Spectacol total în seara zilei de sâmbătă, 21 decembrie 2024, la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, când s-a reluat premiera piesei de teatru „Ivan”care a avut loc trei zile mai înainte, un one man show scris de Alecsandru Dunaev și regizat de Mateea Marin, amândoi, tineri reprezentanți ai teatrului românesc; Mateea, din Râmnicu Vâlcea și Alecsandru, o glorie deja a scenei din arealul serialului de televiziune românesc, contemporan. Am văzut cu toții (pe searbăda scenă de teatru atelier, sau studio): cu o oglindă, o mască de gaze și o valiză, ce, și în ce fel, a putut să facă Alecsandru, teatral sau literar – cum a pus în antiteză două realități ale societății românești, statutul de soldat al celor două vremuri, două lumi de poveste așa cum este cea de acum și cea din urmă cu un secol și jumătate. Lumea lui Ivan cel de-acum, și cea a lui Ivan Turbincă, erou nemaipomenit, un soldat bătrân, rus, identic cu cel din povestea cu același titlu scrisă de marele nostru Ion Creangă!
Desigur, în primul rând ne-a interesat textul, el stând la baza oricărei reprezentații teatrale exceptând pantomima; cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, textul aparține chiar tânărului actor, Alecsandru Dunaev. După părerea noastră conținutul acestui one man show este răvășitor, greu de înțeles imediat, dar plin de sugestivitate asupra momentului pe care îl trăim și, care, dacă acum 147 de ani (Creangă a scris povestea în 01 aprilie 1878) era o satiră moralizatoare pentru copii și tineret, „Ivan Turbincă”, astăzi „Ivan” al lui Dunaev fiind o tragedie! Ne amintim, întrega publicistică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și după, anglo saxonă, cum își bătea joc de elementul german care pierdea al Doilea Război Mondial… Am ajuns s-o vedem și pe asta, astăzi, când nu poți să te exprimi favorabil față de o limbă, rusa spre exemplu, care a dat lumii secolului XIX și XX (mai ales!) una dintre cele mai înalte culturi pe întreg mapamondul. Acum, Doamne ferește să spui ceva în favoarea Rusiei!…ceva frumos despre Rusia! …Să revedem scena I, pelerinul stă în sală, privește scena și spune ceva în limba rusă. Apoi pare că se trezește, sare pe scenă: „Hai c-a fost bună asta. Când vorbesc cu mine vorbesc „poruschi” și când vorbesc cu dvs vorbesc românește. Aoleu, îmi cer scuze (fuge la oglindă)… Nu mă judecați prea aspru, m-ați auzit vorbind rusește!… Nu, nu, nu, ai dreptate, să nu vorbim politică…Eu știu, la voi se vorbește, se taie capete, iar se vorbește, cutare și cutare…Gata, nu mai vorbim politică, vorbim românește…Ha, ha, ha, suntem în două mii douăzeci și patru. Ha, ha, ha nu mai avem pandemie…acum avem războaie…ha, ha, ha, avem alegeri!”…Râmânem fără replică, despre ce vorbim aici? O colosală dedublare a lui Ivan cel de astăzi, de toți părăsit, din Ivan Turbincă, marele soldat rus, capabil, plin de vicii fiind, să facă educație atunci, în Moldova, când țarii erau la putere! Atunci când Maria, viitoarea regină a României se juca în familie cu țarul Nicolae al II-lea și-i cerea bani, împrumut, mai târziu, în 1916, să salveze monarhia în Regatul României…
Un text labirint dar nu într-atât încât să frizeze absurdul unui Eugen Ionescu, românul încetățenit la Paris, după 1944, ca să nu sufere în sec. XXI, în țara de baștină, la fel ca George Enescu și Brâncuși, de prolegionarism sau de proantonescianism! Ha, Ha, unde am ajuns. Să ne fie frică să vorbim de istoria noastră. …„Numele meu este Ivan. Pe vremuri mi se spunea Turbincă. Da, Ivan Turbincă…mă știți așa de la Creangă… Eram un soldat bătrân, care, ei, așa zicea el, Creangă, nu mai mă săturam de armată.” Da nu se sătura fiindcă ce era mai important, atunci, pentru un bărbat decît să fie într-un corp de armată. Au fost vremuri când bărbații făceau armată 20, 30 de ani și chiar în statele cele mai avansate…Ori Rusia lui Kutuzov era considerată jandarmul Europei. Ehehei, și mai apoi!