În anul 1979, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae a publicat Filocalia, volumul 8. În partea finală a cărţii, autorul include şi câteva texte referitoare la unii isihaşti români. La început, face o scurtă introducere „Din istoria isihasmului în Ortodoxia română”, tratând despre isihaştii sau sihaştrii şi Rugăciunea lui Iisus în tradiţia Ortodoxiei româneşti, prezentând şi un „Cuvânt înainte sau călăuză…, făcută din sfintele scrieri de Preacuviosul Schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească”. Urmează „Din sfaturile stareţului Gheorghe de la Cernica „Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea de la Părintele Iosif”; „Rânduiala cea bună a vieţii de sine”, „Alăută duhovnicească şi trâmbiţă cerească” şi „Cuvinte adunate din sfintele scrieri”. Textul din „Rânduiala cea bună a vieţii de sine” aparţine arhimandritului Chiriac Râmniceanu, care, în scrierile sale, este intitulat: „Povăţuire pentru călugării din singurătate”. despre care Pr. Stăniloae menţionează că: „Acest cuvânt s-a scris de mine smeritul de la părintele schimonah George, frate de călugărie. Cumpărat de Iachint (ceva indescifrabil), ieroschimonah de la Robaia, prin Agiou Pavlou (în greceşte), 1818”. Referitor la „Ceva indescifrabil”, precizat de părintele Stăniloae, conţinutul corect este următorul: „Frate din călugărie cu Părintele Iachint de la Robaia. Chiriac ieroshi[monah], d[u]ho[vnic], proigum[en] Aghiu Pavlu”. Astfel, întrucât n-a reuşit să descifreze semnătura caligrafului, manuscrisul a rămas anonim. Cum s-a văzut mai înainte, arhimandritul Chiriac avea o bogată experienţa monahală, dobândită prin trăire din convingere şi vocaţie, apoi practicată atât în sihăstriile româneşti din zona Olteniei de nord, cât şi la Muntele Athos, fiind astfel, şi un povăţuitor ideal pentru călugării iubitori de viaţă sihăstrească. Pentru ilustrarea vieţii isihaste trăite de arhimandritul Chiriac Râmniceanu, vom reda în continuare „Povăţuire pentru călugării din singurătate”.
Rânduiala cea bună luată din aşezământul Sfinţilor Părinţi, cum se cuvine călugărului celui ce e în afară de viaţa de obşte (şi petrece de sine), întru luarea aminte a petrece precum şi cei de demult Părinţi au petrecut. „Pune toată silinţa, o, călugăre, ca noaptea să nu dormi mai mult de trei ceasuri sau, fiind iarnă, cel mult patru. Şi îndată deşteptându-te din somn, să-ţi speli ochii cu apă rece şi, începând după obicei, slăveşte pe Dumnezeu, zicând: „Tatăl nostru…”, troparele: „Sculându-ne din somn…” şi cele două rugăciuni: „Din somn sculându-ne…” şi „Slavă Ţie Împărate…”. Apoi lasă ectenia şi apucă-te de canon, făcând mai întâi şapte mătănii mari, apoi închinăciunile. Iar aceste mătănii mari, în Sfântul Munte, celui ce are schima mare, noaptea şi ziua 120. Deci faci şapte mătănii mari, cu genunchii la pământ, stând după fiecare drept în picioare şi zicând sfânta Rugăciune a lui Iisus la fieştecare cruce, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, şoptind-o cu gura sau cu gândul. De se va putea, ţine şi suflarea nărilor până se isprăveşte cuvântul rugăciunii. Zi cuvintele şi cu mintea şi nu gândi nicăerea fără numai la cuvinte şi căutând unde se află inima omului. Asemenea şi închinăciuni fă 12 până la pământ, stând după fiecare drept în picioare şi plecându-te până să dai cu mâna de pământ, tot cu această sfântă rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos, spusă cu mare smerenie şi cu lacrimi de se va putea, neuitând-o, sau tulburare având, sau zgomot. Apoi şezi puţin, dând inimii pace, cum s-a zis. Şi apoi începe Polunoşniţa, cei şase psalmi, „Dumnezeu este Domnul” cu tropare. Apoi începe Psaltirea, citind totdeauna două catisme. De te simţi întru slăbiciune, poţi să şezi jos. Aşijderea şi de la Sedelne.
