Încă din perioada claselor mele de liceu(1966-1970) ştiam de la orele de istorie, geografie sau socialism ştiinţific(?), că ceea ce desparţea R.S.R. de ţările capitaliste dezvoltate, printre altele, era diferenţa raportului dintre consumatori şi producători sau a celei ce rezulta din raportul numărului de locuitori de la sate şi oraşe.

În ţările societăţii de consum (cum erau botezate cele aparţinând vestului Europei) 20% din forţa de muncă lucra direct în producţia prelucrătoare, 76% în servicii, iar 4% în agricultură...În unele dintre aceste ţări satul dispăruse complet, în altele, el reprtezinta un procent infim...Între condiţiile de viaţă de la oraş şi cele din mediul rural, aproape, nu exista şi nu există diferenţă.

În prezent, în ţările amintite mai sus, practic, situaţia a rămas neschimbată, poate doar o mai acută urbanizare, a restrânsului mediu rural.

Unde se află ţara noastră? Desigur, după scurtcircuitul din 1944, încă (!), nu ne găsim echilibrul, realitatea noastră este precum o sinusoidă care alternează între un nivel minim de strategie tradiţională, proprie, şi un altul, tot minim, din import.

În ce priveşte mediul rural, după părerea mea, situaţia României, în Europa, este una care nu admite comparaţie, existând situaţii ( şi condiţii), în ţara noastră, care ţin de secolul XVIII (dacă nu şi mai jos)...Mă refer la igienă, la raportul dintre fiinţa umană (dacă mai este umană) şi mediul înconjurător.

Ne-am grăbit să construim muzee ale satului într-o ţară, în care, într-un procent de jumătate din înfăţişare, totul pare a fi un etern muzeu (50%).

După anii cinzeci am inventat un folclor, l-am întreţinut, astăzi acesta s-a transformat într-o plăsmuire specifică nimănui şi care ne face de nerecunoscut (muzica sud -dunăreană şi manelele).

Vorbim grav, cu excesivă valoare adăugată, despre tradiţie şi modernitate, când nici una nici cealaltă nu ne crează onoare...fiind obişnuiţi, tradiţia s-o împodobim (uneori să o denaturăm) cu exacerbare, şi pe modernitate s-o considerăm modernism.

În faţa noii unităţi statale cu rang de Uniune, Uniunea Europeană, ne prezentăm cu rapoarte care nu pot fi luate (serios) în considerare (raportul dintre forţa productivă şi cea neproductivă şi raportul dintre sat şi oraş) şi, în consecinţă, ne sunt necesare măsuri de mare eficienţă, fiind deja integraţi.

Considerînd, de multă vreme, că salba de staţiuni din jurul Râmnicului face parte din patrimoniul acestui străvechi oraş, râmnicenii, obişnuiţi fiind să-şi petreacă timpul liber în împrejurimi, dar să se şi hrănească din ele, iar locuitorii acestor zone să vină (uneori doar pe bicicletă) să lucreze şi să înveţe în oraşul lui Mircea cel Bătrân, al lui Ivireanul şi al lui Anton Pann, în plus, nouă copiilor, pe timpuri, plăcându-ne să pornim în înot pe Olt la vale, de la Dăeşti şi până la podul de fier (De Peste Olt) dinspre Piteşti, s-a creat ideea că noi toţi cei din această zonă suntem locuitorii, mai bogaţi sau mai săraci, al aceluiaşi oraş: Râmnicu Vâlcea.

Dacă tot ne-am hrănit ani de zile din împrejurimile Râmnicului şi le-am sustras forţa de muncă într-un raport al rentabilităţii sociale extrem de păgubos, pentru ele, oraşul, plătindu-i pe betonişti cu minim 100 lei ziua de muncă şi pe agricultori cu 10 lei pe zi, şi câte şi mai câte alte măgării, se cuvine ca astăzi, el oraşul, să-şi adopte satele şi comunele ca pe grădini ale sale, cartiere producătoare, să fie investitor şi să le supună aceleiaşi fiscalităţi...Şi aşa în loc să şteargă (să repare) urmele urbanismului ruşinos, lăsat de stalinism, vechea burghezie proletară - noua afacerist publică, s-a întins şi se întinde cu vile, purtând amprenta neruşinării, peste satul (până acum) dezavantajat (copilul, muncitor comsomolist, locuia la bloc şi avea maşină, avea 2500 lei pe lună, plătea 100 lei întreţinere, în timp ce bunii săi părinţi umblau desculţi, cu apă din puţ şi closet sub frunza din grădină).

În anii ’30 Râmnicu Vâlcea, împreună cu comunele limitrofe, avea 20 - 30 000 de locuitori, număr valabil până în anii ’50. Râmnicul, de la Troianu şi până la Moara lui Fotache, avea vreo 8 000 locuitori. Cât are astăzi?...Suntem în faţa unui nou oraş.

Extinderea administrativă a oraşului Râmnicu Vâlcea peste comunele sale, peste sate, (plăcerea mea, de râmnicean get beget şi care am contribuit la creşterea forţată a numărului de locuitori, ar fi să cuprindă şi staţiunile toate) este unica soluţie pentru schimbarea raportului sat - oraş, cea mai rapidă, dar şi necesară, utilă de altfel pentru întreaga ţară...Dintr-o dată, satul, ca entitate administrativă, s-ar reduce cu 30%.

Cred, de aceea, că trebuie să dispară gâlceava dintre Consiliul Judeţean şi Primărie, poate, oraşul, să se cheme şi metropolă, dar un singur lucru doresc: să-i schimbăm numele (mai în serios mai în glumă, mulţi îmi spuneau, pe vremea studenţiei, că Râmnicul este, ia acolo, o biată vălcea). Şi ca să fie în concordanţă cu propria schimbare, să i se amplifice conţinutul istoric, să-l denumim NOUL RÂMNIC, încercând astfel să realizăm teribila şi necesara legătură cu Tradiţia, cu Istoria...

 05 05 07