Stareţul Gheorghe aduce în viaţa duhovnicească promovată de el la Mănăstirea Cernica câteva trăsături deosebite, care se resimt de anumite caracteristici ale sufletului românesc, şi într-o mai mare măsură de necesităţile locale. El accentuează, mai mult decât Paisie, latura practică a vieţii duhovniceşti. „Aceasta, nu numai pentru a ajuta pe monahi să-şi dobândească în mod mai sigur desăvârşirea nepătimirii, ci şi pentru a-i face folositori obştii mănăstireşti şi chiar altor oameni care au nevoie de ajutor. În acest sens, Sfântul Calinic, floarea cea mai aleasă a spiritualităţii cernicane, uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici. El cere în „Povăţuirile” sale scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi fapte de smerenie, de ascultare, dar mai învaţă că „Rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură, în minte şi inimă”. Am putea spune că avem aici o „spiritualitate integrală”.
Înfrânarea, ascultarea şi smerenia nu sunt numai nişte valori ale desăvârşirii individuale, ci şi valori creatoare de bună comuniune şi frăţietate. Călugării trebuie să fie şi în privinţa aceasta vestitori cu fapta ai Împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a comuniunii desăvârşite. Şi mai ales în aceasta se verifică forţa reală a amintitelor valori. Dacă sihaştrii individuali sau sihăstriile, ca mici grupuri, promovează mai mult concentrarea minţii în unirea cu Dumnezeu, prin Cernica, spiritualitatea filocalică îşi actualiza forţa ei de coeziune frăţească între oamenii duhovniceşti.
De aceea, stareţul Gheorghe recomandă ca o altă normă pentru obştea sa, ca niciodată numărul monahilor să nu depăşească de 103, pentru ca îndrumătorii ei duhovniceşti să poată lucra neîntrerupt la desăvârşirea fiecărui membru şi pentru ca să se facă posibilă realizarea unei frăţietăţi concrete între toţi membrii ei. Aplicarea spiritualităţii isihaste pe plan de obşte o promovase şi Paisie, dar el nu pusese o limită numărului membrilor în mănăstire. Stareţul Gheorghe manifestă totodată un spirit realist. Prin „Testamentul” său, el cere călugărului din obşte să nu creadă că poate vedea rodind în el „degrabă, simplu şi în scurtă vreme lucrarea minţii”; el zice: „Noi suntem, încă oameni pătimaşi, nu ca membrii obştii părintelui Paisie. Şi până nu ne curăţim de patimi, nu putem înfăptui lucrarea rugăciunii în inimă”. Aceasta nu însemna, desigur, o interzicere a Rugăciunii lui Iisus. Am văzut că Sfântul Calinic cere călugărilor să aibă neîncetat în gură, în minte şi în inimă Rugăciunea lui Iisus. Prin „lucrarea minţii” stareţul Gheorghe înţelege o scufundare totală şi neîntreruptă în contemplarea lui Dumnezeu şi în unirea cu El, aşa cum o înţelegeau Părinţii de demult şi cum o practicau unii din sihaştrii în peşterile şi micile sihăstrii. Din trecutul românesc, nu simpla Rugăciune a lui Iisus (pomenirea deasă a numelui Său), care se poate face la diferite nivele de concentrare”. Stareţul Gheorghe avertiza împotriva părerii despre ajungerea rapidă la desăvârşirea trăirii în Dumnezeu, atrăgând atenţia la pericolul înşelăciunilor la care este expus cel ce porneşte la această lucrare fără o îndelungată întărire în starea de nepătimire.
În felul acesta, stareţul Gheorghe şi urmaşii săi la conducerea Mănăstirii Cernica voiesc să se realizeze un echilibru între străduinţa de înfăptuire a frăţietăţii între toţi membrii obştii şi străduinţa de ireală desăvârşire.
Tot pentru realizarea unei frăţietăţi cât mai întărite în obşte, stareţul Gheorghe recomandă evitarea tuturor manifestărilor individualiste în obşte, punând cel mai mare preţ pe ascultare, apoi pe spovedania de două ori pe săptămână la duhovnicul indicat fiecăruia de stareţ şi pe împărtăşirea o dată pe lună.
Vom prezenta, pentru ilustrarea acestui duh întăritor de obşte, câteva extrase din „Testamentul” stareţului Gheorghe.
Însăşi Rugăciunea lui Iisus şi-a găsit în această voinţă de încadrare a călugărului în viaţa de obşte şi în viaţa de rugăciune a Bisericii în general, cu evitarea oricărui duh individualist, o încadrare a ei în rugăciunile şi în Laudele celelalte ale Bisericii. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie „să facă pe monah să se dezintereseze de conţinutul rugăciunilor cultului public al Bisericii. Prin încadrarea Rugăciunii lui Iisus în aceste rugăciuni de obşte ale Bisericii, înseşi aceste rugăciuni sunt ferite de pericolul unei rostiri mecanice formale a lor, umplându-se de luarea aminte la conţinutul lor şi de căldura duhovnicească ce rezultă din aceasta.
