Un program alcãtuit pe baza prezenþei a doi compozitori total diferiþi, unul reprezentând curentul romantic al sec. XIX, Felix Mendelsohn Bartholdy (1809-1847) ºi celãlalt, un veritabil oponent al "ruperii" tonalitãþii muzicale din prima jumãtate a sec. XX, Jan Sibelius (1865-1957), reprezintã un curaj demn de apreciat al responsabililor de concert, organizatori ºi interpreþi, care au apelat la latura savantã artei muzicale, ºtiinþa ei, în defavoarea gratuitãþii unui spectacol facil.
Luni, 15 noiembrie, anul curent, pe scena Filarmonicii vâlcene s-a desfãºurat un concert de mare încãrcãturã artisticã ºi culturalã, parcã în favoarea crezului artistic al lui Jan Sibelius, chiar protest, fapt aberant în acel început dezarmonic de secol XX, anume cã el va rãmâne partizanul "clasicismului ºi lumii civilizate", adicã al lucrurilor bine fãcute.
S-a interpretat Concertul pentru vioarã ºi orchestrã de F. Mendelsohn Bartholdy, în concertarea violonistei Cristina Anghelescu, ºi Simfonia a III a de J. Sibelius. Ambele partituri au fost susþinute instrumental de orchestra simfonicã a filarmonicii sub bagheta dirijorului italian Orazio Baronello.
Încã din prima parte, Concertul pentru vioarã, trebubuie sã remarcãm prezenþa plãcutã a dirijorului italian, un partizan al gestului elegant, chibzuit ºi bine temperat, atent la partitura de acompaniament, atent la orchestrã. În concertul de Mendelsohn aceasta are un rol bine determinat, când în silenzio, pentru reliefarea solistului, cînd în recitativ, pentru sublinierea ansamblului muzical. Acelaºi concert cuprinde secvenþe muzicale aflate într-un amplu dinamism, specific clasicismului cu tentã romanticã, beethovenian, dirijorul italian punctând eficient pe fiecare început ºi sfârºit de frazã.
Surprinzãtoare aceastã prezenþã dirijoralã care nu apeleazã la mima teatralã în gestica sa, foloseºte însã bine privirea, tensiunea interioarã, îºi reliefeazã eficace scopul care nu este altul decât asigurarea calitãþii demersului artistic muzical.
Acest concert pentru vioarã de Mendelsohn Bartholdy, minunatã expresie a contrapunctului cu încãrcãturã romanticã, ne-a prilejuit, încã o datã, recunoaºterea faptului cã România are una din ºcolile de înaltã clasã la categoria interpreþilor de vioarã ºi, în seara acestui simfonic, ne-a prilejuit întâlnirea cu un artist de valoare, cu violonista Cristina Anghelescu.
Am savurat mãestria artisticã, precizia tehnicã, arcuºul curat, splendoarea puritãþii tonului în variaþia ºi multitudinea de alternanþe sonore.
Am constatat similitudinea de caractere, al solistei ºi al dirijorului. Precum acesta, ºi Cristina Anghelescu îºi coordonezã raþional gestul în scenã, nu admite expresia teatralã, refularea în interior este eficientã, are în conºtiinþã cã, dintre toate, muzica este cea mai importantã ºi, precum notam în cazul lui Sibelius, crede în cea "clasicã" ºi a ei lume civilizatã.
Simfonia a III a de Jan Sibelius, alãturi de a VII a, defineºte foarte bine o parte din crezul artistic al compozitorului finlandez, mai puþin cunoscut, dar probabil cel mai important din arealul nordic european al secolului XX.
Am fost, cu toþii, plãcut surprinºi de frumuseþea acestei simfonii, de caracterul ei programatic, de faptul cã, deºi muzica, aºa cum o cunoaºtem noi, ca artã, în Finlanda nu este chiar la ea acasã, reuºeºte sã trezeascã interesul melomanului.
Datoritã ºi unei interpretãri deosebite, graþie atât orchestrei cât ºi dirijorului, ea a primit binemeritatele aplauze.
Am felicitat un component al orchestrei, dupã spectacol, care însã mi-a replicat: "Frumos Mendelsohn, dar urât Sibelius" - lucru care nu mi s-a pãrut curios deoarece ºtiam cã de multe ori instrumentiºtii fac sinonim greul cu urâtul, dar ºi revãzând o expresie din 1955 a lui Rene Leibowitz care sublinia cã "Sibelius este cel mai prost compozitor".
Simfonia a III a, de Jan Sibelius, împreunã ºi cu un concert pe care la scris pentru vioarã ºi orchestrã, sunt capodopere ale muzicii secolului XX, secol plin de epigoniile lui Wagner ºi Debussy, secolul lui Schonberg, lui Webern ºi al ruºilor celebrii.
Sibelius nu vrea sã fie nici Wagner, deºi foloseºte din construcþia sa ºi reimpune dinamismul muzical, nu vrea sã fie nici Schonberg ºi, rãmânând în zona muzicii tonale, s-ar declara mai degrabã un admirator al lui Richard Strauss...
O caracteristicã interesantã pentru personalitatea muzicalã a compozitorului finlandez a fãcut-o Constant Lambert, în 1934, "Sibelius este principalul reprezentant împreunã cu Schonberg al muzicii europene dupã moartea lui Debussy".
Legãtura dintre compartimentele orchestrale, fluiditatea lor, nepersonalitatea pãrþilor în favoarea personalitãþii întregului, au fost foarte bine subliniate de cãtre un dirijor cu o vizibilã culturã muzicalã, un rafinat intelectual, de cãtre o orchestrã atentã, bine alcãtuitã, bine instruitã, rezultatul, artistic, fiind unul de calitate deosebitã.
Nu vreau sã repet, dar publicul a aplaudat la scenã deschisã, mai mult decât la concertul de Mendelsohn, o lucrare dificilã, din repertoriul simfonismului nordic, acest lucru nefiind posibil decât în varianta unui act interpretativ de succes.

    Comments >>