda care o plătise ea (auziţi, s-a plătit şi o amendă!) fiind de formă, banii erau ai domnului colonel! Eu am rămas însă cu o anume emoţie când vedeam maşina Miliţiei pe stradă şi mi-am sporit dragostea faţă de copiii de la Şcoala de copii „Olga Bancic” (copii abandonaţi). Al doilea aspect, de data aceasta pozitiv, pentru Securitate, l-am simţit când şeful acesteia, căpitanul Tonceanu, prieten cu fratele meu, Ilie, a intervenit la recrutare, la comisie, să mă declare inapt militar în timp de pace, activ necombatant la război, datorită urechii stângi, operată de trei ori… Întotdeauna mi-am iubit Patria prin prisma locului natal, nicicum prin ideea de apărare-activitate militară, patriotică etc. Mai târziu am constatat că şi securiştii de rasă gândeau la fel. Noi am avut două feluri de securişti: securişti români sovietici şi securişti români-români…îi vedem şi acum printre noi, fără a ne da emoţii. Toţi care au trecut prin chinurile închisorilor vorbesc de aceste două categorii de securişti.
Ulterior, şi eu am avut aceeaşi impresie. Primul contact cu un securist l-am avut în Mănăstirea Rohia din judeţul Maramureş; la început, am crezut că şi ei sunt oameni. Era prin anul 1960, fiind reprimit în mănăstire, după decretul din 1959 când fusesem exclus. Între timp, practicasem pictura într-un „Atelier de pictură” din oraşul Dej; reîntors la Rohia, părintele stareţ Iustinian Chira mi-a acordat timp suficient pentru practicarea acestei arte, despre care spunea că o admiră, dar regreta că nu are talentat în acest domeniu. Eu pictam o icoană într-un chioşc de vară din livada Mănăstirii; individul a venit la mine, a privit, a admirat, dar a avut o expresie obscenă la adresa mea, care stăteam pe o pernă aşezată pe un taburet. Mi-a făcut o impresie dezagreabilă, considerându-i pe toţi nişte neserioşi. De atunci, cât mi-a fost posibil i-am evitat. Au trecut anii şi n-am mai avut contact cu ei; veneau la Mănăstire, discutau cu părintele stareţ, iar uneori eram obligat să-i servesc la masă, dar evitam orice fel de convorbire. Eram nemulţumit, uneori chiar revoltat faţă de părintele stareţ, că trebuia să le pregătim mese speciale; eu susţineam ca să fie serviţi din meniul pregătit pentru personalul monahal, care era cuviincios. Părintele stareţ îmi zicea că „trebuie vorbit fiecăruia pe limba lui: ei vor mâncare bună şi băutură, iar noi să-i servim aşa cum doresc ei”. N-am fost de acord cu aceste practici şi nici nu le-am înţeles atunci. Le-am înţeles mai târziu!
Eu i-am văzut într-o mănăstire, fumând într-o chilie cu furtun la gura sobei şi bând wisky, în timp ce stareţul sau ce-o fi fost râdea şi-şi făcea mereu cruce!… De ce trebuie să te-nchini, la un mort, la crucea unui mormânt? Apropo, nu credeţi că unii îşi fac prea mult cruce oriunde şi oricând doar ca să impresioneze? Sau, la 1 Decembrie, în timpul slujbei, garda şi-a dat chipiul jos la ordin, deşi ningea, iar ceilalţi, inclusiv soborul de preoţi, stăteau cu cuşmele pe cap!…Dar, revenind la problemele noastre, fiind un personaj atât de important în viaţa spirituală românească, nu pot să îmi imaginez că securitatea românească-sovietică putea să se lipsească de influenţa Dumneavoastră asupra celorlalţi!? Tentativă, şi tot să fi fost ceva… Când eram la Fabrica de Avioane, eu, fiind cel care introdusesem Comanda Numerică Asistată, în 1977, Securitatea mi-a adus un coleg de facultate-om de-al lor-care stătea lângă mine şi eu aveam menirea să-l instruiesc şi să-i las lui tot ce ştiu, atunci când urma să vin la Râmnicu Vâlcea, în decembrie 1980. Apoi din 1981 adjunctul meu – subinginer – raporta unui „domn bine făcut” tot ce făceam şi vorbeam eu. Am avut trei întâlniri private cu ofiţerul de Securitate care răspundea de Intreprindere şi în care (întâlniri) am refuzat să „intru” în Securitate, ca salariat cu grad!
