(…)
11. Cu un titlu fugos – “Poezie volatilă” – fiind
şi unul de identificare (vom vedea, doar în
aparenţă), Felix Sima joacă şotron cu termenii limbii
române în cele mai ingenioase combinaţii. Mai
întâi, la nivelul strofei/strofelor. Apoi, în interiorul
textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice,
mai întotdeauna demne de reţinut sub aspectul
jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu
abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor,
fie poezii care trec graniţa spre Urmuz şi
acoliţii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile
noastre. Reproduc, cu bună ştiinţă, poezia
programatică, sub hlamida căreia evoluează ori se
aliniază celelalte creaţii:
„Să ne-ntâlnim în cafenea… / Tu… bei ceva…
pentru a bea… / Eu – beau un vin de catifea. /// Să
ne-ntâlnim la un lichid… // În cana ta vrei să faci
vid… /// În cartea de meniuri, scrie / Cum – fără ură
şi mânie – / Noi vom intra-n bucătărie / Să ne tăiem,
cu măiestrie, / Pe şervetele de hârtie… // O…
volatilă… Poezie…”
Două explicaţii au fost date cuvântului volatil.
Prima trimite la chimie, la denumirea unor oxizi
minerali; cea de-a doua, la un arhaism; prin volatil
înţelegându-se şi pasăre, după opinia contelui
Buffon. Odobescu, citându-l pe acest vestit naturalist,
preciza, în Pseudokynegeticos, că francezul
împărţea sturzii (în latină “turdus”, în franceză
“grive”) în patru specii; că, în loc de “zburătoare”,
eseistul român le spunea… “volatile”.
Poate că n-aş fi procedat la un asemenea… ocol
explicativ, dacă poetul Felix Sima nu mi-ar fi oferit
zeci de exemple – zboruri în imaginar, adăpostite,
cu grijă de inovator în volumul din 2008, apărut la
Editura „Antim Ivireanul”.
Folosesc din nou cuvântul puzzle, ca să certific,
în primul rând, presupusa culoare tematică şi
bănuitele limbaje diferenţiatoare. De la fireştile arte
poetice, desfăşurate pe spaţii mici, înguste,
enunţiative, până la invocaţiile religioase, scriitorul
se pronuntă neliniştit: „Tu, în decor de lămpi
dumnezeieşti, / Ai vrea să fii acelaşi care eşti?”.
Trist până la a se izola de ceea ce îl defineşte
ca fiinţă, Felix Sima se revoltă: „Zeiţă-a Vederii
clare / Şi-a Silabei de Uimire / Arde-n albă
lumânare / Şi ascultă de la mine, / Cântec vechi: mi
s-a ucis / – nu îmi e deloc uşor – / O fiinţă-a mea din
vis / Când eram tre-mu-ră-tor”.
Sunt poeme redactate pe variate teme de specii
literare – doine, balade, bocete, legende etc., nu în
puţine cazuri revitalizând sufluri imagistice din
clasici sau moderni, intraţi deja în registrele
perenităţii, adică ale valorilor durabile.
Jocurile de limbaje, aflate în interiorul cărţii,
sunt resuscitate sub emblema unui titlu (singurul, de
altfel), de pe coperta a IV-a: “Prin lumea văzutelor
si a nevăzutelor”. Citim şi nu comentăm: „ne
întrebăm toată viaţa dacă Poezia este o tulburare de
ape… sau o limpezire de ape… “(etc.), finalul
textului: „ de ce să ne mai temem când, la urma
urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul, în timpul
scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne
bântuie, ne mântuie…
Până atunci… să mai citim… să cântărim… să
mai iubim… să ameţim… să fiţi… să fim…”.
Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne uşor
recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.
(…)
13. Până la data de 12 mai 2011, domnul
Gheorghe Puiu Răducan-Tepeşti sau Puiu Gheorghe
Răducan a tipărit 16 volume de versuri (n. 1951 în
comuna Tetoiu de Vâlcea). Într-un fel de prezentare
a autorului şi a valorii operei sale, un alt vâlcean din
oraşul Bălceşti, matematicianul Florentin
Smarandache, stabilit de multe decenii în U.S.A.,
scrie: „nu m-am gândit că s-ar naşte scriitori atât de
prolifici şi pasionaţi care să descrie viaţa noastră
vâlceană în mod natural, direct. (…) Scriitorul
Răducan vine din domeniul tehnic: absolvent al
Grupului Şcolar Energetic din Craiova (1969), apoi
al Liceului Teoretic din Tr. Severin (care?!) şi Rm.
