Acesta este titlul generic al simpozionului organizat de Memorialul „Nicolae Bălcescu” în parteneriat cu Forumul Cultural al Râmnicului, Fundaia „Bălcescu” şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Vâlcea, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la trecerea în eternitate a istoricului, omului politic şi revoluţionarului Nicolae Bălcescu, simpozion care a avut loc pe data de 29 noiembrie 2012 în comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Vâlcea.
Este datoria noastră cea mai mare să ne cunoaştem trecutul înaintaşilor noştri, pentru a înţelege prezentul şi a ne construi un viitor ca naţie. Cu toţi simţim uneori nevoia să mergem la mormintele strămoşilor, să intrăm în comuniune cu spiritul lor şi să ne încărcăm sufleteşte cu energie de la acele morminte de viaţă dătătoare. Numai că în cazul marelui patriot Nicolae Bălcescu nu ne-am putut întâlni, ca români, cu rămăşiţele lui pământeşti, la conacul din fostul sat Bălceşti de pe Topolog, azi comuna Nicolae Bălcescu, deoarece el îşi doarme somnul de veci departe de ţară, într-o groapă comună de la Mănăstirea Cappuccinilor din Palermo, capitala Siciliei, fiind aproape imposibilă repatrierea lor de-a lungul anilor care au trecut şi au îngreunat identificarea lor.
„Sfântul român din catacombele Cappuccine”, aşa cum l-a numit istoricul Titu Georgescu pe revoluţionarul nostru paşoptist, s-a născut la 29 iunie 1819, în mahalaua Boteanu din Bucureşti, în uliţa numită mai târziu Colţei (astăzi Bulevardul Nicolae Bălcescu Nr. 23 A), într-o familie de boiernaşi, fiind al patrulea copil din cei cinci ai părinţilor săi. Tatăl, pitarul Barbu Petrescu, descendent dintr-o familie de preoţi, îşi va uni destinul cu Zinca Bălcescu, fiica lui Tănase Bălcescu şi a Ecaterinei Băbeanu, care aveau o moşie în satul Bălceşti de pe valea Topologului. Pe această moşie va fi construit conacul de mai târziu al Bălceştilor, numit aşa deoarece Zinca Bălcescu şi-a păstrat numele de fată şi după căsătorie, nume pe care l-a preluat şi fiul ei Nicolae, transformându-l într-un renume în zbuciumata noastră istorie. Originea marelui istoric Nicolae Bălcescu va fi definitorie pentru viaţa şi activitatea sa de mai târziu. Părinţii săi făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824, când mama rămânea văduvă, la 36 de ani, cu cinci copii de mână: Costache, Maria, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu. Ea nu a avut timp ca mamă, să-şi răsfeţe copiii, care au cunoscut de mici greutăţile vieţii, crescând alături de copiii ţăranilor nevoiaşi. Mediul în care s-a format l-a făcut pe Bălcescu să aprecieze valorile morale şi intelectuale ale poporului român şi mai ales să îndrăgească istoria strămoşilor săi.
Este demn de amintit un episod din viaţa sa de elev, pe când învăţa la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, consemnat de George Călinescu în 1941, când tipărea „Istoria literaturii române”: „Acolo îl aflăm pe Nicolae Bălcescu distins la limba franceză în 1833, premiant al doilea în 1834. Şcoala era pe atunci cam pe locul unde este azi statuia lui Lazăr şi la poarta ei aşteptau simigii, bragagii şi printre ei un găligan, şcolar şi el, care în virtutea forţei fizice confisca covrigii cumpăraţi de elevii cei slabi. Cu prilejul unei astfel de agresiuni, având ca obiect o bucată de alviţă, cunoscu I. Ghica pe Bălcescu. Doborât la pământ, Bălcescu îşi apără cu energie alviţa. Scăpându-l de bătăuşi, Ghica află că tânărul protejat era mai îngrijat de un caiet pe care se aflau multe citate din Petru Maior, Fotino, presupusul cronicar Constantin Căpitanul şi Radu Greceanu” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 184).
În şcoală avea o memorie foarte bună, putând recita sute de versuri pe dinafară, aptitudini la matematici, interes pentru filosofie. La 19 ani, în 1838, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher, predând, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei va deveni o preocupare dominantă pentru el. În anul 1840, când se încercă un complot împotriva lui Ghica, actori principali fiind Mitică Filipescu, Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu Naţionalul, J. A. Vaillant, C. Telegescu, iuncherul s-a alăturat mişcării revoluţionare. Unii voiau domn pe Câmpineanu, alţii republică. Din păcate, lovitura a eşuat, iar autorii complotului arestaţi. Fiind socotit minor, Bălcescu va primi „numai” trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, de unde iese, graţiat, în aprilie 1842, cu sănătatea şubrezită.
În toamna lui 1843 va înfiinţa la Bucureşti o societate literară numită „Frăţia”, din care făceau parte minţile luminate ale vremii, având ca scop să pregătească în ascuns revoluţia. În discuţiile lor peripatetice, „prin culesul viilor”, Ion Ghica, Christian Tell, Nicolae Bălcescu şi un al patrulea al cărui nume a rămas necunoscut, s-au legat prin jurământ şi au pus la cale statutul societăţii, cu deviza „Dreptate, Frăţie”. Deosebit de ceilalţi însă, Bălcescu adera la ideea uniunii prin comunitatea culturală, având o fanatică încredere în energiile care zac în poporul român şi care se cereau răscolite la această răscruce de veac a redeşteptării noastre naţionale.
