Lui Titel, care a devenit cel mai drag prieten
al cuvintelor mele, cadou de Crăciun, mie,
fiindcă astăzi a fost ziua numelui meu de
bucovineanca-Evghenia!
Rar mi s-a întâmplat să citesc o carte pe nerăsuflate, fără s-o las din mână. Mi-aduc aminte spre exemplu de „Martin Eden” a lui Jack London, de arhicunoscutul „Shogun” sau, de mult savuratul roman al adolescenței: „Omul de aur” scris de Jokay Moor, și alte câteva titluri care acum nu au importanța. De obicei citesc atent, aprofundat, câte un capitol sau două, după care le „gândesc”, uneori fac fișe cu citate, note pe subsol sau diverse comentarii pe margine de pagină, și alte mâzgăleli necesare pentru a-mi satisface nevoia de a memora esența frumosului din ele.
Astea toate le făceam pe vremuri, când aveam timp. Reformulez: când timpul curgea altfel fiind prieten cu noi, lăsandu-ne să ne naștem și să creștem linișiti chiar dacă eram, mulți dintre noi, tributari sărăciei, nevoilor, lipsurilor uneori umilitoare. Toate astea ne motivau ridicarea spre stele din aplecarea către glie, spiritul de emulatie, conturarea unor identități ferme către idealuri în care locul principal era munca, acea muncă sfântă, creatoare, careia noi ii eram în același timp și robi dar și stăpâni.
Azi, când timpul nu ne mai secondează amical și ne sfârtecă existența în fâșii brodate pe spaime, pe boli, pe crime, nu mai citesc ca și când mi-ar fi sete de viață ci, refugiindu-mă, lașă, în cărți. Atunci când ating (izbindu-mă de) mantinela lui „nu mai pot,”legumesc pacea, de fapt „normalul” găsit intre foile cărților.
Spun „normalul”pentru faptul ca oricât de ieșite din comun ar fi poveștile, nu vor putea niciodată atinge anormalul cotidian de azi.
Ieri, nu contează care ieri, mișunând eu printre cărțile anticarului Costel din Vâlcea, mi-a căzut în mână o cărțulie subțirică, aproape îngălbenită de vreme, numindu-se ea ”Teii înfloresc pentru Irina” și pe care am ales-o fiind scrisă de dragul meu prieten, proaspătul meu prieten, scriitorul Constantin Zărnescu.
Am luat-o făr-s-o răsfoiesc, am deschis-o înainte de a adormi, neavând decât curiozitatea de a vedea cum scrie Zărnescu atunci când nu scrie despre istorie sau artă sau alte chestii serioase. Am luat-o deci ca să mă adoarmă…Dar cine a mai putut dormi???
Dragilor, prieteni, în viața mea n-am citit ceva asemănător, mai captivant, mai delicat, mai nostim!
În viața vieților mele n-am intâlnit un scriitor care să creeze o capodoperă dintr-un subiect, nu banal ci ultra banal, firesc, cotidian. Atât de banal încât nici pe coloana de știri a vre-unui tabloid n-ar putea intra: un elev de liceu din ultimul an se îndrăgostește de o colegă; fata cocheta în același timp cu prietenul acestuia (ceva nou?? ) Cum-necum, după un timp indrăgostitul și fata ajung in pat iar după nouă luni apare plodul și… „sfârşit”!
Ei…dar toate acestea…toate acestea povestite de Zărnescu… au atâta șarm, atâta parfum, încât atunci când după 85 de pagini mici, ( aproape de dimensiunile unei cărți de buzunar) găsești scris cu litere groase, ferme: „ Sfârșit”, atunci, nu vrei asta. Te mai uiți o dată, poate ca ai sărit vreo filă și ai nimerit în alt capitol, poate că n-ai citit bine. Răsfoiești iar și iar. Dar nu! Chiar e sfârșitul romanului.
Mai apoi însă, reanalizând, cu regret recunoști că povestea nu putea să continue fiindcă s-ar fi diluat
ori s-ar fi risipit aiurea pierzându-se în alt sfârșit. Dar nu! Nu se putea altfel! Și atunci, deși sfârșitul acțiunii e „de bine” o mai ții puțin în mână, o mângâi cu palma, o mai întorci o data pe față, pe dos și cu deosebite regrete o pui înapoi pe masă, întârziind cu ochii pe ea cu nespusa duioșie. Și tot nu o poți lăsa, și te trezesti mângâind-o iar, tandru, cumva de dragul „Teilor care înfloresc pentru Irina”.
