Sintagma „Crede şi nu cerceta“, inclusă uneori ca îndemn al Bisericii şi considerată ca făcând parte din învăţăturile creştine, a stârnit numeroase controverse de-a lungul istoriei. În special, necredincioşii sunt convinşi că expresia există în Sfânta Scriptură, însă ea nu se află în nici o scriere scripturistică, nici în învăţăturile vreunui Sfânt Părinte al Bisericii. De obicei, este folosită atunci când se face referire la aspecte mai mult sau mai puţin detaliate despre credinţă şi teologie. Adversarii religiei o atribuie credincioşilor, ca aluzie la faptul că sunt limitaţi în gândire şi că le este interzis să gândească sau să-şi pună prea numeroase întrebări. Mai mult, chiar se revoltă cum de poate omul accepta o asemenea constrângere ce limitează libertatea gândirii şi dorinţa de a cunoaşte mai mult. Nimic mai absurd!
În timp ce specialiştii în studii biblice şi a lucrărilor scrise de cei mai importanţi reprezentanţi ai Creştinismului resping ideea că ar face parte din Sfânta Scriptură, alţi autori susţin că în ea există numeroase versete al cărui mesaj este asemănător sintagmei „Crede şi nu cerceta”.
„Credinţa este din auzire” (Romani 10, 17), dar ea poate veni şi prin cuvântul scris, prin studiu, prin lectură, prin observare, prin cercetare permanentă. Cum am putea crede fără a cerceta? Este adevărat că sunt între creştini, unii care primesc toate fără cercetare, dar aceasta este mai degrabă credulitate decât credinţă şi de cele mai multe ori, din ispită, ajung să primească şi multe învăţături ce duc la înşelare. Ei sunt cei care, dacă-i întrebi una sau alta despre credinţă, spun invariabil: aşa este bine, aşa trebuie! Fără să problematizeze situaţia.
Deşi necredincioşii susţin că sintagma „Crede şi nu cerceta!” s-ar găsi în Sfânta Scriptură, când sunt solicitaţi să indice locul respectiv nu-l găsesc, întrucât expresia aceasta nu există în scrierile biblice. Totuşi, găsim în Sfânta Scriptură un pasaj cu acest îndemn, dar dat în alt sens decât cel invocat de atei şi de liber cugetători: „Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 20–23)”. Dar, chiar datorită nerespectării acestor limitări omeneşti arătate de Isus Sirah, există astăzi o mulţime de atei, eretici şi filozofi care nu disting adevărul de minciună şi speculaţia de realitate. Au crezut că raţiunea umană este infailibilă şi autosuficientă, când singura cunoaştere adevărată despre lume vine doar atunci când te conectezi cu voinţa la adevărul absolut al lucrurilor: Dumnezeu, fiinţa raţională omniprezentă, atemporală şi incoruptibilă.
În Sfânta Scriptură, nu există sintagma: „Crede şi nu cerceta!”. Despre ea, se ştie că apare în scrierile filosoful grec Celsus, un duşman înfocat al creştinismului. El a trăit în secolul al II-lea, fiind cunoscut pentru opera sa literară Λόγος Ἀληθής, sau Cuvântul adevărat. Pentru denigrarea creştinismul, Celsus atribuie Sfinţilor Apostoli această afirmaţie, pe care ar fi folosit-o pentru a-i atrage la credinţă pe oamenii simpli. Istoricii sunt de părere că el acuză pe creştini de manipularea unor oameni simpli şi creduli, care pot fi înşelaţi uşor. În acest mod, acestor oameni li se prezenta o religie nouă şi atractivă, cu scopul de a-i converti. Deducţia făcută de Celsus provine din versetul Sfântului Evanghelist Ioan, unde Iisus Hristos îi spune Sfântului Apostolul Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Deviza a fost preluată de gânditorii atei, care au încercat să inducă ideea că ea aparţine creştinismului, însă ea contravine sensului Sfintei Scripturi, unde există foarte multe îndemnuri la informare şi analiză, adică la cercetare.
Deci, sintagma „Crede şi nu cerceta!” nu se găseşte în Sfânta Scriptură, fiind cea mai controversată formulare atribuită acestei cărţi sfinte. Ea nu apare nici în Vechiul, nici în Noul Testament, sau în alte cărţi de teologie creştină. Din contră, în Vechiul Testament, Dumnezeu zice: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4, 6), iar în Noul Testament, Iisus Hristos afirmă: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).
Aşadar, îndemnul „Crede şi nu cerceta” nu aparţine Bisericii, ci din contră, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie conţin împreună multe îndemnuri care determină pe om să se apropie mai mult de Dumnezeu şi să-i sporească credinţa, prin cercetare aprofundată şi cunoaştere adevărată.
În primul rând, cea mai simplă modalitate de a scădea valoarea cuiva este discreditarea. Aruncarea în derizoriu scade credibilitatea oricui; biserica ar fi locul de întâlnire a celor limitaţi, care se mulţumesc cu poveşti.