…chiar făceau Regulamente Organice și în Basarabia, și pe la noi, aici în Oltenia. Vai de Ivan cel de acum care se rușinează să vorbească în limba rusă! Ne amintim că și noi în liceu chiuleam la ora de limba rusă, nu am învățat niciodată, dar am rămas în minte și suflet cu marea artă rusă și sovietică, cu întrecerea din spațiul cosmic dintre americani și sovietici, cu generalul Kiseleff și Mihail Gorbaciov… Da, și cu tot ce e mai bun și care a existat în toată Europa în artă, știință și tehnologie, mai puțin lipsa de grijă ecologică. În fața oglinzii Ivan strigă, se agață de oglindă, arată sala în oglindă… „Uite ce om de căcat am ajuns!” Își pune masca de gaze. Ca Ianus, mai apoi își pune masca de gaze pe ceafă. O ține în mâna întinsă și o privește, ca pe un craniu. Este clar, concis, dar mai ales oscilant!…între limite mai îndepărtate – ce-a fost Rusia cândva, „o hartă mare, mare pe două continente, roz colorată” și cum se vorbea de ea, și ce este acum, cum se vorbește de ea, dacă se mai vorbește!… – și limite mai apropiate: „Doamne iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă…dracul e vinovat”!… „Păcat de tine Ivane”, își amintește de bătaia pe care a mâncat-o într-o piață publică. Primul lucru pe care l-a văzut când s-a trezit la spital „erau ochii aceia care exprimau ura” celui care lovea! „Când am ajuns la biserică, așa murdar, plin de noroi au început să mă bată cu bastoanele de nu mi-a mai trebuit mie, nici o biserică”! Chiar și credința este înnăbușită când ești bătut în piața publică fără judecată! …De ce oglinda pare a fi un al doilea personaj?…fiindcă, da, ea, oglinda apare ca un al treilea personaj în societatea, epoca, luminilor în piesa de teatru „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot (spectacol excepțional jucat pe scena de la „Bulandra” în 1968 de către Gh Dinică și Marin Moraru) și el, stră, stră, strănepotul Ivan de astăzi își caută propria lumină în acest ciob imens, pe rotile, a unei oglinzi ordinare de astăzi (nicidecum o oglindă venețiană)…ce să arate ea, actorul singuratic? Nu, mai bine, iată, oglindește spectatorii smeriți într-o sală de teatru…Adio epocă a luminilor, adio socialism utopic, adio Ivan Turbincă, strănepot ilustru al lui Petru cel Mare și printre ultimii muritori de rând, vorbitor în același timp și cu Dumnezeu și cu dracul… Dar mai ales vorbitor cu el însuși, și cu noi, când spune că suntem ca el, o târâtoare „care adunăm tot și toate și le îndesăm în turbincă, ne ridicăm și fugim, fugim cu propriile pomeni în spate”… Da, mizerabile pomeni pe care ni le face societatea de astăzi!
Atuurile acestui text este acela că pleacă de la un text celebru, „Ivan Turbincă”, scris de marele nostru povestitor și nu-l imită, ci idei din el le pune în antiteză cu ideile de astăzi răspândite în cultura străzii, desigur, nu de maidan, ci, pur și simplu că este nu un Turbină, ci un Ivan, soldat și el; nu rus, ci român, neaoș de astăzi, bețiv și el, și iubitor de femei, cu geamantan în loc de turbincă, și care, iată, își cere scuze că a vorbit în limba rusă! Sute, mii, sute de mii, chiar milioane de români care cunosc limba rusă sau au cunoscut-o, și copiii lor nu o mai cunosc! Douăzeci de ani în România a existat Facultatea „Maxim Gorki” pe care au absolvit-o sute de români! După care, prin 1960 s-a desființat, și mai apoi s-a intitulat Universitatea București; rusa, rămânând o catedră la alegere cu franceza. Douăzeci de ani, 1944 – 1964, în România nu a existat limba română decât pe locul doi, secundar, limba rusă fiind la principal. Limba rusă a cunoscut-o și Dimitrie Cantemir, și Brâncoveanu, și Tudor Vladimirescu și Regina Maria și Carol al II-lea, și Gheorghe Gheorghiu Dej; nu avem date, dacă o știa Nicolae Ceaușescu! dar sigur o vorbește Ion Iliescu. Credem, și Emil Constantinescu. Revenim, atuurile acestui text, foarte bun, aparțin în exclusivitate lui Alecsandru Dunaev și ele constau în faptul că leagă, pune în antiteză, realitatea soldatului profesionist de acum 150 de ani, pentru copii neapărat rus, războinic și pravoslavnic așa cum apare în povestea fără asemănare a lui Ion Creangă, dar și universal valabil, cu