De-a lungul vieţii, au fost mai multe tentative de racolare din partea Securităţii, începând din perioada studenţiei la Institutul Teologic din Sibiu, pe o durată de aproximativ cinci decenii.
În anul 1962, la îndemnul episcopului Teofil Herineanu al Eparhiei Clujului, am reluat studiile universitare, reînscriindu-mă la Institutul Teologic din Sibiu de unde fusesem înlăturat în anul 1959 pe baza Decretului nr. 410. Totul a decurs normal. Când am promovat în anul IV, într-o zi am fost anunţat să mă prezint la biroul vicarului administrativ de la Mitropolie, care era situată pe latura opusă a străzii. Am intrat; în anticameră, pe o canapea, era un individ slăbuţ cu mustaţă. L-am salutat; s-a prezentat, recomandându-se de la Departamentul Cultelor, şi că el mi-a dat întâlnirea. Am rămas surprins, întrucât nu-l cunoşteam. El a încercat să apară foarte familiar, întrebându-mă dacă sunt rudă cu unul Gheorghe Micle, fost membru în Frontul Plugarilor, care s-a afirmat ulterior politic; eu nu auzisem de el, dar am zis că probabil suntem rude. După introducerea de „captatio benevolentia”, a intrat direct în subiect. Mi-a spus că a primit recomandări foarte elogioase despre mine; ştie că sunt fruntaş între studenţi, premiantul cursului, cu preocupări cărturăreşti şi monah cu comportament ireproşabil. Departamentul Cultelor este preocupat de recrutarea tinerilor dotaţi şi serioşi pentru a-i promova. În cazul meu, am toate şansele să fiu trimis la studii în străinătate, unde să cunosc lumea, să învăţ limbi străine şi să-mi însuşesc o cultură superioară, iar în calitate de monah, voi fi promovat episcop. Nişte tentaţii ispititoare, greu de înfruntat când tânărul are 25 de ani; plecarea peste hotare, în acele vremuri, erau iluzii deşarte, iar rangul arhieresc o ispită specific monahilor.
Odată prezentate posibilităţile pe care mi le oferea, mi-a cerut şi contribuţia mea, zicând: ştiu că sunteţi un apropiat al rectorului Sofron Vlad şi doresc anumite informaţii despre el. Am fost şocat! Mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată asemenea practici. Din fire, sunt categoric împotriva spionajului şi a turnătoriei. L-am întrebat, ce anume ar dori să-i comunic despre rector; a zis că vrea să ştie ce vorbeşte, cum se manifestă, cum se comportă cu studenţii, cu personalul administrativ etc. Instantaneu mi-a venit în minte ideea că acesta îmi întinde o cursă foarte periculoasă: dacă îl torn pe rector, eu devin şantajabil. Devenit prizonierul lor, voi fi obligat să le îndeplinesc toate pretenţiile ca să nu fiu deconspirat faţă de superiorul meu. Şi m-am hotărât în sinea mea: cât voi trăi nu voi accepta asemenea „jocuri”, indiferent de promisiunile făcute. A stabilit o zi, în care urma să-i prezint raportul, tot la biroul respectiv. Apoi ne-am despărţit.