Tot întorcând-o, pe toate părțile, pe copertă la sfârșit am găsit comentariul lui N.Steinhardt (acela???) Acesta m-a trimis instantaneu în vară când l-am cunoscut pe domnul Zărnescu, cu ocazia aniversarii a 50 de ani de când terminase liceul, când, după cum am și povestit, în mijlocul unui discurs foarte serios și protocolar, domnia sa s-a întors spre sala declarandu-și dragostea de licean purtată Oanei:
-Ce mult te-am iubit, Oana, ridică-te! Pentru tine am scris primul meu roman de dragoste.
Ergo, acesta este „ Acela”!!
Identificarea aceasta mă obligă să vă etalez bijuteriile măiestrite de artistul îndrăgostit. Dacă o luăm de la început, rămâi aiurit de la prima frază, de la prima declarație, de la „ motto”-ul lui E, Ionescu
”Și eu sunt golan! ” adică spus mai prețios, ”et în Arcadia ego!” adică mai pe șleau: ”Sunt fericit că sunt cel care sunt și că am făcut ce am făcut!” Bref, subiectul. La 18 ani încă virgin, eroul principal visa, am spune azi în trei cuvinte, perfect corect definit și sec, primul contact sexual, precum și portretul robot al partenerei. Iată, însă, risipa de broderii de cuvinte a scriitorului Zărnescu: „Pănă la suferință râvneam, voiam și visam după acea întâie, dumnezeiască cucerire! Fata, femeia să fie, neapărat, cu câțiva ani mai…matură, să mă inițieze și pe mine, neșcolitulși ignorantul, în dulceața aceea roză și amăruie, înecătoare miere tainică, aiuritoare, beție sfântă și înălțătoare, pe care cei ziși ”bătrani”, o fac și tac, tinerii o visează, o vorbesc și nu o cunosc-unire în doi, niciodată unul; dulceață și înec, înger și drac, porumbiță-berbec, pupăză și colac, beție, cucută-aiurire; numită dragoste…Numită IUBIRE!”
Ingineră fiind, am cochetat mereu și cu statistica, așa că, în stânga paginii am alineat cele 6 cuvinte definitorii azi dorinței sale: „Primul contact sexual cu o femeie”. În dreapta am încercat să înșirui Zărnismele….dar nu se putea: nu încăpeau într-o pagină și mai mult de atât, nu se cădea, prea erau frumoase, prea stăteau agățate în pagină ca bucățelele de aur strălucitor stânse de argonauți în blana oii caucaziene sau pontice sau de unde va fi fost ea…
După definirea dezideratului, eroul principal trece la fapte construind conștient parțial, instinctiv în rest, un plan de acțiune a cărui rezultate, muncite, se văd deocamdată infructuoase. Statistica:
În stânga, ”ratarea contactului datorită stării emoționale și lipsei de experiență”, în dreapta :
”Eram lipiți unul de altul, însă nu știam ce să facem…” ”am îmbrățișat-o apăsător, copleșitor, sistematic, aproape frângându-i oasele; și nici asta nu ne mai ajungea. Respirația mea îi făcea, poate, pielea ca de găină, pe obraji, spre ureche și ceafă; dar degeaba, nimic„….”.am îngenunchiat, pe urmă, tremurând ca unul atins de Parchinson, și i-am cuprins genunchii fierbinți în brațele mele și i-am ridicat…puțin…fusta neagră… din catifea mătăsoasă… și , îmbrățișându-i coapsele, călcâiele, am încercat să-i sărut și căldura aceea dintre pulpe… și golul acela încins, dintre ele…sărutând, oftând, bâjbâind neîncetat, căutând ca orbul…”,…”și am început să caut, cu spaimă, fermoarul cromat, sau copciile sau nasturii, sau ce-o fi avut ea, ca închizătoare, încuietoare, interdicție…am început să o înconjor, mergând în genunchi, bălăbănindu-mi mâinile ca apucații și negăsind nimica…”
Prima încercare se sfârșește lamentabil, fiind surprins în acțiune de tatăl său. Asta în stânga paginii, pentrucă în dreapta, licăresc în blana întinsă de furul Zărnescu, boabele de aur ale sensibilității sale: „eu, rătăcitorul, căutătorul, războinicul care nu știa să pătrundă în cetate…am simțit o mână grea, peste umăr, foarte apăsată,și mi-am zis: este brațul Judithei-un semn de iubire, de permisiune, de inițiere. Și atunci m-am uitat în sus și, Doamne sfinte…în fața mea se afla tatăl meu…”
Urmează momentul filozofic pur, existențialist, bergsonian: ” Ce se întâmplă prin lume? E oare ceva ce nu știu..cum să intru în cetatea dragostei…să fac dragoste!…”
Aiuritoare gingășie și atunci când a scris miniromanul (îmi pot permite aprecierea, fiind de-o vârstă).Cu atât mai mult astăzi!