Pentru ilustrarea acestui fel de a face Rugăciunea lui Iisus, mai ales de către începători, vom prezenta două metode ale ei, alcătuite, una de schimonahul Iosif şi alta de arhim. Chiriac Râmniceanu, care a trăit la Cernica, pomenind pe stareţii Iosif şi Gheorghie ca dascăli ai săi. Ea face parte dintr-o expunere mai largă despre starea monahismului din ţările române şi din Sfântul Munte, de unde se vede că autorul a vieţuit mult în Athos. Aceste metode nu înviorează numai celelalte rugăciuni ale Bisericii, cerute monahului în pravila lor zilnică, ci prin ele devine şi Rugăciunea lui Iisus o parte din pravila obligatorie zilnică a monahului. Desigur, aceasta nu înseamnă că monahul nu poate spune şi în cealaltă vreme, în timpul diferitelor ascultări, la masă, înainte de adormire etc., această rugăciune. Dimpotrivă, acest lucru i se recomandă în toate textele duhovniceşti româneşti. De asemenea, aceasta nu înseamnă că nu pot face rugăciunea respectivă şi mirenii care n-au vreme să împlinească toată pravila călugărească a rugăciunilor.
Mai amintim că, schimonahul Iosif, autorul uneia dintre aceste „Metode”, a fost el însuşi un om de mare experienţă în practicarea Rugăciunii lui Iisus; el este identic cu ieroschimonahul Iosif şi duhovnicul mănăstirii Văratec, cu a cărui binecuvântare stareţa acelei mănăstiri, Nazaria, schivnică din Braşov, a copiat la 1811 Manuscrisul nr. 500 din acea mănăstire, cuprinzând scrierea „Despre rugăciune a patriarhului Calist”. El a fost „unul din cei mai vestiţi sihaştri”, în muntele Pocrovului, din părţile Neamţului, la care alergau creştinii din toate părţile să se spovedească; el a ajutat la zidirea mănăstirii Văratec, avea darul cuvântului şi al vindecării bolnavilor, având şi mai mulţi ucenici vestiţi, ca Irinarh Roset, ziditorul bisericii de pe Muntele Tabor din Galileia.
În sfârşit, mai inserăm aici condiţiile prealabile ce se cer pentru Rugăciunea lui Iisus, cuvânt păstrat în biblioteca Episcopiei Romanului, redactat în anul 1823. Scrierea poartă numele „Alăută duhovnicească şi trâmbiţă cerească”; ea nu dă numele autorului, dar părintele Ilie Cleopa de la mănăstirea Sihăstria spunea că există o tradiţie potrivit căreia această scriere ar fi fost alcătuită de un nepot al stareţului Neonil de la Neamţ, în prima jumătate a secolului XIX. În această scriere, este şi mai puternic accentuată necesitatea curăţirii de patimi, ca o condiţie a Rugăciunii lui Iisus; ea cere să nu se apuce cineva de această rugăciune înainte de a se curăţi de pornirea spre agoniselile trupeşti. Dacă Calist Catafygiotul cerea lepădarea de gândurile lucrurilor pentru ca sinea devenită una să se poată concentra întreagă la Unul Dumnezeu şi să se poată uni cu El, ştiut fiind că de gândurile lucrurilor nu se poate curăţi cineva atâta timp cât le doreşte. Scrierea aceasta cere curăţirea de însăşi această dorire de agonisire a celor vremelnice.
Se poate considera că, prin aceasta se urmăreşte o şi mai mare întărire a vieţii de obşte. Căci în timp ce călugărul, care duce ca sihastru o viaţă de sine, mai are de obicei câteva lucruri ale sale, cel ce împlineşte în chip desăvârşit condiţiile vieţii de obşte, nu mai are nimic al său: nici mâncare, nici haină, nici iniţiativă pentru un lucru sau altul. Tot pentru întărirea vieţii de obşte, „Alăuta duhovnicească” cere spovedania deasă; fără aceasta nu se poate realiza cu adevărat o rugăciune curată a lui Iisus, căci lipseşte smerenia şi conştiinţa păcătoşeniei, făcându-şi loc slava deşartă, sau părerea că s-a ajuns la desăvârşire prin această rugăciune. Numai însoţită de spovedania deasă Rugăciunea lui Iisus încetează de a fi un factor care încurajează o viaţă de sine, am zice individuală.
Arhimandritul Chiriac Râmniceanu (1778–1833) era descendentul unor generaţii de creştini evlavioşi, din rândul cărora mulţi au devenit clerici ai Bisericii, iar unii dintre ei au îmbrăcat, mai de vreme sau mai târziu, rasa monahală; el avea o înclinaţie firească spre viaţa retrasă. E suficient să reamintim că era strănepotul marelui pustnic de la Schitul Iezerul, Cuviosul Antonie cel Sfânt. Străbunicii săi, preotul Mihail, „adică, feciorul lui Antonie, shimonahul iezereanul”, „căsătorindu-se, fiind om evlavios spre cele bisericeşti, a ajuns preot şi cliric episcopesc”. Rămas văduv, „călugărindu-se, s-a numit Misail ieromonahul”; apoi, „aşezându-se la bisericuţa din Bolniţa Sfintei Episcopii, era cuvios duhovnic al tot oraşul într-acele vremi”. Mihail l-a avut pe Ioţa preotul, al cărui fiu Ghinea, „fiind iarăşi tras spre cele bisericeşti, a fost preot şi cliric”; acesta „călugărindu-se la sfânta Mănăstire Cozia, s-a numit Ghedeon ieromonahul, iar la bătrâneţe, shivnicindu-se, s-a numit Grigorie ieroshimonahul”, relatează Arhimandritul Chiriac.