Reîntors la Institut, am mers direct la cabinetul rectorului, unde aveam acces nelimitat, ziua şi noaptea. Când intru, mă întâmpină cu zâmbetul său agreabil şi mă întreabă: „Ce-i flăcăule?”, că aşa mi se adresa de obicei, mai ales că nu aveam barbă, şi nu purtam nici reverendă, ca o măsură recomandată de conducerea Institutului ca să nu atrag atenţia autorităţilor politice, că ar fi vreun călugăr la cursurile de zi, fiind o perioadă critică. Am început: „Părinte rector, am venit să vă spun ce mi s-a întâmplat!”; el zice: „Să văd, ce ţi s-a întâmplat!”, pentru că eu nu mă prezentasem niciodată să-i aduc la cunoştinţă vreo întâmplare din viaţa mea. Atunci i-am relatat, cum am fost contactat la Mitropolie de un individ care s-a recomandat că este de la Departamentul Cultelor, precum şi cele promise şi solicitate din partea lui. Rectorul m-a ascultat cu atenţie, iar la final m-a întrebat scurt: „Cum arăta?”; i-am spus că brunet, cu mustaţă şi destul de slab. Atunci a explodat, cum îi era firea: „Ăsta-i de la Securitate, lua-l-ar mama naibi! Secretarul ăsta al meu îmi tot ridică studenţii în cap. Şi acum ce ai de gând să faci?”. L-am asigurat că nici nu mai vreau să-l văd, din această cauză am venit şi i-am mărturisit toate cele întâmplate. Mi-a zis: „Bine, dragă, am încredere în tine”. Acela era securistul judeţului, dar eu nu-l cunoşteam. Atunci mi s-au revelat unele fapte care se petreceau în Institut: secretarul era agent de legătură al Securităţii; el recomanda studenţii corespunzători, pentru a fi racolaţi. Unii dintre colegii mei, întrucât erau studenţi de elită, au căzut în plasa lui „lua-l-ar mama naibi!”, vorba rectorului, fiind avansaţi în posturi de conducere din administraţia bisericească, precum vicari administrativi, consilieri eparhiali, protopopi etc. Eu n-am mai avut altă întâlnire cu securistul respectiv.
Aţi plecat în străinătate, la studii. Se spune, că toţi cei care au studiat în străinătate au fost obligaţi să semneze un angajament la Securitate.În ceea ce vă priveşte, aţi semnat aşa ceva? Dacă da, în ce consta un asemenea angajament?Am cunoştinţă de foarte multă lume bună (tineri universitari) care au fost trimişi şi mai apoi s-au întors ca să predea ce au învăţat acolo… Am avut astfel pe Homoş profesor de OCI care a fost trimis în SUA şi, când s-a întors a predat OCI (Organizarea şi Conducerea Intreprinderilor) cerându-ne, la examen, să dovedim că am citit „Roţile” de Arthur Halley…în 1976! noi, la Politehnică, la examen, veneam cu o recenzie literară la un roman celebru…Despre o astfel de Securitate trebuie să vorbim pozitiv! Preotul Leon Dură, spre exemplu, a plecat şi nu a semnat nimic!
Plecarea mea în străinătate a fost favorizată de evenimentele cunoscute sub numele de „primăvara de la Praga”, din anul 1968, când ţara noastră a manifestat o mare deschidere spre Occident. Înainte de plecare, am fost invitaţi – eu şi colegul meu cu care am plecat – la Departamentul Cultelor, de către directorul politic, care ne-a vorbit foarte amabil, zicând că suntem maturi, ştim ce să discutăm în străinătate şi că nu ni se trasează nici o sarcină specială. Deci, nu am semnat nici un angajament. Totuşi, mai ales după evenimentele din 1989, Mass-media susţine că „toţi care au studiat în străinătate au dat cu subsemnatul”. Sincer, mă simţeam foarte incomodat, ştiindu-mă nevinovat, dar nu aveam posibilitatea să demonstrez adevărul. Într-o vară, a venit pe la Mănăstirea Bistriţa un coleg de facultate, care studiase în străinătate şi, printre altele, i-am relatat că eu nu am semnat nimic şi totuşi suntem acuzaţi în corpore de colaborarea cu Securitatea. El m-a întrebat când am plecat; i-am spus că în toamna anului 1968. A replicat: „E clar! Toţi care au plecat în perioada 1968-1971 nu au fost obligaţi să semneze”. Şi mi-a spus că şi el a plecat la Roma, în anul 1969, şi nu i s-a cerut aşa ceva; în schimb, când a plecat în Grecia, în anul 1972, nu i s-a permis fără angajament scris la Securitate. M-am bucurat de clarificare, dobândind o profundă linişte sufletească. Deci, în Franţa, am beneficiat de studii până în anul 1971, la adoptarea „tezelor din aprilie”, când toţi studenţii români au fost chemaţi în ţară.