Cu naivitate și candoare, prietenul fiicei mele, chiar mai mult decât prieten, pentru noi, părinții,
m-a întrebat direct, acum vreo 15 ani, câtă vreme am pierdut, eu și soțul meu, iubirea vieții mele din facultate,( încă din anul întâi,) cătă vreme am pierdut până am ajuns la pat.-
-Vreo trei, patru ani, am răspuns.
-Și ce Dumnezeu ați făcut atâta timp, cu ce vă pierdeați vremea când vă întâlneați?
Cum să-i explici? Cum să le explici ce înseamna un fior când doar te atingea? Cum să le povestești ce aventură năucitoare putea fi vizionarea unui film, când, după ce se stingea lumina te lua de mână, sau, dacă era mai curajos, te cuprindea de după umeri? Dacă văzutul filmului putea fi o aventură, condusul, drumul spre acasă, devenea o adevărată expediție în doi: plimbări pe alei prin parcuri, mână în mână, prin locuri mai ferite, întunecoase, unde pierdută puneam capul pe umărul său. Era uneori o bancă, neapărat ”a noastră”, unde erau săruturi la început furate, apoi pătimașe, cu dinți care se izbeau hulpavi unii de alții, cu buze care nu se mai puteau închide de mușcături, atingeri măsurate dar promițatoare, cu mângâieri alunecate peste și pe sub haine până la extaz, de-a lungul trupului celuilalt, ( trup care, simțeai cu toate fibrele trupului tău că-ți aparține doar ție), dar nu mai departe, doar atât, stăpânirea prelungind în închipuire”ACEL”moment când timpul avea să stea suspendat în alt timp, al nostru doar, scurgându-se, sublimându-se în dragoste, în iubire pe vecie.
Și așa era, pentrucă prelungind o stare de extaz, activai în subconștient, se spune că în cortexul prefrontal, emoții atât de intense încât pe ele, mai târziu, se rezemau înțelepte, iertarea, înțelegerea,
care, conjugate cu aceste amintiri, ulterior au stat la baza multor relații în care argumentul principal era stima, respectul pentru un partener al cărui parcurs în relație, alăturat ție, a așteptat coacerea, maturizarea și culegerea fructului iubirii.
Și iar cad în patima cifrelor, Trag o linie sub cuvintele strânse în stânga paginii precum și sub cele ale Zărnescului, din dreapta. Descriind aceleași sentimente, în stânga stau stinghere câteva cuvinte. În dreapta, Zărnescu înșiruie un poem. Să faci comparație? Nu se poate! Nu poți decât să te cuprinzi de o milă infinită pentru urmașii tăi, pentru copii tăi care , cu toată generația au fost luați de valul emancipării, care vor procrea probabil androizi la răndul lor, care nu vor mai fi înfiorați de o atingere, care nu vor sta cu un buchet de flori la o întâlnire, săraci în singurătatea lor plină de „prietenii electronice.” Nici nu are rost să mai răsucesc firele sentimentelor mele și merg mai departe cu acțiunea romanului.