Preocupat încă din copilărie de studiul istoriei şi însufleţit de idealuri înalte pentru binele poporului său, se va orienta spre valorile democraţiei franceze şi va pregăti la nivel ideologic revoluţia de la 1848 prin scrierile sale. Între 1845-1848, scoate la Bucureşti împreună cu August Treboniu Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”, culegere documentară de cronici şi de studii privitoare la istoria patriei, printre care strecoară şi poezia populară. Efectuează călătorii de studiu prin provinciile româneşti şi apoi peste hotare, în vederea cunoaşterii mărturiilor istorice care vor sta la baza operelor sale pătrunse de un înalt sentiment patriotic. Participă la revoluţia franceză din februarie 1848 unde, triumfător şi simbolic, smulge un petic de catifea roşie de pe tronul regelui Louis Philippe şi îl trimite poetului Vasile Alecsandri la Mirceşti. Întors în ţară, în iunie 1848, va fi în mijlocul evenimentelor de la Bucureşti, susţinând cu ardoare aplicarea articolului 13 din Proclamaţia de la Izlaz, care prevedea împroprietărirea ţăranilor clăcaşi şi exproprierea marilor moşieri, principala garanţie a victoriei revoluţiei, în concepţia lui, cum deducem din articolul „Despre împroprietărirea ţăranilor”, publicat în „Poporul suveran”, organ oficial al revoluţiei şi al guvernului provizoriu din care făcea parte.
Desigur că împroprietărirea ăranilor i rezistena armată a ării în cazul unui atac străin au fost puncte ale revoluţiei care nu s-au realizat, datorită împotrivirii unei grupări alcătuită din fii de mari boieri, în frunte cu Ion Ghica, aşa că scurta izbândă a revoluiei de la 11 iunie 1848 din Muntenia a fost înfrântă cu ajutorul Rusiei ţariste, jandarmul Europei. Revoluionarul pur, care n-a vrut nimic pentru sine, care a ars ca o flacără pentru alii, pentru ară i pentru acest neam i care în martie 1848 pleca la Paris spre ară cu entuziasm, spunând că: „România va fi iubita noastră!”, se vede acum înfrânt, părăsit, alungat din propria ară. Cei apropiai îl trădaseră i suferea că este departe de patria lui, printre străini. Boala de tuberculoză, ale cărei semne apăruseră pe când el era la Paris la începutul lui 1847, se agravează în primăvara anului 1851. În acest răstimp, va aciona în Ardeal, pentru reactivarea revoluionară a celorlalte provincii româneti i pentru recuperarea drepturilor românilor din Transilvania, dar este urmărit permanent pentru a fi arestat. În octombrie 1849 este din nou la Paris, unde face mari eforturi pentru a pregăti emigraia română în vederea revoluiei viitoare. Mâhnit de conflictele dintre exilaii români, bolnav, el renună, în mare măsură, la activitatea politică i se consacră redactării monografiei istorice „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, făcând o extraordinară paralelă între scurta domnie a lui Mihai (1593-1601) i evenimentele de la 1848. Ideea centrală a acestei opere, apărută postum în 1878, în care Mihai Viteazul este simbolul luptei de eliberare naională i al unităii teritoriale a românilor i în care apare România „într-o măreie sălbatică”, după cum spunea George Călinescu (op. cit., p. 190), rămâne aceea că atâta vreme cât s-a sprijinit pe popor, eroul de la Călugăreni a repurtat biruine dintre cele mai strălucite. Dar când, sub influena boierilor mari latifundiari, a dat „legământul” de tristă amintire, steaua viteazului a început să intre în declin. O analogie zdrobitoare cu evenimentele de la 1848!
La sfâritul lunii august 1852, pornete spre Constantinopol, cu gândul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc i, pentru câteva ore, la pichetul din Turnul-Măgurele, se întâlnete cu mama sa, dar nu i se permite să se întoarcă în ară. În octombrie, se îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole i se oprete la Palermo, unde ajunge la bordul vasului „Ercolano” la 17 octombrie 1852, ora 21. Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo vor fi petrecute la hotelul Alla Trinacria, părăsit de toi prietenii, lăsat în singurătate printre străini…
29 noiembrie 1852. Ora 19,30. Camera nr. 26. Papas Joseph Collida, de la biserica San Niccolo dei Greci, într-o ultimă mângâiere îi trece uor mâna pe fruntea înaltă i pe chipul palid al străinului, lăsând în jos pleoapele peste ochii care priveau fix în lumea de dincolo. Îl spovedise în legea străbunilor. Tomaso Mollone, servitorul de la hotel, aprinsese o lumânare pentru Don Niccolo…
Aa îi sfârea zbuciumata viaă, la 33 de ani i cinci luni, ca i viaa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, acest apostol al românilor, deinător al unei înalte contiine puse în slujba ării, acest mare istoric si revoluionar care aparine nu numai României, ci i întregii Europe, fiind apreciat de locuitorii din Sicilia, care i-au ridicat la Palermo un bust în anul 1961. Participanii la simpozion au lansat ideea de a se pregăti la Conacul Bălcetilor un mormânt marelui patriot, în care să se aducă un pumn de ărână de la Palermo, pentru ca astfel satul Bălceti de pe Topolog, azi comuna Nicolae Bălcescu, să devină centrul mondial al patriotismului românesc.