E clar, eu sunt convins că şi mai târziu nu întotdeauna trebuia să semnezi angajament sau ceva de genul acesta, deşi, Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, de români-români, nu era atât de proastă să se-ncurce pe un tărâm atât de alunecos cum este cel al serviciilor externe, semnând angajamente… După revenirea din străinătate, aţi fost abordat de Securitate?
Da. Eram profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, pe la sfârşitul anului 1971. Vicarul administrativ Ghermano Dineaţă al Episcopiei Râmnicului, care avea perspective să fie ales episcop vicar, murise la începutul anului respectiv, şi se zvonise că voi fi promovat eu în funcţia respectivă. În aceste împrejurări, am fost contactat de şeful Securităţii Curtea de Argeş. Era un tânăr de o vârstă cu mine. S-a recomandat, foarte politicos, şi a început să-mi prezinte viaţa mea: ştia despre studiile mele în ţară şi străinătate, despre publicaţii, despre limbile străine pe care le vorbesc, despre cultura mea etc. În consecinţă, mi-a spus că organele superioare s-au gândit la promovarea mea, să nu rămân un simplu profesor de seminar. Însă, pentru aceasta, este nevoie să desfăşor o anumită activitate care interesează pe superiori. Curios, l-am întrebat cu ce le-aş putea fi de folos, crezând că îmi vor solicita ceva studii sau traduceri din vreo limbă străină. Mi-a răspuns prompt: În Mănăstire şi la Seminar sunt stabiliţi o serie de preoţi şi călugări care au fost legionari, aceştia trebuie depistaţi şi demascaţi. I-am spus că am venit recent în zonă şi nu cunosc situaţia, dar mă voi interesa. După ce a plecat, m-am consultat cu Pr. prof. Ioan Negruţiu – o personalitate distinsă a clerului ortodox, cu mare experienţă, dobândită în viaţă, atât în societate cât şi în temniţele comuniste – în care aveam toată încrederea, fiind şi ardelean, din părţile Bihorului. După ce i-am relatat cele întâmplate cu maiorul Negrilă, l-am întrebat: „Părinte, oare mi se va întâmpla ceva? Îmi va face ceva rău dacă nu colaborez cu ei?”. Mi-a răspuns: „Acum nu ţi se va întâmpla nimic, nici nu-ţi vor face vreun rău, dar când îţi va fi lumea mai dragă, atunci te vor ataca şi îţi vor împiedica orice avansare în ierarhie”. I-am zis: „Dacă va fi numai atât, nu-mi pasă de nimic!”.
Peste o săptămână a venit din nou. I-am spus că cercetez situaţia. S-a arătat mulţumit, dar a insistat ca săptămâna viitoare să-i dau ceva concret. Revenind din nou, mi-am pierdut răbdarea, crezând că s-a liniştit, şi l-am luat democratic: „Ce vârstă aveţi? …Păi, suntem de aceeaşi vârstă. Dacă noi la vârsta noastră – aveam 32 de ani – ne este frică de nişte legionari, care sunt în jurul vârstei de 70 de ani, va fi vai de viitorul acestei ţări. În loc ca noi să muncim, să construim, să realizăm ceva pentru viitor, ne preocupă trecutul unor oameni care sunt în pragul morţii, nu prevăd un viitor prea strălucit poporului român”. Acestea şi mai mult decât acestea i-am zis. A plecat înfuriat, iar de atunci nu l-am mai văzut.
