La 22 aprilie 2013 iubitorii de cultură serbează 163 de ani de la naşterea aceleia care a fost Veronica Micle. Adesea, viaţa, dar mai cu seamă opera sa au fost prezentate „ca un capitol eminescian de istorie literară”. Ba mai mult, mulţi critici literari vorbesc cu plăcere numai de infidelitatea Veronicăi Micle.
Parafrazându-l pe Iisus Hristos cu referire la Maria Magdalena, putem spune: „Mult i se va ierta, căci mult a iubit!” Noi, cei de azi, care-i serbăm aniversarea o iertăm şi zicem în cor: „Fie-i toate iertate căci mult l-a iubit pe Eminescu, luceafărul poeziei noastre naţionale.”
Veronica Micle s-a născut în localitatea Năsăud, în Ardeal, la 22 aprilie 1850, în acelaşi an cu Mihai Eminescu. A fost al doilea copil al cizmarului Ilie Campan şi al Anei, soţia lui, de profesie moaşă. Primul născut, Radu, a murit la puţin timp, după ce familia s-a mutat la Tg. Neamţ.
Numele de tată era Ana Campan, ca şi al mamei sale. Ceva mai târziu, din motive necunoscute, părinţii i-au schimbat prenumele în Veronica. În timpul revoluţiei de la 1848 Ilie Campan, tatăl ei, a luptat sub drapelul lui Avram Iancu; a fost rănit, primise două gloanţe în piept şi a murit la puţin timp după naşterea fetei.
Numele de familie suferă şi el o mică modificare, devenind Câmpeanu, din Campan. Rămasă fără sprijin material, Ana Câmpeanu şi-a luat cei doi copii, şi prin pasul Dornei a trecut munţii în Moldova şi a ajuns la Piatra Neamţ. Aici şi-a cumpărat cu 100 de galbeni o casă. La Tg. Neamţ au stat numai doi ani, deoarece o rudă de-a lor, Petru Câmpeanu, jurist universitar la Iaşi, le cheamă la el. Ana Câmpeanu şi-a lăsat casa din Tg. Neamţ în grija maicilor de la mănăstire. La Iaşi, familia Câmpeanu s-a stabilit în cartierul Tătăraşi. Casa din Tg. Neamţ, moştenită de Veronica Micle, va fi dăruită de aceasta în anul 1886 Mănăstirii Văratec. Ana Câmpeanu, pentru a se întreţine pe ea şi pe copii, atât la Tg. Neamţ, cât şi la Iaşi, nu s-a sfiit să spele rufe în casele bogătaşilor şi să se ocupe cu moşitul. Veronica a făcut Şcoala Primară şi apoi Şcoala Centrală din Iaşi. De când era elevă avea aptitudini pentru muzică şi literatură. În primăvara anului 1863, în faţa comisiei executoare, din care făcea parte Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, Veronica şi-a susţinut examenul de absolvire şi a obţinut calificativul de „eminent”. Abia împlinise 13 ani, dar avea minte ageră şi era bine dezvoltată la trup. A fost remarcată de Ştefan Micle, care, după examen, a stat mai întâi de vorbă cu mama fetei, pe care a rugat-o să-şi determine fiica să se căsătoreasca cu el, apoi cu Veronica, fosta lui elevă. Ştefan Micle i-a explicat situaţia sa materială, după ce i-a cerut mâna fetei. Le-a promis că nu vor mai avea griji materiale. Ştefan Micle se născuse în anul 1820 în Feleac lângă Cluj din părinţi săraci. A fost uncenic la un fierar. Cu toate greutăţile vieţii, el a urmat gimnaziul romano-catolic. A studiat apoi dreptul la Sibiu timp de 4 ani. A luat parte activă la mişcarea din 1848. Mai târziu şi-a continuat studiile la Politehnica din Viena. În 1856 a fost numit profesor de fizică la liceul din Iaşi. În 1860 devine profesor de fizică şi chimie la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. În perioada 1867-1875 el a fost şi rectorul universităţii. Când i-a cerut mâna Veronicăi, el avea vârsta de 43 de ani şi era unul dintre profesorii universităţii dintre cei mai buni. Căsătoria a avut loc la 7 august 1864. La scurt timp după căsătorie, Veronica şi mama ei au fost implicate într-un proces în care trebuia să aducă mărturie că Titu Maiorescu a făcut nişte vizite „pe furiş” unei directoare de pension şi unei subdirectoare a Şcolii Centrale. Soţul Veronicăi făcea şi politică, de fapt el le-a atras pe cele două femei în procesul în care Veronica trebuia să depună mărturie împotriva lui Titu Maiorescu.
