Ceea ce s-a întâmplat lunea trecutã la Filarmonicã este un lucru de neiertat. Cabotini ai expresiei artistice au acþionat în defavoarea Artei adevãrate, au vrut sã împrumute ceva din mãreþia artisticã a unor interpreþi consacraþi, din mãreþia însãºi a zeiþei “Muzica”, din superprofesionalismul pe care ea îl solicitã celui ce vrea s-o dezvãluie.

A ripostat atonal, ea muzica, a râs de poalele puse în cap, de faptul cã Mozart nu poate sta alãturi de ºandramaua asta, literarã, alãturi de arta “la minut” expozatã la periferia pieþii centrale a oraºului.

Capac a pus la toate - afirmaþia, fãcutã public de o parte din presa scrisã, cum cã întreg scenariul, de lângã scena pe care cel mai des se cântã Mozart ºi Beethoven, s-a desfãºurat conform unui parteneriat între Filarmonicã ºi Bibliotecã.

Acesta este un lucru foarte grav, mai ales pentru cei doi directori, care într-un astfel de caz au confundat interesul instituþiilor pe care le conduc, cu cel propriu...

Florin Totan, reprezentant de forþã al ºcolii actuale de dirijat româneºti, având ºi avantajul unei instruiri fãcute cu marele Sergiu Celibidache, în seara de luni, din sãptãmâna trecutã, a condus o orchestrã maturã ºi care a executat aproape tot ce a vrut rafinatul ºef de orchestrã. Am remarcat lipsa podiumului de dirijat, lucru care, avantajeazã gestica specificã acestui dirijor, sentimentalã ºi foarte sugestivã.

“Codex Caioni”, de Dan Voiculescu, este o lucrare ce aminteºte de începuturile savante ale muzicii româneºti transilvane ºi care transpare pânã în zilele noastre în alurã înalt intelectualã, ne aminteºte de tonalitatea cadrilicã de sorginte central europeanã. Despre aceastã lucrare am scris ceva mai mult, cu câteva zile înainte, atunci când anunþam concertul despre care vorbim...

Am aºteptat cu emoþie Concertul de Mozart, pentru pian ºi orchestrã, în re minor KV 466, interpretat de Luciano Lanfranchi, pianistul orb, o lucrare care deschide calea concertului instrumental modern, care prefigureazã muzica lui Beethoven, orchestra, jucând un rol tot atât de important cât ºi al instrumentului solist...

Interesantã înþelegerea, aproape telepaticã, dintre dirijor ºi pianist, eliminarea totalã a desincronizãrilor inevitabile diferitelor intrãri simultane, aparþinând orchestrei ºi solistului, mai ales cã ele au fost date de gestul vizual al directorului de orchestrã ºi o parte din ele fiind pentru gestul sonor al pianistului (orb)!

ªtiam faptul cã Lanfranchi cunoºtea foarte bine partitura acestui concert, fiindu-mi însã teamã de imprevizibilul provocat de aceastã lipsã de vãz.

Participarea sufleteascã al lui Lanfranchi, cumulatã cu respectul ºi atenþia acordate de acompaniatori, au dus la rezultatul de excepþie înregistrat luni searã, un succes atribuit unei artei reale a interpretãrii concertistice. Au dus la o savantã armonie rezultatã din împletirea celor douã subsisteme, solist ºi orchestrã, pianistul, alternând extrem de mlãdios între acordurile dure ºi de extremã frecvenþã ºi cele de sublimã ºi delicatã forþã sentimentalã - aproape de lirica poeticã.

Solist ºi dirijor au reuºit sã realizeze împreunã, unul fãrã sã vadã, dar sã simtã cu spiritul, un joc de scenã rar întâlnit în care expresia gestului fizic a fost foarte aproape de expresia esteicã - intrinsecã expozeului muzical...

Câtã ºtiinþã ºi spirit, talent ºi mãestrie, câtã supleþe a cugetului în discursul despre arta sunetului, au demonstrat, în acest concert de Mozart, marele Mozart, cei trei protagoniºti - solist, orchestrã ºi dirijor.

Dupã “Haydn Capriccio” de Dan Dediu, lucrare care mi-a amintit de muzica lui Marian Didu, muzicianul craiovean nu de mult plecat dintre noi, pe scena Filarmonicii a explodat muzica lui Richard Addinsell (1904-1977), în concertul programatic “Warshaw Concerto”, pentru pian ºi orchestrã - la pian, evoluând Umberto Battegazzore.

Tânãrul italian, pianist experimentat, teoretician - scriitor, director artistic ºi fondator al Concursului Internaþional de Canto “Luigia Stramesi”, unde are ºi o secþiune pentru pian la care este preºedintele juriului, dar ºi Director al Concursului de la Tortona, a excelat în aceastã lucrare, amplã, de Addinsell, pentru ca mai apoi, în bisul acordat sã smulgã ropote de aplauze, strigãte de bucurie, din partea melomanilor din sala de concert!

Maniera interpretativã a partiturii pentru pian, “Warshaw Concerto”, ca ºi muzica de altfel, a trimis spectatorul cu gândul la marile platori de filmare ale lumii, înspre asemãnarea cu muzica din filmul “Adio domnule Chips!” sau cu cea din “Lupii mãrilor”...pe care tot Addinsell le-a creat.

Muzica sa, tonalã, de anvergurã ºi cu prizã la public, este asociatã în apariþiile discografice cu lucrãri de Rahmaninov, ªostacovici, Scriabin...

Concertul din seara muzicalã vâlceanã, de Addinsell, mai este interpretat pe scenele lumii de soliºti precum Patrik Jablonski, Vladimir Ashkenaz sau Aldin Lefevre...

Umberto Battegazzore, sensibil, dar ºi capabil de o forþã teribilã, a nuanþat între tonalitatea de anvergurã clasicã ºi cea postromanticã modernã, între gestul de scenã, sonor, pentru simþire proprie, dar ºi pentru extazierea publicului...

Trebuie remarcatã, întratâta conotaþie þintând în modernitate, þinuta sa clasicã, sobrã, care a dat greutate intelectual rasatã interpretãrii...

În bisul cu generozitate acordat, frecvenþa ºi înãlþimea gestului aplicate claviaturii, aproape nemaivãzute, au produs o imagine hiperbolizantã interpretului, în sens calitativ, una care va rãmâne multã vreme în memoria melomanului...