Dintre unchii lui Chiriac, întâlnim pe fiul lui Ioan, „arhidiaconul Daniil, ce era la Galaction episcop”. Doi dintre fraţii mamei sale au trăit la Cozia; despre unul, spune că, „nevoind a se căsători, din copilărie la sfânta Mănăstire Cozia, călugărit; numele, din Radu logofătul, Romano monahul, cântăreţul Mănăstirii”, iar al doilea era Climent Moscu, decedat acolo. Una dintre mătuşile sale, anume Zamfira, soţia lui Gheorghe Bogasierul, s-a călugărit în „Ostrovul din Olt”, iar după cum ştim, Petru Bogasieru a devenit Panteleimon monahul la Mănăstirea Cernica.
Chiriac Râmniceanu avea numeroase rudenii, care îmbrăcase haina călugărească din copilărie. Astfel, dintre ei menţionează pe Iosif al Argeşului, „care mă ştie de mic, şi neamul meu, asemenea şi eu al Preasfinţitului”; arhimandritul Nectarie Diadoh, egumen cozian (1822–1839), era văr al doilea cu Mana, mama lui Chiriac; arhimandritul Nectarie bistriţeanul era „rudenie patriot”, iar Grigorie Râmniceanu, episcopul Argeşului, era „tuturor acestora şi nouă episcopul rudenie”.
Crescut într-o astfel de atmosferă duhovnicească, atât în familie, prin anturajul rudeniilor sale bisericeşti şi monahale, cât şi în renumitele mănăstiri Bistriţa şi Cernica, dorinţa de isihie era tot mai fierbinte în sufletul monahului Chiril. Deci, după ce, potrivit mărturiei sale, „monahiceasca şi călugăreasca viaţă am deprins la sfânta obştime, adică adunare a Cernicăi… care obşte îi iaste începător şi ostenitor cel întru cuvioşi Sfinţia Sa Chirio Chir Gheorghe arhimandritul şi stareţul acelei obştimi, unde m-am învrednicit a primi şi darul călugăriei şi al diaconiei”, s-a decis pentru o viaţă potrivită reculegerii sufleteşti, fiind convins că o va descoperi numai în schiturile din locurile mai izolate.
Astfel, ierodiaconul Chiril se retrage din Mănăstirea Cernica în anul 1806, după ce petrecuse şase ani în ascultarea chinovială. Referindu-se la moartea stareţului Gheorghe arhimandritul, survenită la 5 decembrie 1806, spune că a avut loc, „după ieşirea mea din Cernica”, deci avem motiv să credem că, a plecat la pustie cu binecuvântarea stareţului şi încuviinţarea duhovnicului său, ieromonahul Iachint, care, de altfel, îi va urmări permanent evoluţia duhovnicească; se ştie că, atunci când a sosit momentul hirotoniei sale în treapta preoţiei, la Mănăstirea Tismana, acesta l-a recomandat, ca fiind corespunzător.
Frumuseţea isihiei o descoperise şi admirase Chiriac încă din copilărie, la Mănăstirea Bistriţa, apoi experienţa călugărească din Mănăstirea Cernica, dobândită sub îndrumarea ieromonahului Iachint, duhovnicul şi îndrumătorul său în monahism, fost pustnic în Muntele Athos, l-a determinat să aprofundeze, prin trăire personală, acest mod de viaţă. Despre alegerea făcută, spune că, „mai pe urmă, dorind de pustietate, şi auzind eu de sfântul Schit Iezerul, că iaste la adâncă pustie, şi iaste făcut de un strămoş al nostru, spuindu-mi tatăl meu, am dorit a ieşi din obşte, pentru linişte”.
Pentru realizarea sublimului său scop de viaţă isihastă, ierodiaconul Chiril caută cele mai renumite şi retrase vetre sihăstreşti din zona natală a Olteniei de nord, despre care auzise în timpul uceniciei sale la Şcoala din Mănăstirea Bistriţa. Mulţi sihaştrii de aici aveau renumele lor încă din perioada respectivă, întrucât majoritatea erau înaintaţi în vârstă. Printre ei se numără, ieroschimonahul Ştefan de la Iezerul, schivnicul Savva de la Stânişoara şi ieroschimonahul Grigorie de la Cozia. Lângă aceşti călugări îmbunătăţiţi, voia tânărul monah să trăiască pentru a-şi satisface setea de isihie. (Va urma)