Apar în acțiune celelalte două personaje: duduia Cordescu (? ăsta nume!) și prietenul George Barbu. Acțiunea se deplasează ușor ludic spre un amor platonic ”în trei”, presărate, spre deliciul meu și al altor căutători de bijuterii lingvistice cu incomparabile combinații: ”Barbu, Irina și eu, ne plimbam pe sub teii înfloriți și înmiresmați ai străzilor întortochiate și obscure ( probabil străzi existente în fiecare oraș și croite așa cotite și întunecate special pentru îndrăgostiți)…gânguream foarte puține cuvinte, negândite dar îngăduite, în locul altora pe care le tăinuiam…Barbu izbise, de necaz și de netot ce era, cu pumnul în suprafața lucioasă a genții…zgomot ce sperie toate vrăbiile din tei; și peste noi, peste băști, peste umeri, căzu o ploaie de muguri albi, moi, de n-or fi fost chiar găinați, purtători de noroc, scăpați de frică…”
Nu știu dacă după sistematizările urbane obligatoriu venite odată cu civilizația, chiar anterior europenizării noastre, au mai rămas aceste străzi, poate cele mai călcate drumuri ”urbi et orbi”. Nu știu dacă mai există îndrăgostiți care se mai plimbă de mănă sărutându-se pe sub castanii sau teii sau salcâmii înfloriți . Cel mai cumplit mi se pare că nu știu dacă mai există îndrăgostiți…
Apare, mai departe, intriga (și iubirea!) sub forma clasică a pregătirii pentru Bacalaureat tot în trei, unde din diferite semne, eroul principal trage concluzii favorabile lui în amor. Și iar un șir de Zărnisme de aur adunate cu migală de argonautul meu: ”Că afară e minunat, că au venit cocorii, că iată, zboară berzele, că vântul îi face ei fericit sufletul și îi usucă puțin obrajii și vârful nasului, că unde este mult vânt și zulufi și parfumuri în aer, și coamă feciorelnică de păr, fâlfâind pe lângă ispititoarele tâmple, acolo este și fericire; că toate gâzele respiră și prosperă prin pământul cald, că e lumină, bucurie, pace…” Într-un cuvânt, că și EA e îndrăgostită! Dar, de cine, fiindcă deocamdată erau tot trei: ”ceea ce mă umilea nemaipomenit, era că Irina cea plină de farmec, înfloritoare și ispititoare ca o mânză, în promenadele noastre, ne oferea fiecăruia câte o mână și, printre buze, câte o minciună.”
Intriga se umflă vertiginos. Dorind să capete avantajul scontat în urma căruia, ca luminița de la capătul tunelului licurea PROMISIUNEA, eroul nostru aruncă pe masă ultimul argument: ” ce s-o mai lungim, aș vrea să mă însor cu ea!” Dar, fiincă nu există nici o cotitură a vieții fără un”dar”, chestia era condiționată întâi de:”-cazul în care voi fi student-” și mai apoi de”să-i spun cumva, pe ocolite, tatălui meu”
Apologie a inocenței pierdute (oare??) odată cu trecerea timpului, miniromanul domnului Zărnescu ridică în fața lumii scutul unei mature înțelegeri a compromisului făcut de adolescență iubirii: ”știam că așa ceva, oho, nu aveam să mai trăiesc niciodată, mai târziu, că acel lucru ține de minunata și prosteasca adolescență, când se spune că oamenii sunt simpli, naivi ori nerozi”,dar au iubit!