E clar, aşa am făcut şi eu la Craiova şi mi-a mers foarte bine. Este colosal să ai curajul şi puterea de a spune lucrurilor pe nume. Atât de bine m-am încadrat în disciplina lor (recunosc, extrem de productivă-biroul şefului de Securitate era lângă biroul nostru de programatori tehnologi) încât nu am păţit nimic când aproape m-am luat la bătaie cu directorul tehnic, Anghel! Mi-au ieşit vorbe că am nume grele sus care mă ţin în spate…Dar când v-au transferat la Seminarul Teologic din Craiova, aţi avut şi acolo ceva surprize? Atenţie, la Craiova era şef generalul Sprâncenatu care vroia pe birou sculptura mea cibernetică, Sfera!
Când am fost la Craiova, la fel am fost abordat. Într-o zi, vine la mine un miliţian cu o adresă, prin care eram anunţat să mă prezint la un anumit birou cu buletinul de identitate pentru verificare. Având un drum la Bucureşti, m-am gândit să trec şi pe la „biroul” respectiv. Cine era în birou? Şeful Securităţii. M-a primit foarte amabil; m-a întrebat dacă fumez, dacă servesc o cafea; cafeaua n-am refuzat-o. Mi-a elogiat activitatea publicistică pe care o desfăşor şi m-a asigurat că sunt o persoană de „viitor”. Politeţea m-a obligat să-i mulţumesc. Mi-a vorbit despre unele personalităţi culturale, cu care intenţiona să mă pună în legătură, dar pe care ulterior le-am depistat că erau colaboratori ai Securităţii. Apoi a intrat în subiect. Mi-a spus că ştie că sunt un apropiat al mitropolitului Teoctist şi ar dori să aibă unele informaţii mai intime despre viaţa lui şi mă consideră persoana cea mai autorizată să furnizez asemenea detalii. Dacă îl voi servi, ştiind că sunt pasionat de studierea documentelor, mi-a promis că îmi va facilitat intrarea la Arhivele Statului din Craiova. N-am refuzat, şi presupun că a crezut că voi accepta. Eu m-am scuzat că plec la Bucureşti şi am trenul la ora cutare şi mă grăbesc să nu-l pierd. S-a oferit să-mi pună la dispoziţie o maşină, dar am refuzat, informându-l că sunt cu maşina Seminarului. Şi aşa, sub presiunea timpului, ne-am despărţit. Când m-am reîntors de la Bucureşti, am luat legătura cu episcopul vicar Nestor, pe care l-am întrebat ce condiţii se cer ca să poţi studia la Arhivele Statului, ţinuta care se cere? Mi-a răspuns: „Poţi să-ţi iei şi camilafca pe cap şi să intri fluierând!”. Deci, mi-am dat seama că era o cursă pe care mi-a întins-o şeful Securităţii. Am mers la mitropolitul Teoctist şi i-am povestit întâmplarea cu „şefu”. Nu l-a surprins, ci mi-a zis: „Şi ei au nevoie de informaţii, numai să fie adevărate!”. Eu am rămas foarte mirat, înţelegând mult mai târziu atitudinea mitropolitului. Vorbind cu unii mai experimentaţi decât mine, aceia mi-au spus că n-ar fi fost exclusă o înţelegere între şeful Securităţii şi mitropolitul Olteniei, ca să reuşească să mă atragă de partea lor.
Era o vorbă care-i durea mult pe craioveni, anume, că toţi vâlcenii ajung şefi la Craiova…vorbă scoasă de olteni!…Şi tot ei au scos-o pe a doua, că toţi care pleacă din Craiova ajung mari şefi! Aşa am ajuns eu la Râmnicu Vâlcea şi pot să spun că oraşul mai mic are de câştigat atunci când i se transferă un specialist dintr-un oraş mai mare…Dumneavoastră ce spuneţi? A câştigat Bucureştiul când v-aţi transferat la Seminarul Teologic din Bucureşti? V-a luat la Bucureşti Securitatea în primire? Greu de presupus invers într-un asemenea post! Ca director însă nu v-ar fi trebuit angajament! De la o anumită funcţie în sus colaborarea era inerentă şi instatuată prin lege. Era naturală şi necesară. După ce am preluat funcţia de Şef de Centru de Calcul nu am mai fost solicitat să intru în Securitate!