În Sfintele Evanghelii, există îndemnuri la studiu, la cercetare, la cunoaştere. Scripturile au fost scrise pentru a fi cercetate, pentru a crede şi, mai ales, pentru a fi trăite, adică puse în practică, cum zice Sfântul Apostol Ioan: „Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 31), iar Hristos Domnul a zis: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7–8). De asemenea, în multe rânduri, El aminteşte cuvinte ale Vechiului Testament care evidenţiază cercetarea Sfintei Scripturi, precum: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Deci, credinţa cheamă după sine cercetarea, iar cercetarea şi cunoaşterea duc la credinţă.
Pentru cei creduli şi uşor de înşelat, s-au spus şi cuvintele acestea spre luminare şi cunoaştere: „El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” (Matei 19, 4). Sau: „Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?” (Marcu 12, 10). Tot astfel: „Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 16), şi cuvântul care spune: „Iar despre morţi că vor învia, n-aţi citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?” (Marcu 12, 26). Altfel spus, oare nu ştiţi toate acestea? Dacă aţi fi cercetat, aţi fi ştiut! Şi este esenţial să cercetăm, să studiem, să aflăm, pentru ca trecători prin această lume fiind, avem nevoie de sporire în duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere (Efeseni 1, 17).
În Vechiul Testament, proorocii au cercetat şi s-au adâncit în studiu, cum mărturiseşte Sfântul Apostol Petru: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de după ele” (I Petru 1, 10–11).
De asemenea, credinciosul este încurajat să studieze sârguincios şi să cerceteze Sfintele Scripturi, prin cuvintele; „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Psalmul 118, 9); „În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie” (Psalmul 118, 11); „Lămurit cu foc este Cuvântul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit pe el” (Psalmul 119, 140); „Deschis-am ochii mei dis-de-dimineaţă, ca să cuget la cuvintele Tale” (Psalmul 119, 148).
Întreaga carte a Înţelepciunii lui Solomon este o dovadă de căutare şi de frământări ale spiritului uman.
Ce să mai spunem despre toate cărţile Noului Testament, pline de mesaje şi sfaturi dumnezeieşti? Foarte multe din ideile, sfaturile şi întâmplările din paginile Sfintei Scripturi sunt puncte de inspiraţie pentru opere şi capodopere artistice, literare, lecţii de pedagogie şi psihologie, vindecare şi ridicare. Sfatul lăsat de Domnul Iisus Hristos este foarte concret, îndemnând la cercetarea Sfintelor Scripturi, ele fiind cele care mărturisesc despre El (Ioan 5, 40). Cum se poate ajunge undeva fără o pregătire, fără ştiinţa drumului? Sfântul Ioan Teologul mărturiseşte în Evanghelia sa că „aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Or, cunoaşterea nu vine stând, ci lucrând, căutând, potrivit proverbului: „Inspiraţia nu suplineşte transpiraţia!”.
Răspunsul este oferit tot de Sfânta Scriptură şi dovedit cu prisosinţă de tezaurul imens al scrierilor sfinte şi al întregii Sfinte Tradiţii.
Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39), sau viaţa veşnică are la bază cunoaşterea, deci cercetarea adevărului: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască” (Ioan 17, 3).
În nenumărate locuri din Sfintele Evanghelii, se observă plăcerea cu care Mântuitorul Iisus Hristos apreciază întâlnirile cu oamenii inteligenţi care îşi pun probleme, vor să priceapă, şi pentru asta au chiar îndrăzneala de a se contrazice cu El.
Întâlnirea lui Iisus Hristos cu femeia samarineancă este una memorabilă. Însuşi faptul că scena se petrece lângă Fântâna lui Iacob, cel care s-a luptat cu Îngerul lui Dumnezeu, pentru a deveni apoi conducătorul neamului ales, nu este întâmplător. Samarineanca face parte din generaţia misticilor îndrăzneţi, rudă în Duh cu Iacob, cu Apostolul Toma sau cu Femeia canaaneancă. Dialogul dintre cei doi este scânteietor, confruntarea verbală are atâta dramatism încât o recomandăm călduros celor care au reţineri să deschidă Sfânta Scriptură, temându-se de ariditatea ei. Să caute la Evanghelia după Ioan, capitolul IV, şi vor avea măcar satisfacţii literare. În felul în care Iisus parează atacurile femeii samarinence, pentru ca apoi să treacă la contraatac, cititorul atent va observa, nu odată, satisfacţia cu care Iisus îşi încrucişează verbul cu această reprezentantă a unui neam pe care iudeii îl ocoleau cu dezgust, considerându-l eretic.
Faptele Apostolilor vorbesc despre nişte oameni, care „erau mai buni la suflet decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa” (Fapte Apostolilor 17, 11).
