Când a făcut acest pas hotărâtor, ierodiaconul Chiril intenţiona, probabil, să se retragă definitiv din viaţa chinovială şi să se consacre trăirii pustniceşti, de aceea, trece mai întâi prin oraşul natal, Râmnicu Vâlcea, cum mărturiseşte: „Ca după 10 ani ai ieşirii mele din patrie”; unde şi-a văzut rudele, apoi, a „şezut două luni la Schitul Berislăveşti, sud Argeş” şi „două luni la Iezer”. Aici a „găsit pe un bătrân ieroshimonah şi duhovnic vechi, carele şi bucurându-se, m-a primit cu tot sufletul”. Acesta era „stareţul Ştefan ieroshimonahul, ce l-a chemat Savva nai-nainte”, care se afla acolo „şezător de ani 50”.
Arhimandritul Chiriac relatează că, „Ştefan ieroshimonahul era din judeţul Gorjul, satul Scrada, vechi om acolo, şi era ca de 80 de ani cu vârsta sa. Şi l-am văzut sporit şi în cele sufleteşti, şi multe cărţi pustniceşti de ale sfinţilor avea”, dovadă că la Schitul Iezerul, ca în majoritatea sihăstriilor româneşti, s-a desfăşurat o activitate culturală, specifică monahilor isihaşti. Una dintre cărţile ieroschimonahului Ştefan, anume Raiul, se păstrează la Biblioteca Academiei Române, având titlul: A celor întru pustnici prea mici al lui Calist şi Ignatie Xanthopolii, Meşteşug şi îndreptariu prea cu deadinsul, sau prea cu adevărat şi prea cercat şi prea deplin, cu ajutorul lui Dumnezeu şi de la sfinţi, având mărturiile pentru cei ce aleg şi primesc cu liniştire a vieţui şi călugăreşte, şi pentru chipul traiului vieţii şi petrecerea şi hrana vieţii lor, şi pentru a cât de mari bunătăţi iaste pricinuitoare liniştirea celor ce cu socoteală o uneltesc pe dânsa. Şi s-au deosebit această lucrare a cuvântului întru o sută de Capete. Şi se zicea numirea cărţii Raiul, căci că mai din toată dumnezeiasca Scriptură cuprinde întru sineşi mărturiile.
Ieroschimonahul Ştefan a relatat ierodiaconului Chiril despre viaţa pustnicească a schivnicilor care s-au nevoit în Peştera Cuviosului Antonie şi despre faptul că el, „într-acea Peşteră s-a călugărit, şi că ţinea minte când se slujea Sfânta Liturghie”. De asemenea, el spune că, Ştefan i-a istorisit numeroase întâmplări minunate ce s-au petrecut la Iezer, „încă şi de acel Antonie pomenitul, multe arătări mi-a spus, care a răposat om de 92 de ani, după cum mai pe larg se arată în istoria sa, cea scrisă şi la mine”, „spunându-mi şi arătându-mi toate pe amăruntul, încă şi gropniţa acelui Cuvios Antonie lângă uşa Peşterii, la perete afară, cum intri în stânga, care şi rănindu-mă cu dor, am vrut a căuta moaştele; iar acel bătrân mi-a zis că, mulţi voind a şti, au pornit a căuta, dar nefiind voia Cuviosului a-l scoate, cu oareşicare semn de frică a făcut a se lăsa de căutare.
Monah iezerean din tinereţe, ieroschimonahul Ştefan avea o viaţă cuvioasă şi sporită în faptele bune. Arhimandritul Chiriac, îl descrie, ca „smerit şi cu bune obiceiuri părinte, de fel bojneag, care şi la sfânta Mănăstire Tismana sihăstrise, în vârful Muntelui, Schitul Cioclovina, şi la alte bogate locuri pustniceşti. El s-a impus, în acelaşi timp, ca o personalitate marcantă a spiritualităţii monahale contemporane, fiind duhovnicul „episcopului Iosif al Argeşului şi altor ipochimene, fiind bun şi cu cuvioşie bătrân. De asemenea, s-a afirmat şi prin ctitoria sa, astfel că, după ce „mai făcuse şi alt schit, Bradu”, „a şi răposat” la metania sa de la Iezerul.