La Bucureşti, în calitate de director, mi se cerea să dau informaţii despre profesori. Eu le scriam datele din fişa personală. Solicitanţii s-au înfuriat, reproşându-mi că ei cunosc aceste date, pe ei îi interesează ce discută, cum se comportă, care este atitudinea lor faţă de regim etc. Din atitudinea mea, ei au ajuns la concluzia că sunt un „mistic raţionalist, deci foarte periculos pentru sistem”.
Când aţi venit în Eparhia Râmnicului, la Mănăstirea Cozia, aţi mai avut contacte directe, cu lucrători de la Securitate?
Într-un fel, da. La Cozia, cel care s-a ocupat de persoana mea, a spus părintelui stareţ că mă apreciază, întrucât a descoperit în mine unele trăsături de caracter comune: iubesc dreptatea şi adevărul. Aşa a fost şi el; când a terminat facultatea, l-a întrebat profesorul la care făcuse licenţa, ce plan are de viitor, iar el i-a răspuns: „Vreau să merg în societate, să lupt pentru dreptate şi adevăr”, iar profesorul l-a sfătuit: „S-o iei binişor pe lângă dreptate şi adevăr, dacă vrei să reuşeşti în viaţă!”, iar agentul de Securitate a comentat: „Se vede că pe părintele Veniamin nu a avut cine să-l sfătuiască în acest sens!”. În tot cazul, el a încercat să mă „promoveze”, să mă iniţieze, să mă educe. Mi-a stabilit o întâlnire în Râmnicu Vâlcea; am mers. Cred că era o cameră conspirativă. Presupuneam că îmi va destăinui ceva secrete din practicile lor, dar a început tot cu vechea poveste: să fac un angajament scris, cu nume conspirativ, şi numai atunci îmi va destăinui unele secrete. N-am ajuns la nici un rezultat. S-a stabilit a doua întrevedere, la care nu m-am prezentat.
Stimate Părinte arhimandrit, ce aţi simţit faţă de acest organ al puterii de stat nelipsit în orice orânduire pe cele două direcţii ale sale, interne şi externe? Cum îi puteţi descrie, ţinând cont că ei există, cei care îl formează, stau la baza oricărei acţiuni, supraveghează şi dau informaţii organelor de conducere ale ţării? Cum îi priviţi pe cei care au vrut, cum se spune, să vă racoleze? După Revoluţie, toţi au devenit victime ale odioasei Securităţi!?…
Precizez că, spre deosebire de cei care au devenit colaboratori ai Securităţii, care se plâng că au fost supuşi la mari suferinţe ca să accepte colaborarea, fiind constrânşi prin bătăi, chinuri şi alte maltratări psihice şi fizice, eu nu am fost supus la aşa ceva. Nu este adevărat, este minciuna turnătorilor care voiesc să-şi justifice trădarea. Atitudinea racolatorilor a fost totdeauna pozitivă. Din nou mărturisesc experienţa mea: toţi s-au comportat foarte amabil cu mine. Ulterior am aflat că era chiar în mentalitatea lor dorinţa de a racola colaboratori sinceri, care să accepte de bunăvoie, nu să facă turnătorie sub presiunea constrângerilor. Totdeauna mi-au vorbit foarte civilizat, chiar amabil, încercând să-mi câştige bunăvoinţa. Probabil au avut în vedere că eram fost bursier al Guvernului francez, şi această calitate îmi oferea dreptul să apelez la Guvernul francez, în caz de persecuţii sau abuzuri suferite în ţara de origine.