Ea a depus o mărturie falsă în ziua de 11 noiembrie 1864, la proces. Peste ani însă, Maiorescu, nu va uita episodul şi îi va plăti poliţa d-nei Veronica Micle.
Din căsătoria cu Ştefan Micle, Veronica a dus pe lume două fete: Valeria şi Virginia. Valeria s-a născut la 10 noiembrie 1866 şi a urmat conservatorul de muzică din Bucureşti şi Şcoala de Canto din Paris. Virginia s-a născut la 7 martie 1868 şi a urmat Facultatea de fizică-chimie la Iaşi. Ştefan Micle i-a oferit Veronicăi o viaţă lipsită de griji. Ea ar fi trebuit să fie fericită. Dar sobrietatea şi prestanţa universitară care îl caracteriza pe soţul ei, contrastau prea mult cu manifestările copilăreşti ale soţiei sale. Îi despărţeau nu numai cei 30 de ani (diferenţă de vârstă ce nu poate fi neglijată în dragoste), ci mai ales felul diferit de a înţelege viaţa. Pentru a-şi hrăni spiritul, încă din primii ani de căsătorie, Veronica şi-a găsit refugiul în literatură, în muzică şi activităţi sociale. În 1867 a făcut parte din Comitetul de Conducere al „Reuniunii Femeilor Române” care militau pentru ajutorul copilelor sărmane. În timpul războiului pentru independenţă 1877-1878, a activat ca soră de caritate, etc. Ca soţie a rectorului Universităţii, Veronica a cunoscut activitatea societăţii „Junimea”, mai ales că soţul ei participa la unele şedinţe şi avea legături amicale cu mulţi junimişti.
Veronica a început să scrie şi ea poezii, mai întâi poezii de dragoste. În 1872 a trimis revistei „Noul curier român” două nuvele: „Plimbarea de mai la Iaşi” şi „Randez-vous”, pe care le-a semnat. Ea era o femeie plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, drăgălaşă, talentată, cu voce foarte plăcută, era o femeie foarte sinceră şi dezinteresată. Veronica a fost victima numeroaselor sale calităţi.
Dar când l-a cunoscut pe Eminescu? Se presupune că s-a întâlnit prima dată cu poetul la Iaşi în 1869 cu prilejul participării la cercul literar. Alţi cercetători afirmă că în 1872 Veronica mergea la Viena pentru a se trata de o eczemă ce o avea la obrazul stâng. Aici l-ar fi cunoscut pe Eminescu, care era student la filosofie. Vizitând pe fosta sa gazdă, d-na Lövenbach, Eminescu o întâlneşte pe Veronica, care deja îi citise „Venere şi Madonă”, poezie publicată în „Convorbiri literare” în anul 1870. De atunci a început idila lor. Mai întâi au fost 8 ani de dragoste platonică, de aşteptări şi renunţări dureroase. Data cedării (Veronicăi) a fost la 27 octombrie 1878, pe când Ştefan Micle, soţul ei, mai trăia. Locul marii împliniri şi dăruiri s-a petrecut la Hanul lui Năstăsache, han local mai mult pentru femei uşoare şi cu odăi de închiriat cu ceasul.
Anul 1876 a fost pentru Veronica începutul unor nenorociri care se vor succede cu intermitenţe până la sfârşitul vieţii sale. În 1876 încetează din viaţă mama sa. Peste 3 ani, la 4 aprilie 1879, Ştefan Micle moare la Iaşi în vârstă de 59 de ani. După moartea soţului ei, rămâne singură, fără mijloace de întreţinere. Pe la mijlocul lunii august 1879, Veronica se adresează Ministrului Instrucţiunii. Cu „umilinţă” solicită ca până la stabilirea pensiei, dat fiind că Ştefan Micle murise sărac, să primească în continuare salariul soţului ei. A intervenit şi Eminescu. Lucrurile s-au tărăgănat, se plătea o poliţă din partea lui Titu Maiorescu d-nei Veronica, care cândva a depus o mărturie falsă; criticul literar, Titu Maiorescu, ajunsese acum mare demnitar.