În Noul Testament, există numeroase încurajări ca omul să nu fie limitat numai la ceea ce i se spune, adică la depăşirea lui: „nu cerceta”. Exemplul clar este cel al Sfântului Apostol Toma, nedrept numit, popular, ca „Toma necredinciosul” – mai potrivit ar fi „neîncrezătorul” – care a dorit dovezi clare, fizice, despre faptul că Învierea lui Iisus Hristos a avut loc şi, că în faţa lui, se află chiar El: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Dacă ne-am lua după logica şi închistarea lui „crede şi nu cerceta”, Sfântul Toma ar fi fost exclus din rândul Apostolilor şi chiar al credincioşilor. Dar nu, Iisus l-a dojenit, zicând: „Nu fi necredincios, ci credincios”, iar „necredinciosul” a scăpat de o îndoială. A cercetat.
Deşi mulţi îl folosesc, adevărata provenienţă a sintagmei nu le este cunoscută.
Dumnezeu nu l-a făcut pe om pasiv, apatic, neinteresat, ci a lăsat această sete de cunoaştere în firea lui tocmai ca să cerceteze, să caute, să vrea întotdeauna să ştie mai mult despre el şi despre tot ceea ce îl înconjoară, să ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, să se şlefuiască, dar nu în cunoştinţe reci, fără folos, ci pentru a spori în credinţă şi dragoste.
Omul fără cunoaştere şi cercetare ar fi total orb, dar manifestarea acestora îl salvează de multe ori chiar de la necredinţă. Unul din cele mai elocvente exemple este tot al Sfântului Apostol Toma care, după atâtea minuni văzute în prezenţa Mântuitorului, tot s-a îndoit de mărturia celorlalţi zece Apostoli că Mântuitorul a înviat. Deci, el vroia să cerceteze să se convingă că aşa este. Pentru necredinţa lui a fost dojenit, dar măcar a scăpat de ea.
Cei care au căutat adevărul nu l-au primit inerţi. Sfântul Apostol Pavel, monahul Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia, precum şi mulţi alţii, au căutat şi au descoperit adevărul cu eforturi serioase. Creştinul nu poate fi ignorant; ignorantul este, de cele mai multe ori, necredinciosul. Replica patristică a ipoteticului „Crede şi nu cerceta!” este îndemnul activ: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!”.
Sfântul Ioan Teologul, ştiind că suntem limitaţi în cunoaştere şi uşor de înşelat, ne îndeamnă să cercetăm duhurile, adică esenţa tuturor lucrurilor, punându-le în lumina adevărului: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1).
Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte că există totuşi o măsură limitată în capacitatea omului de cunoaştere, dincolo de care nu există decât eşec: „Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu. Elinii, pentru asta au rătăcit, că au îngăduit totul minţii lor şi n-au voit să ştie că mintea omenească e slabă; au gândit la lucruri mai presus de puterile lor, au depăşit măsura propriilor lor hotare şi au căzut din vrednicia cuvenită lor. Şi odată ce s-au abătut de la calea cea dreaptă, au pornit spre prăpastie şi s-au rostogolit în adâncul răutăţii”.
Sfinţii au dat exemplul personal al cercetării lucrurilor nu numai din Sfânta Scriptură, ci şi din ştiinţele omeneşti. Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă zicând: „Este bine să te ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii şi cu figurile geometrice. Şi aceasta, nu numai pentru a le putea întrebuinţa la ceva, ci şi pentru că antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile. Dar a rămâne ataşat lor tot timpul e rău”.
De asemenea, în Acatistul Sfântului Ciprian, la ultima Rugăciune, Dumnezeu este rugat să izbăvească pe om de multe neputinţe şi păcate, printre care şi cel al prostiei, ca o mare lipsă care răpeşte omului frumuseţea unei înalte creaturi dumnezeieşti.
Şi totuşi: de ce se promovează în anumite medii ideea că Biserica îndeamnă la a „Crede şi nu cerceta”? Dumnezeu nu-l vrea ignorant pe om, la fel nici Biserica, ci să cerceteze şi să creadă. În acest sens, monahul Nicolae Steinhardt afirmă în Jurnalul fericirii, că: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de Satana?”. Tot acest monah cărturar şi înduhovnicit spune: „Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16) şi trece peste textele Sfântului Pavel: „Drept aceea, nu fiţi fără minte” (Efeseni 5, 17; II Timotei 4, 5); tu fii treaz în toate” (Tit 1, 8); „La minte, fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14, 20). Ideea fundamentală este că, Dumnezeu nu-l vrea pe om credul, ci unul calculat, chibzuit, care cercetează lucrurile înainte de a acţiona.
„Crede şi nu cerceta!” este arma Satanei. „Crede şi nu cerceta!” este scuza celui care nu vrea să ştie. „Crede şi nu cerceta!” este motivaţia leneviei spirituale. „Crede şi nu cerceta!” este calea spre moarte veşnică.