Nu!… aţi fost Dvs o fire puternică şi creativă, ori rolul lor nu era să vă lovească pe Dvs, creator de spirit… Securitatea nu a avut numai rolul de ţinere sub disciplină a unui sector, ci şi rolul de pază! Ca să existe, să reziste, lucrurile bine făcute trebuie păzite! Aveţi o faţă senină, sunteţi scriitor, Dumnezeu stă lipit de Dvs; staţi aici deasupra Mănăstirii Bistriţa, aici, unde s-a scris atâta istorie, aici, unde scrieţi atâta istorie! unde există această catedrală pictată de un geniu al românilor. Unde există moaştele lui Grigorie Decapolitul. …Aţi desfăşurat multiple activităţi în cadrul Bisericii, ocupând funcţii didactice, administrative, pastorale, publicistice…cu acestea, şi într-atâtea calităţi, aţi primit sarcini din partea Securităţii, indicaţii, obligaţii?
În cadrul învăţământului, am activat ca profesor, fiind diriginte şi duhovnic al elevilor; nu mi s-a trasat niciodată din partea Securităţii sarcina despre ce sau cum să le vorbesc. Ca preot, am predicat şi am spovedit; n-am primit niciodată indicaţii despre ce să predic sau ce întrebări să adresez penitenţilor. Am citit în presă că ar fi existat preoţi care au divulgat mărturisirea credincioşilor din taina spovedaniei. M-am cutremurat! Probabil să fi existat şi asemenea indivizi, că preoţi, nu-i poţi numi, dar aceştia nu aveau nimic cu slujirea preoţească. Preotul care ar divulga cele auzite la spovedanie trebuie să fie caterisit, adică dat afară din preoţie. Eu am fost hirotonit duhovnic la 21 de ani, dar nu mi s-a cerut aşa ceva niciodată în viaţa mea, probabil erau convinşi că nu voi divulga secretele spovedaniei, întrucât n-au reuşit să obţină de la mine informaţii obişnuite, nu de asemenea gravitate. Am cunoscut pe cineva, la care toţi deţinuţii politici, după eliberare, erau povăţuiţi, prin metode specifice, să meargă să se destăinuiască lui; ulterior, acesta a ajuns în ierarhia superioară a Bisericii. Ca publicist, am scris mult şi în diferite domenii; n-am primit niciodată indicaţii cum sau ce să scriu.
Cu şcoala şi talentele Dvs, împreună cu Securitatea, poate, aţi fi primit funcţii mult mai însemnate! Aţi simţit lucrul acesta, vreodată? Aţi regretat că nu aţi avut un angajament scris, care să vă pună în postura de mare om, de încredere? Eu cred, totuşi, că aţi avut mari satisfacţii profesionale care nu vă dă dreptul la sentimente de regret!… Nu uitaţi, în fiecare din sectoarele vieţii au existat şi există asemenea reţele informative; noi însă putem (suntem pregătiţi) acum să jubilăm, să-i cunoaştem, să-i vedem, să-i depistăm pe aceşti şobolani care vând şi cumpără informaţii pentru dărâmarea societăţii (aflaţi în solde străine) sau pentru dărâmarea personalităţilor adevărate (aflaţi în solde corupte-interne)…
N-am acceptat să colaborez, pentru că nu mi-a convenit modul de racolare: turnătoria. Prima propunere era să torn pe cineva, şi nu pe oricine, de obicei: şeful, superiorul, colegii. Ca student, mi s-a cerut să reclam pe rectorul, iar ca profesor, pe mitropolitul de care depindeam, pe colegii de profesorat, iar ca director, pe profesorii din subordine. Eu n-am ajuns la stadiul colaborării sub semnătură. Pentru aceasta trebuia o formaţie, o pregătire specială pe care eu n-am acceptat-o. Abia după evenimentele din 1989, m-am documentat din Mass-media că era o adevărată iniţiere ca să devii turnător la Securitate, pentru că se dorea o edificare asupra persoanei pe care intenţionau să o introducă în sistem. Existau mai multe trepte; eu n-am ajuns decât la primele două: recomandarea şi contactarea, restul au eşuat. Adică, trebuia să fii recomandat de un om de încredere al Securităţii, apoi erai contactat de un agent. Prin acestea am trecut, dar discuţiile cu agentul de contact au eşuat totdeauna, fiindcă n-am acceptat metodele folosite, care erau aceleaşi: să reclami pe cineva, şi nu pe oricine, de obicei un superior. Dacă făceai reclamaţia respectivă, deveneai şantajabil, fiind obligat apoi să execuţi ceea ce ţi se cerea, bune sau rele. Din fericire, n-au avut motive de şantaj cu privire la mine, şi astfel am rămas pe poziţia mea.