Cărturar, cu înaltă trăire duhovnicească şi bogată experienţă dobândită în renumitele sihăstrii ale Olteniei, ieroschimonahul Ştefan a avut o puternică influenţă spirituală, prin sfaturile, învăţăturile şi faptele sale, asupra tânărului ierodiacon Chiril; acesta, la rândul său, mărturiseşte cu profundă recunoştinţă, despre dascălul său, că „mult m-a folosit sufleteşte”.
Scurta perioadă petrecută la Schitul Iezerul a rămas puternic imprimată în conştiinţa lui Chiriac, fapt ce-l determină să scrie, mai târziu că, pe acel „loc am fost şi eu trăitor o vreme”. Experienţa sihăstrească de aici a considerat-o mereu ca cea mai sfântă binecuvântare pe care a dobândit-o în viaţa sa, deşi era nevrednic. În acest sens, mărturiseşte, că acolo, „şi eu nevrednicul strănepot m-am învrednici a umbla şi a vedea toate, încă şi mormântul acestui Cuvios Antonie shimonah”. Dorinţa sa era de a fi un smerit următor al faptelor minunate auzite despre strămoşul său, de aceea scrie, că „şi poate da râvnă măcar cui şi dorire, şi a mă învrednici şi eu cât de puţin ajutorului rugăciunilor Sfinţiei Sale ca, cât de puţin să urmez dorirei către Dumnezeu şi vieţii celei îmbunătăţite şi ostenelilor Sfinţiei Sale, şi la înfricoşata Judecată a-i vedea sfânta faţă Cuvioşiei Sale, cum şi ale altor temători de Dumnezeu bărbaţi, şi a fi împreună petrecători în veci”.
În sufletul ierodiaconului Chiril ardea văpaia unei dorinţe profunde de a rămâne întreaga sa viaţă în Schitul Iezerul, întrucât era locul corespunzător adevăratei isihii, iar „ctitoria era strămoşească”, potrivit relatărilor tatălui său, monahul Panteleimon de la Cernica. Totuşi, lipsurile materiale, prin care trecea atunci obştea iezereană, n-au permis egumenului să primească pe noul venit, iar acesta s-a văzut nevoit să se îndrepte spre altă vatră monahală, renumită şi ea prin viaţa sihăstrească: Mănăstirea Tismana.
Arhimandritul Chiriac Râmniceanu a fost un strălucit dascăl al monahilor. Legăturile sale cu tagma monahală au cunoscut diferite aspecte duhovniceşti; ele au fost de recunoştinţă faţă de superiori şi ajutători, de frăţietate cu monahii colegi de călugărie sau împreună vieţuitori, şi de obligaţii pentru ucenicii şi fiii săi sufleteşti, aşa cum adeveresc scrierile sale.
Dintre îndrumătorii duhovniceşti, care l-au iniţiat şi îndrumat în tainele vieţii monahale, sau l-au sprijinit într-o anumită formă, vedem că Arhimandritul Chiriac a păstrat o vie recunoştinţă faţă de Arhimandritul Nicodim Greceanu, fostul iconom al Mitropoliei din Bucureşti, precum şi de ieromonahul Iosif, eclesiarhul aceleiaşi Mitropolii, care l-au povăţuit şi sprijinit în timpul şcolarizării sale aici. Iar din obştea cernicană, păstrează numele Arhimandritului Gheorghe, care l-a primit în mănăstire, al duhovnicului său, Iachint ieromonahul, şi al arhimandriţilor Timotei, Dorotei şi Macarie.
Printre fraţii monahi, apropiaţi idealurilor sale duhovniceşti, ieroschimonahul Chiriac avea pe Părintele Ioanichie ieromonahul, duhovnicul Sfintei Peşteri Bistriţii, trăind împreună viaţă pustnicească în „Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul”. Despre el, spune că „iaste fecior Mardagiului din Bucureşti, şi iaste călugărit în sfânta adunare Cernica, şi-mi iaste frate de călugărie”, iar în anul 1826 era stareţ la Mănăstirea „Comana ot tam”, adică în judeţul Romanaţi. Altul era „fratele Ghenadie, ierodiacon sfintei Mănăstiri Bistriţa, Cernăţeanul”, care i-a oferit şi un manuscris ce cuprinde Rugăciunile de seara ale călugărilor.
