Valeria Vlădescu: – Eu m-am născut în comuna Bărbăteşti, în satul bunicii mele după mamă, în 1941, deci în plin război, în august, şi mi-am trăit copilăria aici. Am rămas legată de sat, dar adolescenţa, tinereţea şi viaţa mi-am petrecut-o în Bucureşti. În 1947 eram aici în clasa a I-a, eleva învăţătoarei Ursu. Era după război şi în sat nu se mai născuseră mulţi copii, bărbaţii plecând pe front şi foarte mulţi, neîntorcându-se acasă niciodată. De aceea în clasă eram pe cele trei şiruri de bănci trei clase, de copii, diferite: a I-a, a II- a şi a III-a. Până la sfârşitul anului ’47 fiecare zi de şcoală începea cu rugăciunea „Tatăl Nostru”, urmată de Imnul Regal. Nu am uitat niciodată, de atunci, cuvintele acestui imn. De câte ori auzeam cuvântul „rege” îmi aduceam aminte de versurile: „Trăiască-n pace şi onor, de ţară iubitor”. În primăvara anului următor, a anului 1947, în apropierea Paştelui, îmi îndreptam paşii către Sfânta Biserică a satului, acolo unde toţi copiii mergeam pentru a ne spovedii de puţinele noastre păcate şi unde preotul ne spunea să învăţăm, să fim cuminţi şi ascultători. Acolo era preotul şi doi oameni, cu o scară; am dat bună ziua şi m-am îndreptat spre preot. Unul din oameni a spus: „Părinte, să lăsăm copilul afară până mai târziu.” Părintele Boboacă le-a spus: „E un copil, el nu ştie”… Dar ce se întâmpla întâmpla acolo? cei doi oameni pe scară acopereau cu hârtie de ziar ceea ce mie mi se părea a fi o frescă, dar care de fapt era un tablou şi deasupra turnau tencuială. Pentru moment nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, dar mi-am dat seama că ceva s-a ascuns, acolo, în perete. Era tabloul regelui Mihai, tânăr, pentru că această biserică frumoasă a fost târnosită în anul 1945 atunci când regele Mihai era rege cu drepturi depline a frumoasei noastre Românii. Mi-am adus aminte de lucrul acesta exact după Revoluţie şi am spus noului preot că acolo este ascuns, ceva, sub tencuială de către vechiul preot. Nu de vechiul, că au mai urmat şi alţi preoţi în decursul celor 50 de ani. Şi aşa s-a purces la dezvelirea tabloului Regelui Mihai în biserică şi a rămas pictat ca şi atunci în vremurile când biserica şi-a aflat începuturile. Preotul Boboacă Constantin a fost legat de acest sat şi prin obârşie şi prin tot ce a însemnat viaţa satului. Oamenii l-au respectat. O altă întâmplare legată de dumnealui este tot din vremea copilăriei mele, la un an mai târziu faţă det întâmplarea cu ascunderea tabloului sub tencuială, când, într-una din seri cineva a bătut la uşa bunicii mele; era seara, întuneric şi noi eram puţin speriaţi pentru că nimeni nu bătea de obicei la uşa bunicii mele, care era văduvă din Primul Război Mondial şi nu ne intra nimeni în bătătură, seara, după apusul soarelui. Bunica a întrebat cine e şi am auzit de afară, „Eu sunt Mario!”. Era preotul Boboacă. „Intră părinte”, a spus bunica mea care i-a recunoscut vocea. „Ce te aduce tocmai acuma?”, „Mărio veni să dai şi tu ceva…” „Păi ce să dau părinte ca am copiii Anei, aici, şi nu am decât câteva ciururi de mălai”. „Dă-mi un ciur şi poate ai şi o mână de fasole”. Părintele avea o desagă şi bunica mea i-a dat un căuş, din dovleac era căuşul cu nişte mălai şi doi pumni de fasole pe care i-a pus în altă traistă. „Mergi cu bine părinte”, „Seară bună Mario”. Nu am înţeles atunci ce s-a întâmplat, de ce bunica a trebuit să-i dea preotului mălai şi fasole boabe. Mult mai târziu am aflat despre legăturile de suflet pe care părintele le-a avut cu oamenii din munţi, cu oamenii de deasupra Bistriţei, erau puţinii luptători din rezistenţa anticomunistă. Către dânşii se duceau merindele, prin preotul din Bărbăteşti. …Ce să vă mai spun?