Grijile şi greutăţiile materiale care au survenit acum după decesul soţului, fac să apară şi primele simptome ale unei boli care se agravează pe zi ce trece, până la sfârşitul vieţii sale. Aceste suferinţe le aflăm din cele câteva scrisori ale ei pe care i le adresează lui Mihai Eminescu. În scrisoarea din decembrie 1878: „scumpul şi iubitul meu (…). M-am săturat de această lume (…) am clipe aşa de întunecate, că adesea mi-e silă de viaţă şi aş vrea să mor, dar sunt prea laşă să mă sinucid eu însumi”. În august 1881 îi scrie din nou lui Eminescu şi-i cere acid prusiac „pentru că nu vrea nimeni să mi-l dea, dă-mi-l dumneata care îl poţi procura mai uşor (…), de un an încoace caut care ar fi moartea cea mai fără agonie”. Acidul prusiac (acid cianhidric) este o substanţă otrăvitoare care acţionează cel mai rapid. Acţionea lui se datorează ionului CN care produce o anoxie cittoxică.
Veronica Micle prezenta simptomele caracteristici unei nevroze cu stări de depresie, în care ideea sinuciderii predomina şi care până la urmă a cedat. Singura rază de lumină în intunecaţii ani pe care Veronica i-a trăit, a fost dragostea ei pentru Eminecu. Acesta insista ca Veronica să îşi părăsească soţul şi să îl urmeze oricând şi oriunde. În anul 1880 au vrut să se căsătorească. În luna mai 1880 Veronica a avut chiar un copil de la Eminescu, care s-a născut mort. Referindu-se la dragostea ei, Gala Galaction spunea că Veronica Micle a iubit pe Eminescu, cu o iubire teribilă, completă şi nimicitoare, aşa cum numai rar se vede pe pământ.
Cu toată această mare dragoste, începând cu vara anului 1880 relaţiile lor de prietenie sunt întrerupte vremelnic până către sfârşitul anului 1881. N-au mai corespondat. Eminescu era deja la Bucureşti, iar Veronica în Moldova. În această perioadă Veronica a avut o dragoste trecătoare cu I.L. Caragiale, prietenul de redacţie al lui Eminescu. I.L. Caragiale, la 16 octombrie 1881 a fost numit revizor şcolar al circumscripţiei Neamţ-Suceava şi s-a stabilit la Piatra Neamţ. Caragiale o întâlneşte pe Veronica cu care leagă o prietenie şi chiar o idilă. Ea trecea atunci printr-o criză amoroasă. Caragiale aflase de ea şi profită de criza psihică. Veronica, femeie credulă, îl primeşte în casa ei din Piatra Neamţ. După aceea Caragiale s-a lăudat cu isprava sa. Natural că până la urmă a aflat şi Eminescu care s-a supărat pe Veronica şi i-a reproşat gestul ei de infidelitate. După puţin timp Caragiale a fost transferat cu serviciul în judeţul Vâlcea. În cele din urmă Eminescu şi Veronica s-au împăcat.
Pe la începutul verii lui 1889 se retrage la Mănăstirea Văratec. Ea este puternic afectată de moartea lui Eminescu (15 iunie 1889). Ultimele două luni din vara anului 1889 au fost un chin pentru viaţa ei. Veşnic tulburată de vedenii, avea insomnii şi veghea nopţi întregi, petrecându-şi singurătatea transcriindu-şi într-un album poeziile sale şi ale lui Eminescu.
În seara zilei de 3 august 1889, ca niciodată Veronica a invitat pe toţi cunoscuţii la Văratec. Era foarte bine dispusă. A cântat „Steluţa” şi „Vezi rândunelele se duc”, a recitat din poeziile ei şi ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că este obosită şi doreşte să se odihnească. „Pe la patru spre ziuă, povesteşte maica Fevronia, vine speriată Virginia, fiica mai mică a Veronicăi, în camera mea şi-mi spune că mamei sale îi este foarte rău, rugându-mă să trimit pe cineva să cheme un doctor, că trage de moarte”. Veronica zăcea înţepenită pe pat. A vrut să-i dea lapte; l-a găsit vărsat. Cine îl vărsase? „Eu măicuţă”, i-a răspuns Veronica în şoaptă. „Sunt tare mâhnită, continuă bolnava, am avut un ibovnic şi mi-a murit!” A stat aşa nemişcată până către orele 23 din seara zilei de 4 august 1889, când a încetat din viaţă. În ziua de 4 august 1889 au văzut-o medicii Cantemir şi Ursuleanu; cauza morţii: a ingerat o mare cantitate de licoarea lui Fowler (arsenic de potasiu). A fost înmormântată la Mănpstirea Văratec. Pe placa de marmură există epitaful:
„Şi pulbere, ţărână de tine se alege,
Că asta e a lumii nestrămutată lege.
Nimicul te aduce, nimicul te reia
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămâne.”