Mare cunoscător al literaturii monahale, şi cu o bogată experienţă personală, Arhimandritul Chiriac Râmniceanu s-a afirmat ca un iscusit îndrumător al călugărilor. Biblioteca sa cuprindea cele mai reprezentative scrieri privind totalitatea aspectelor vieţii călugăreşti; dintre ele, menţionăm pe cele mai reprezentative, adică: „Învăţături monahale”, „Cuvânt pentru ascultare” de Sfântul Vasile cel Mare, „Pentru ascultare” de Theodor Edesul, „Cuvinte către călugări” de Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cuvinte pentru fericita şi pururi pomenita ascultare” de Sfântul Ioan Scărarul, „Cuvânt şi aşezământ pentru călugări” de Cuviosul Nil de la Sorsca, „Scrisoarea stareţului Paisie Velicicovschi”, „Aşezământul Mănăstirii Cernica”, elaborat de Gheorghe arhimandritul şi stareţul Mănăstirii, în anul 1797; el citea cu pasiune aceste scrieri, atât „spre al meu cevaşi folos”, cum însemna pe unele dintre ele, cât şi pentru îndrumarea altora.
Stabilit în Mănăstirea Tismana, ieroschimonahul Chiriac îşi apropie sufleteşte o serie de personalităţi monahale distinse, printre care se afla, la 3 iulie 1812, „Gavriil, gramaticul şi nepotul Preasfinţit Părintelui vlădică Sevastis Dionisie, nacealnicul sfintei Marei Lavre Tismana”, şi tot în acelaşi an, pe „Părintele Parthenie ieromonah şi iconom Mănăstirii Tismana”. Despre ultimul, spune că este „un cinstit Părinte, economul Tismenei”, dintre „fii duhovniceşti mie”. Se ştie că acesta era o personalitate distinsă a obştei tismănene, care s-a afirmat cu vrednicie atât în conducerea multiplelor treburi gospodăreşti ale bogatei mănăstiri, cât şi în domeniul construcţiilor, fiind ctitorul Schitului Teiuşul. În Pomelnicul Schitului, copiat de ieromonahul Dionisie Eclesiarhul, citim că: „Acest Schit s-a făcut cu toată cheltuiala şi nevoinţa de fericitul său ctitor, cel între ieromonahi, Preacuviosul chir Parthenie ieromonahul, fiind pe acea vreme iconom sfintei Mănăstiri Tismanei… la leatul 1810”. În calitate de fiu duhovnicesc, ieromonahul Parthenie invită pe ieroschimonahul Chiriac să oficieze slujba de sfinţire a ctitoriei sale, iar acesta scrie că: „L-am sfinţit eu, din porunca arhiereului, cu cererea fratelui Parthenie”.
Ulterior, la 13 martie 1823, când Arhimandritul Chiriac Râmniceanu îşi redacta memoriile sale, scria. „Cu acest Părinte Parthenie, am fost la Sfântagora, închinători, dar am şi şezut la Mănăstirea Sfântului Pavel ot tam, unde, frăţia sa, dând taleri 1000, l-au făcut igumen acolo”. Apoi, împreună cu monahul hagiu Pafnutie, au venit cu Sfinte Moaşte în procesiune prin ţară, însă „s-au lăsat fratele Parthenie de aceasta, fiind lucru ostenicios”. Dar, „în vremea Răscoalei, l-au făcut Preasfinţitul Părintele mitropolit al Ungrovlahiei, în vremea slugerului Tudor, arhimandrit şi igumen la Sfânta Mănăstire Tismana sud Gorj”. Din cauza evenimentelor, în care era implicată Mănăstirea, implicit şi egumenul, acelaşi cronicar precizează că, „neputând sta de iuţeala vremii, au purces peste Munte”, adică s-a refugiat în Transilvania.
Un apropiat al ieroschimonahului Chiriac era şi Părintele Filaret ieromonahul şi eclesiarhul Sfintei Mănăstiri Tismana, „fiind acum egumen Mănăstioarei Topolniţa, metoh Tismanei”.