În timpul ăsta, pe cât puteau, învățau toți trei pentru bacalaureat, supravegheați în secret de mama eroului principal care îl cerceta adânc pe fiu și-l sfătuia ca Pythia din Delphi:
”-Nu cunoaște nimic, prea devreme din ceea ce, mai târziu te-ar putea plictisi, dezamăgi, obosi, ori îmbătrâni fără vreme…”
Și a venit ziua absolvirii, cu flori, cântece și imnuri prestudențești, și în plină euforie adolescentină
și de persoană absolventă de bac, îi declară înfierbântat de ambele emoții că are intenții foarte serioase și că va veni ” s-o ceară”. Și ca un făcut, în timp ce ea, îndepărtându-și buzele de gura lui, ca să râdă, în parc, microfoanele scânceau șlagărul lui Benson: bui, bui, bui…Și gura ei râdea de el, și ea se prăpădea de râs,,,
A venit și momentul în care tatăl căruia îi mărturisi dragostea precum și intenția lui curată de a se însura cu ea, s-a prăpădit și el de râs. Ba mai mult, amuzat, părintele îi povestește despre Socrate și Xantipa…
După primele ”veniri”, veni și admiterea la facultăți, dramatică pentru eroii noștri: Irina” fu prima dintre ei care luptă, căzu și gafă, ieșind de la examenul scris după numai treisferturi de oră…apoi urmasem eu, văzându-mi ca prin ceață numele orgolios…între cei”reușiți fără loc”…Barbu, în schimb, băietul unor tăietori de lemne, intrase printre primii la secția de mecanică agricolă…”
Iată, concluzionează eroul nostru, aceasta a fost prima arătoasă umilință în urma căreia s-a simțit dat afară din adolescență, din fericirea imberbă a vieții de elev și plantat, ca un vițel breaz în fața porților închise ale studenției. A doua umilință s-a construit în fața discuției între tatăl său și tatăl Irinei, când părinții au hotărât soarta celor doi vinovați de o dragoste vinovată care i-a abătut de pe drumul studiului: ”Irina va intra, ca centralistă la telefoane…al meu,va căra…prăjituri la o cofetărie cu un soi de motocicletă cu trei roți…”
Urmează descrierea destul de amănunțită a traiectoriei celor trei. Dulce descriere, minunat bijutier,
Zărnescu își continuă culegerile pepitelor de aur din cuvinte de basm. Iată ce poate face dintr-un ou spart: ”observasem cu bucurie, cum un ou aprozarist, amărât, încovoiat și cu capul spart, își pierde identitatea, genul și sexul, transformându-se într-o prăjitură garnisită, apetisantă, cu danteluțe, râulețe și cu fustițe.”Sau dintr-o tremurare de crengi de tei:”Florile de tei pluteau, cădeau, neiubite de mine, lăsate de izbeliște, îngălbenite, fragile, de pe crengi, în toamnă, învârtindu-se spre pământ, ca niște frânte elice de avion prăbușit.”
Urmând riguros legea vieții, acțiunea îi tot adună și-i desparte pe ce trei pînă cănd, Irina și Eroul, Paul, se vor găsi singuri în fața destinului :… ”muiați, sifonați și morcoviți de ploaie, ca niște rățuște, însă plini de o îndrăzneală și o poftă obscure…”.Languros, dichisit, amănunțit, Zărnescu își construiește pe tot parcursul capitolelor următoare, 13 și 14, eșafodajul descrierii cu amănunțime a pierderii inocenței și a castității. Caznele muncilor herculeene în luptă cu leul din Nemeea păleau în fața realității descrise în cele două versuri purtătoare de adevăr: ”Fetița-i foarte mare,/ Pielița-i foarte tare!…”
După ”52 de ore de sforțări războinice, tumultoase, aiuritoare, aventuroase, suferință și veselie, spaimă și nerozie, naivism, adamism, fericire și bucurie, până când…până când… m-am pomenit așezat…adâncit, cuibărit… ca un pui…într-un coșuleț de aur, sub pântecele Irinei învăluitor…adânc fierbinte și primitor, simțind o furnicătură îngrozitoare, paralizantă și dureroasă, transmisă trăsnet, în creieri, în piele, în călcâie, în ochi, ca o miere întunecoasă, dumnezeiască. Irina devenise femeia mea, nu știu cum, însă i-am spus-o, fără să o mint, că și eu, cu asta, am devenit bărbatul ei, adică mai exact, ea este cea care m-a făcut să ajung și eu bărbat. Nu știam cum s-o mângâi, s-o strâng, s-o sărut, mai mult, s-o pipăi și iar s-o mângâi, de mulțumire, iubire, cinstire și juruință și s-o fac să-i treacă neplăcutele-i suferințe fizice, fermecătoare și drăgălașe.”
Și Paul, luîndu-și soarta în mâini, după cum i-a mărturisit tatălui său, la sfatul mamei sale care, ca și tatăl și împreună cu el bătuseră trei zile poteci pe la ușa lui, înmoaie cozonacul în vin, dovedind cu cearceaful că au fost curați și nepătați. Se află de-acum fiind, mult mai înțelepți, mai potoliți, mai casnici. Ea ” jucându-se cu toate cele zece degete ale lui, apoi ( și) cu al unsprezecelea…” se amuza molcom râzând amândoi, de nebunia omenească:
”-Cine știe câte n-am știut! Vom ști de-acum ?” completează el ca un filozof anonim și clandestin.