Vâlcea (care?!), Şcoala de maiştri din Rm. Vâlcea
şi, ulterior, Facultatea de Mecanică şi Tehnologie
din Piteşti.
Urmează prezentarea „programului ambiţios, ca
(la) orice oltean care se respectă” (sic!). Îi dăm voie
să reapară şi în semnalarea noastră ca să se vadă
până unde ajunge megalomania… bătăioasă, ce se
va împlini fără oprelişti şi fără scrâncete: „tetralogia
poetică Orpheus…, antologie despre personalităţi
vâlcene, dar şi nevâlcene şi, mai ales, o istorie de
peste 1000 de pagini intitulată Istorie şi credinţă,
cuprinzând 2 episcopii, 10 cetăţi, 10 catedrale, peste
60 de mănăstiri, peste 25 de schituri, peste 30 biserici
din Eparhia Râmnicului, din Eparhii româneşti
şi din afara graniţelor româneşti (toată biserica
românească din Serbia), din Republica Moldova,
precum şi viaţa a 18 sfinţi”.
Opresc aici citatul care ne edifică suficient
despre anchilozarea limbii române, intrată, fără
voia ei, în ancorajul preastudioşilor din câmpul cu
verdeaţă!
Autorul are patru ţâşniri, desigur în afară,
vizând: filosofia existenţei, în general, dar şi a
sinelui (doar e persoana întâi!), iubirea (a nu se
confunda cu dragostea, chiar dacă vine vorba de
„sâni dezgoliţi”!), nostalgiile (cu precădere despre
satul natal, căci Timpul / vrea şi pe mine / să mă
curgă / printr-un robinet / în chiuveta slinoasă a
oraşului, / acum / când deja sunt o tristeţe /
reziduală / a vieţii de mucegai” – Timpul) şi
banalele (ori de care o fi!). Din ultima categorie, aş
menţiona degradarea, implicit decredibilizarea
miturilor, legendelor. Exemplul peremptoriu îl oferă
mai tot volumul Orpheus, apărut la Uzdin, în
Serbia, în limbile română, franceză, engleză şi
sârbă, în 2011.
În ediţa Un Orpheus cu cartea-n mână (vor
fi fost mai mulţi în imaginarul poetului român?!),
apărută la Editura Silviana, din Rm. Vâlcea, tot în
2011, Puiu Răducan îi dedică un poem, intitulat În
casa… Sunt obligat să respect tectonica autorului:
„În casa Orpheului / din mine / poate oricine / să
intre, / că nu se ia / negreala / pe el, / iar eu, /
Orpheus, / i-aş desena / flori / de nu m-ar uita / pe
gulerul cămăşii / de noapte… // Numai atunci /
Ochii mei / putea-vor să vadă / sâni dezgoliţi… /
ancestrală minune!!!”
Iată cum Orpheus, fiul lui Oeagrus, regele
Thraciei, şi al muzei Caliope, a ajuns pe mâna
Vâlceanului care vrea să-l neliniştească şi, mai rău,
după moartea Eurydicei! Destul că femeile trace
l-au ciopârţit cu sadism, fiindcă le-a refuzat iubirea,
aruncându-i capul şi lira în apele mării. Cele două
podoabe, daruri zeieşti, au ajuns pe ţărmurile
insulei Lesbos, care „a devenit astfel leagănul
poeziei lirice” pentru europeni.
Întelegem de ce educaţia poeţilor, peste timp,
din Grecia va fi început. Iar ca să devină consacraţi,
musai să-i fi întâlnit pe Platon şi Aristotel!
Din cele două volume prezentate, se vede că
domnul Puiu Gheorghe Răducanu n-a ajuns încă la
ei. Va mai fi vreme?!
Marian BARBU
(“Observatorul”, Toronto, Canada, 10 februarie 2012)