Ieroschimonahul Chiriac era căutat şi de unii monahi din schiturile subordonate Mănăstirii Tismana. Astfel, printre ei, găsim pe „Cuviosul Ilarion ieromonah ot Schitul Cioclovina”, pe „fratele Methodie ieromonah ot Schitul Teiuşu”, precum şi pe „Macarie monah ot Schitul Mocerliţa”.
Apreciat de superiorul său tismănean, pentru autoritatea sa duhovnicească, ieroschimonahul Chiriac Râmniceanu era delegat din partea arhiereului Dionisie, nacealnicul Mănăstirii, să oficieze slujbe specific monahale, cum este cea din 1813, privind pe „Cuvioasa Magdalina monahia, ot Baia de Aramă”, despre care spune că, „s-a schivnicit de mine”.
În timpul vieţuirii sale la Mănăstirea Tismana, ieroschimonahul Chiriac a avut cel mai mare număr de ucenici din tagma călugărească; unii apelau la sfaturile sale duhovniceşti, iar alţii i-au fost încredinţaţi de egumenul Mănăstirii, Dionisie Sevastis, spre îndrumarea sufletească, datorită bogatei experienţe şi devotamentului manifestat în slujirea oamenilor şi a lui Dumnezeu, aşa cum învăţase de la „părinţii duhovniceşti” avuţi în timpul uceniciei sale monahale. Conştient de marea răspundere ce-i revine în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele lor, el a întocmit un „Pomelnic al părinţilor şi fraţilor în Hristos, care au primit molitvele călugării în mantie, prin mâinile şi cetania rugăciunilor mele, când şedeam la sfânta Mănăstire Tismana, că erau aceştia rasofori, cu blagoslovenia arhiereului Dionisie Sevastis, nacialnic Mănăstirii”, de unde avem posibilitatea să-i cunoaştem. Chiriac se ruga zilnic milostivului Dumnezeu, pentru ajutorul, sporul duhovnicesc şi mântuirea sufletească a ucenicilor săi.
Un monah vrednic, ucenic şi fiu duhovnicesc al ieroschimonahului Chiriac, a fost ieromonahul Ştefan. Spre deosebire de ieromonahul Parthenie, recunoscut pentru calităţile sale gospodăreşti, ieromonahul Ştefan s-a afirmat ca distins cărturar. El fusese „logofătul lui Eftimie ot Târgovişte”, şi a venit la Tismana de la Strehaia, fiind „călugărit în mantie, prin mâinile şi cetaniile rugăciunilor mele”, cum scrie Chiriac; apoi „am iconomisit de l-am diaconit în locul meu la Tismana. Mai pe urmă, iar am iconomisit de s-a săvârşit ieromonah ot tam”. El devine unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Chiriac, redactând împreună, în anul 1811, Pomelnicul Schitului Topolniţa, unde citim că, „acest Ştefan ieromonah a scris într-acest Pomelnic aceste nume toate câte se văd scrise până aici, într-acest fel de slove, cu toată cheltuiala şi osteneala sa”. Caligraf şi miniaturist iscusit, principala ascultare a ieromonahului Ştefan se desfăşură în Scriptoriul Mănăstirii. Astfel, la 11 noiembrie 1811, termină de copiat un Miscelaneu de literatură monahală ce cuprinde: Cuvânt înainte şi Postfaţă la Cartea fericitului Nil de la Sorsca de stareţul Vasile cel din Ţara Muntenească, de la Schitul Poiana Mărului; Cuvinte ale fericitul Nil de la Sorsca; Elemente de Catehism; Porunci celor ce s-au lepădat de lume de Preacuviosul Isaia Pustnicul; Pravilă şi canoane pentru călugării monahi, tălmăcită din limba slovenească pe cea românească din o carte ce se numeşte Canonariu. Şi s-a scos de Părintele duhovnicul Irinarh al sfintei Chinovii Cernica, Cuvânt pentru faptele cele bune şi cele rele de Sfântul Efrem Sirul. Într-un autograf al copistului, citim: „Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă că, după început, mi-a ajutat până la sfârşit. Şi s-a prescris de mine ticălosul şi mult păcătosul şi mai micul între fraţii ieromonahi, ierodiaconi şi monahi, Ştefan ieromonah ot Tismana” (Va urma).