Privesc încă o dată rîndurile scrise cu decenii în urmă de domnul Zărnescu și-mi vin în minte, năvalnice, zeci de anunțuri, de știri de la ”breching nius”. Violuri, crime cu violuri sechestrări cu violuri, incesturi, patriciduri, pruncucideri…și groaza mă cuprinde rece și nemiloasă…Către ce ne îndreptăm? Unde vom ajunge? Oare a murit cu totul vremea când lucrurile firești se petreceau normal, când dragostea dintre un băiat și o fată, adevărata dragoste se transforma (precum un fluture din crisalidă ) într-o iubire în trup și suflet care-i unea pe cei doi pe vecie, care completează gingășia cochetă a trupului de clepsidră a femeii numai cu fermitatea, siguranța și eleganța formelor dăltuite în granit sau bronz ale bărbatului. Bărbat și femeie, începutul și sfârșitul lumii, apa și focul, lumina și întunericul. Jumătăți de sfere rupte de Dumnezeu în două, se caută și, dacă se găsesc, chiar dacă pentru ultimile zile care le-au mai rămas, se adună aspirați ca de-un vid cosmic și trăiesc în puținul timp pe care-l mai au o viață întreagă…Pentru dragostea adevărată nu există timp, nu există vărstă…
Există o vârstă a iubirii?…Sau, există o vârstă până la care ai voie să iubești?…Nu cred. Cred că totul ține de tinerețea sufletului.Trupul este doar coaja în care sălășluiește sufletul, pentru un timp.
Ce zici, Titele, artistule? Ai găsit adevărul iubirii descoperită la 17- 18 ani? Ai mai iubit ca atunci? Suntem născuți în aceleași vremuri, aceleași conjuncturi ne-au bordat drumurile și totuși nici eu nici tu n-am uitat frumusețea iubirilor noastre. Mai crezi în iubire, Titele? Eu , da! Iubirea e bunătate, e ajutor, e o vorbă bună, un umăr lângă al tău cănd aluneci și ai pe cine te sprijini, iubirea este vorba mută, nerostirea care nu este tăcere, este somnul păzit când afară viscolul spulberă crengile de salcie, este găndul bun gândit printre necazuri, este ”bună dimineața” sau”noapte bună”, este lacrima și zâmbetul, este atunci când peste dorința ta, voința celuilalt devine lege pentru tine, când te-ai face colac la picioarele lui păzindu-i somnul, cănd ți-ai da viața fără șovăire ca s-o salvezi pe a celuilalt, când ora petrecută împreună se transformă în 3600 de secunde în care respiri fericit același aer , când nu te mai mulțumești să exiști și vrei să TRĂIEȘTI ! Chiar dacă mai ai o singură zi, aceea va fi cea mai plină din toată viața ta, răscumpărându-le din plin pe toate celelalte risipite inutil… celelalte…
E frumoasă cartea ta, scriitorule! E atât de frumoasă încât poate modela, remodela vieți, contaminându-le cu „frumos”. E atât de frumoasă încât m-am trezit înapoi în viață, bucurându-mă de amintiri, și visându-mă înainte în viață, bucurându-mă de vise.
Mai scrie chestii de astea, Titele, poate te mai aud și alții care încă dorm. Trezește lumea, Titele, acuși vine Învierea, sau poate chiar Sfârșitul lumii și nu vor fi salvați decât cei care iubesc, căci, dacă dragoste nu e… Eu vreau să mai trăiesc…Dar tu, argonautule, mai găsești aur în cuvinte?…
Revenind la romanul tău, despre sfârșitul creionat de tine, despre pruncul care a apărut după nouă luni, de unde știai că-l va chema PETRE?
Cu toată dragostea de care eram în stare acum 50 de ani, și acum, atunci și acum, mărturisesc faptul că am devenit o admiratoare a scrisului tău, care mi-a amintit de iubire.
Ligia-Eugenia Zaprațan Nicolescu
24.12.17 / Horezu