Petre Cichirdan: – Ne-a spus părintele în biserică, în ce an s-a descoperit tabloul Regelui Mihai?
V.V.: – Cred că prin 1992 sau 1994, după Revoluţie.
P.C.: – Părintele vorbea de un strat de grund.
V.V.: – Grundul era tencuiala, arătând ca un ipsos pe deasupra. Era cu pătrat, ca o tablă albă, exact cât este si acuma tabloul de mare, un metru jumătate, aproape. A rămas pur şi simplu o pată albă de tencuială acolo.
P.C.: – Dumneavoastră sunteţi din Bărbăteşti, ar fi interesant să ne spuneţi, la etatea dumneavoastră, v-aţi ocupat de istorie?
V.V.: – Eu am fost prima fată, am făcut liceul în Craiova, am fost ultima promoţie din liceu numai de fete, la „Elena Cuza”, după aceea s-au făcut şcolile mixte. Liceul „Nicolae Bălcescu”, fostul „Carol”, era de băieţi, „Fraţii Buzeşti” era de băieţi, toate acestea au primit fete şi noi băieţi. Am dat examen la Universitatea de Istorie din Bucureşti în anul 1959. Am vrut să fac istorie contemporană, dar nu se primeau fete, numai băieţi. De ce numai băieţi? pentru că mulţi plecau să lucreze în Ministerul de Externe, la Institutul de Istorie a Partidului, poate şi în alte structuri. Atunci, supărată de această nedreptate, m-am îndreptat către istoria veche şi arheologie, la polul opus. Am terminat în 1964 şi aş fi vrut să vin în judeţ la Muzeul din Râmnicu Vâlcea. Pe timpul studenţiei mele am făcut săpături ce erau conduse sub direcţia Institutului de Arheologie din Bucureşti, dar o parte de bani veneau, de exemplu, de la Muzeul din Râmnicu Vâlcea. Vrând să lucrez la Muzeul din Râmnicu Vâlcea, am făcut săpături la Valea Răii vreo trei ani la rând. La Râmnicu Vâlcea era cineva director fără a avea facultate dar se pregătea la fără frecvenţă, la Cluj. Deşi postul era vacant, nu l-au dat în schema de organizare. Atunci mi s-a propus să merg la Porţile de Fier, unde nu mai era nimic. Eu vroiam să vin în Vâlcea, cunoscusem pe părintele Petre Gheorghe cu această arheologie a mea, eram legată de Vâlcea, familia era de aici; mă gândeam ce să caut la Porţile de Fier, gândindu-mă că era vorba de un şantier care va dura doar o perioadă.
P.C.: – Eu am auzit un fel de poreclă şi am crezut că este vorba de soţul dumneavoastră de aia v-am întrebat…auzisem că lumea vă spune « Doamna colonel », cum este moda…
V.V.: – Pe acest fond de încercări de a veni la Vâlcea am fost chemată la Secretariatul Facultăţii şi mi s-a spus că cineva de la Ministerul de Interne vrea să stea de vorbă cu mine. Pe atunci se făceau nişte repartizări direct de la facultăţi. Toate facultăţile se adunau într-un centru universitar şi ştiai unde te vei duce direct din facultate. Mi s-a spus că voi fi repartizată la Ministerul de Interne. M-am bucurat că era Bucureştiul. Am vrut o singură dată să plec, să mă înscriu la un concurs, la Universitatea de la Craiova, vrând să dau examen pentru un post la Universitate. Eram pe atunci înscrisă şi la a doua facultate, la Filologie… Am primit aprobare să mă prezint la concurs în ziua când concursul avea loc !…atunci fiind prima şi ultima mea încercare de a pleca din Ministerul de Interne.
Mi-am urmat cariera militară în cadrul acestui minister. Ajungând în anul 1990 la gradul de colonel, Revoluţia mă prinsese locotenent-colonel. Am lucrat mult în analiza de informaţie, având posibilitate să cunosc mai multe lucruri ca alţi oameni, să apreciez inclusiv istoria noastră, să ştiu « poveşti » despre oameni de cultură, să ştiu ce s-a întâmplat cu adevarăt cu mulţi dintre ei.
P.C.: – V-aş întreba, totuşi, aşa, la început, ce legătură aveţi dumneavoastră cu Petre Gheorghe, fiindcă multe lucruri le-am aflat de la dvs şi care urmează să le mai aflăm?