Să lămurim o chestiune, noi am vorbit, ne-am referit la Securitatea statului nostru, socialist!…
Eu consider Securitatea, în orice stat, drept o instituţie de bază pentru siguranţa statului. Fiecare stat are atât prieteni cât şi duşmani; de aceştia din urmă trebuie apărat. Şi cea mai bună apărătoare poate fi instituţia Securităţii, dacă este bine organizată şi are oameni capabili şi corecţi. Greşeala unor membri ai Securităţii socialiste a fost că au văzut în fiecare cetăţean un duşman. Nu se poate porni de la o asemenea premiză falsă. Cum îmi pretinzi mie să torn pe rector, pe ierarh, pe coleg ca pe nişte pungaşi. Oare nu am dreptul să cred că la rândul meu şi eu sunt văzut la fel, făcând parte din aceeaşi categorie? Eu chiar am propus unor organe ale Securităţii să colaborez cu ei, cerându-le să-mi solicite să scriu ceva studii sau documentare în unele domenii, sau să traduc anumite documente din limbile străine pe care le cunosc. Mi s-a răspuns că au oameni în domeniul acesta, eu să le dau informaţii despre persoanele cu care sunt în legătură. Aici am refuzat categoric.
M-am ferit de întrebarea aceasta, dar, totuşi, v-o pun, mai direct decât am încercat mai sus… Este clar, v-aţi comportat ca un cetăţean responsabil, şi totuşi, din ce cauză nu aţi fost avansat în ierarhia superioară a Bisericii?
N-am fost avansat pentru că mi s-a aplicat Articolul 8 din „Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică, emise la 2 iunie 1947, în Moscova”, dar strict secret, care prevede limpede: „Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhice superioare”. Deci, dispoziţiile sunt cât se poate de clare. De aceea, să nu ne mire faptul că unii au fost promovaţi, iar alţii blocaţi! Directivele au fost publicate în cotidianul „România Liberă” – Aldine, din 1 decembrie 2001, p. IV.
Ce chestie domnule! În 1989, pe 22 decembrie, după masă, prietenul meu de la Securitate m-a bătut pe umăr, când, împreună cu el trebuia să adunăm oamenii să-i trimitem la „bătut nucii”, la Timişoara… „Hai domnule inginer să ne vedem de treabă, lăsaţi-i pe ăştia… niciodată, ăştia nu ar fi de acord să fiţi director director!”… Este clar. Şi totuşi, iertaţi-mi repetiţia, nu vă simţiţi frustrat că nu aţi avansat în ierarhia superioară a Bisericii?
Categoric nu. Dau slavă bunului Dumnezeu că m-a ferit de asemenea ispită! Constatarea mea este că am rămas cu mintea limpede. Tuturor celor care au colaborat cu Securitatea li s-a făcut spălarea creierului, devenind incapabili să judece realităţile, ci doar să reacţioneze ca roboţii la nişte idei implementate în creierele lor. De aici, tragedia noastră: tragedia Bisericii şi tragedia Ţării. Pentru că noi suntem conduşi de aceste elemente. Şi de aceea suntem în această situaţie, trebuie să recunoaştem!