tragicul umor al situației de azi în care soldatul rus nici măcar nu mai există de aproape 35 de ani (în Ucraina luptând coreenii etc asiatici… Din contră, pune Dunaev în antiteză un soldat de astăzi care mai degrabă se teme și de umbra lui! Și nu are dreptate? Nimeni acum în orice neam nu mai vrea să lupte fiindcă statele sunt aliniate la te miri ce idei, la te miri ce dictatori, granițe nu mai există, proprietate nici atât pe propria mână de lucru…Mă iertați, dar cine vrea să moară pe degeaba? …Diferența dintre Ivan Turbincă și Ivan al lui Dunaev, cetățean tânăr al societății contemporane românești este atât de mare, încât cel din trecut îl surclasează total pe acesta din prezent. Nici viciile nu mai au aceeași valoare… Acum tot ce există, acestea, par a fi produse de ucigașele droguri… Tot așa telegrafic, cum își pronunță textul, spre final spune: „Toți dracii ăia pe care îi avem aici (își arată capul), cea mai bună soluție este să-i lăsăm liberi…”
*
Am urmărit pe postul VTV din seara premierei câteva păreri exprimate de doi spectatori și protagoniștii spectacolului… Primul intervievat spune (o doamnă, între două vârste): – Mi-a plăcut foarte mult spectacolul, un actor excepțional care impresionează prin modul cum trece de la o stare la alta. Textul de la care a plecat este un pretext pentru a defini societatea contemporană și cred că fiecare, indiferfent de vârstă, se regăsește într-o parte a textului. De la Ivan Turbincă la Ivan cel de pe scenă este o distanță foarte mare. Însă mi-a plăcut, chiar am rămas surprinsă, în primul rând interpretarea; textul este foarte bun, trecerea aceasta de la textul lui Creangă la societatea noastră, în plus, toate noanțele pe care le-a dat și care demonstrează că nu e un text luat la întâmplare… Sunt foarte încântată de ceea ce am văzut. Nu mă așteptam. De la Ivan Turbincă la Ivan de pe scenă… Al doilea intervievat, imediat după spectacol, a fost chiar colegul nostru Ovidiu Cristian Dinică: – O piesă destul de grea pentru interpretare, cu un mesaj puternic, o piesă din care reiese că viața trebuie trăită indiferent de greutățile pe care le întâmpini… Personajul se caută pe sine, se caută și lasă un final deschis; el nu ne spune dacă a ajuns la limanul căutărilor sau este doar în faza de identificare a eului. Este o piesă care te răscolește… Ce ești? care este menirea ta? Cât de vinovat poți fi, căutându-te! Crainicul VTV: – Publicul vâlcean l-a mai văzut pe Alecsandru Dunaev în perioada 2012-2015 pe scena teatrului vâlcean. Dar acum publicul a descoperit noile valențe actoricești și nu numai… Alecsandru Dunaev: – Eu cunosc publicul vâlcean din anul 2012… Este un public extraordinar. Este un public matur, cultivat. A fost o experiență mare pentru mine: odată, este primul one man show pe care îl joc; a doua, este primul text pe care îl scriu. Mulțumesc publicului vâlcean… Mateea Marin: – Mă bucur că publicul a apreciat textul scris de Alecs! Este scris cu tot sufletul, este curat și frumos și are un mesaj foarte puternic. Este potrivit să aibă premiera în Postul Crăciunului, căci ne îndeamnă să ne rugăm și să ne iertăm, pe noi, în primul rând. Da, Alecs este un actor foarte bun, foarte serios… Mi-a făcut plăcere să să lucrez cu el, a fost o muncă foarte constructivă. Împreună am construit foarte bine, împreună am pus câte-o cărămidă, câte-o cărămidă, și altă cărămidă, și iată a ieșit spectacolul acesta. Chiar mă gândeam astăzi, că după „Iona”, care vorbește despre singurătate, despre omul care este singur, a venit acest „Ivan” care vorbește despre singurătate și despre un om care este singur, dar în altă manieră, cu totul altfel.
*
Alecsandru Dunaev s-a născut în 24 09 1991 la Tulcea într-o familie de lipoveni, urmează Facultatea UNATC I. L. Caragiale între 2010 – 2013; în 2014 face un masterat la Facultatea de Limba și Literatura Română pe care îl încheie cu lucrarea „Studii culturale slave”. A jucat, primul rol, în serialul TV „Adela” interpretând rolul lui Mihai. Apare și în clipuri publicitare…(wowbiz 23 11 24)