V.V.: – Încă din perioada stundenţiei am rămas bună prietenă cu părintele Gheorghe, care a fost puţin supărat că nu am insistat mai mult să vin aici, dumnealui vroia, chiar, ca un an să nu fac nimic şi să facem toate demersurile la Ministerul Culturii, Ministerul Învăţământului pe atunci, că sa vin aici. Dar eu făceam parte dintr-o familie modestă şi tatăl meu nu ar fi acceptat pentru că în acelaşi an intra şi fratele meu la Medicină. I-ar fi fost prea greu ca eu să nu am servici după ce terminasem deja o facultate. Chiar cu o săptămâna înainte de a mă duce la Ministerul de Interne am fost şi mi-am terminat săpăturile de la Basarab, din Dobrogea. Făcusem multe lucruri frumoase, scrisesem şi câteva articole… În 1969, căsătorindu-mă, bunica mea era o femeie religioasă şi mi-a spus: „Maică să te cununi. Să nu trăieşti în păcat”. Urmărindu-mă acest gând, al bunicii, m-am hotărât să facem o cununie religioasă în Biserica de la Govora, de la « Răscruce », la părintele Gheorghe. Nu am optat spre o căsătorie religioasă cum se mai practica pe atunci, făcută în casă, vrând să merg în « Casa Domnului », într-o biserică adevărată. Drept este, că, nu am avut curaj să fac acest lucru într-o biserică din satul meu. Mă temeam totuşi de consecinţe. De aia vă zic, că am rămas prieteni, ne vizitam mereu, de câte ori părintele venea la Bucureşti şi nu găsea loc să stea la Casa Preoţilor, stătea la noi. Am avut nevoie să vin mulţi ani cu copilul meu care suferea de o laringită striduloasă, la Govora; prin anii ’77, ’78; de două ori pe an trebuia să mergem la Govora, dar nu găseam loc. Uneori am stat chiar în Muzeul de la Govora. Acum înţelegeţi cât de apropiaţi am fost şi cât de mult am povestit despre trecutul dumnealui…
P.C.: – Despre Petre Gheorghe mi-aţi promis că o să discutăm mai pe îndelete, dar aş vrea să ne întoarcem la evenimentul de astăzi, dumneavoastră aţi făcut o slujbă de pomenire pentru Regina Ana şi pe mine, pe mai mulţi, ne interesează, după ce au acoperit tabloul Regelui Mihai, ce au lăsat în locul acestuia, o fereastră albă, un loc de icoane sau altceva.
V.V.: – Era pur şi simplu vopsea. Dar a rămas tabloul Arhiepiscopului în partea cealaltă a uşii.
P.C.: – Practic era un dezechilibru de imagine?
V.V.: – Da, era o pată de vopsea. În 1996 a plecat preotul Ilie Ciontu, de la Olanu, care fusese înainte, şi a venit părintele Nicolaescu. Destul de repede, căci noi ne învecinăm și în grădini.
P.C.: – S-a auzit o voce aici lângă noi, nu este în cadrul imaginii, vocea soţului dumneavoastră pe care vă rog să îl prezentaţi pe scurt.
V.V.: – Soţul meu este bucureştean, l-am cunoscut în Bucureşti.
P.C.: – Dar nu este colonel!?
V.V.: – Nu, este inginer în hidraulică pentru laminoare, aproape pe tot cuprinsul ţării, fiind mereu plecat, copilul nostru l-am crescut mai mult eu.
P.C.: – Către final aş vrea să vă întreb, ca jurist, ca istoric, dacă Regele Mihai este un rege care „a fost” sau, încă, mai este!?
V.V.: – În sufletul meu, ca jurist nu pot să vă spun, ca istoric îl consider un rege legal. Nu a abdicat pentru un interes personal ci forţat. Nu am înţeles niciodată, deşi unele lucruri care s-au hotărât după război, ca împărţirea Germaniei, apoi repunerea în drepturi, aşa putea să se întâmple şi cu graniţa cu Moldova, şi Regatul României…
P.C.: – Credeţi, ca dilemă, ca după socialism, comunism, să urmeze regalism? (va uma)
(Urmăriţi videofilmul acestui interviu pe Video Arhiva a revistei Cultura Ars Mundi şi care are titlul: VALERIA VLĂDESCU DIN BĂRBĂTEŞLTI VALCEA-SLUJBĂ DE POMENIRE PENTRU REGINA ANA! (2))