După aceasta zi: „Miluieşte-mă Dumnezeule” şi citeşte şi un canon, oricare vei voi. De vei putea să citeşti: luni al îngerilor, marţi al Botezătorului, miercuri al Maicii Domnului, joi al Sfinţilor Apostoli, vineri al Cinstitei Cruci, sâmbătă al tuturor Sfinţilor şi duminică al Domnului, foarte bună orânduială va fi. Că ţin minte că această orânduială o au Părinţii cei singuratici şi în Sf. Munte al Atonului. După canon, citeşte ceea ce îţi place mai mult, cu stihurile: „Toată suflarea”, câte trei psalmi şi Slavoslovia, apoi al treilea ceas, şi isprăveşte.
De este iarnă, apucă-te apoi de lucrul mâinilor şi nu te lăsa somnului, că mult folos vei cunoaşte, stând după cetanie şi luând aminte la tine. Iar dacă foarte tare te-ar cuprinde slăbiciunea, poţi să te odihneşti puţin, fiindcă nopţile sunt mari atunci. Iar dacă este vară, după citire negreşit să nu dormi.
Şi de este luni, miercuri şi vineri, rabdă lucrând întru luarea aminte a inimii până ce va veni ceasul al şaptelea, sau măcar negreşit al şaselea. Şi apoi sculându-te citeşte Ceasurile cu Fericirile, Apostolul: „Fraţilor, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”, şi celelalte (din Epistola către Galateni), apoi Evanghelia de la Luca: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un judecător oarecare era care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Apoi: „Bine voi cuvânta pe Domnul, înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu”, „Cuvine-se cu adevărat” şi otpustul. Iar unii dintre Părinţi, după cum am văzut şi am auzit, cum şi prin cercare am ispitit, după ce se scoală din somn şi se liniştesc puţin cu luare aminte a inimii şi cu gândul la „Doamne Iisuse Hristoase”, sculându-se încep închinăciunile şi după fieştecare sută fac câte 12 mătănii mari. Apoi se liniştesc. După aceea citesc Miezonoptica şi Utrenia. Şi se liniştesc. Apoi iarăşi închinăciuni după fieştecare sută de mătănii. Astfel făcând şi tu linişteşte-te apoi; când se va putea, să fie chilia ta întunecată, cu perdea. De te sminteşte cineva prin vedere, poţi să închizi ochii pentru a nu vedea pe nimeni şi pentru ca să poţi ţine gândul şi mintea la cuvintele rugăciunii deasupra inimii. Şi, mai pe deasupra, fă să nu umble mintea în vraiştea gândurilor, sau, şi mai mult, inima. Nu lua aminte nicidecum nici să gândeşti la ceva. Că chiar dacă ar fi bun, tot nu e bun. Trebuie silită să nu gândească decât la „Doamne Iisuse care eşti pretutindeni şi toate le împlineşti”. Nici vreo nălucire, fie mică sau mare, sau lumină, sau foc, sau glas, sau bubuit, sau chip de orice ar fi, văzând sau auzind, să nu crezi. Nici lua aminte la unele ca acestea, de se vor întâmpla vreodată. Că acestea sunt păreri şi minciuni. Socotesc într-o oarecare măsură din cercarea mea că am cunoscut aceasta. Dar am avut despre acestea şi cuvinte cu unele persoane, care au văzut lucruri şi năluciri mari în faţă şi le-au cercat cu auzul. Căci cei ce se liniştesc cu mintea şi cu trupul, până ce nu vor trece prin aceste mincinoase păreri, nu pot veni nici la adevărata bună sporire. Şi să nu se teamă nici într-un chip nici de spaima ce apare în somn, sau de sunet, ori de strigarea pe nume. Iar în izbândiri de vise nicidecum să nu creadă, sau să ia aminte. Nici să nu gândească la ele cum au fost, bune sau rele. Că din încrederea în multe ca acestea, vine omul la părere şi se strică. Dar mi se pare, după cum spun Sfinţii, că este de folos şi spre spor ca trecând prin aceste pricini şi întâmplări, de care nu te vei putea dumiri, să ai povăţuire şi îndreptare, că fără adevărata călăuzire mulţi pier. Iar neavând de la cine să le descoperi, lăsându-te în mila lui Dumnezeu, ţine-te de rugăciune numai, fie că dormi, fie că eşti treaz, fie că mănânci, fie că bei, fie că faci oricare alt lucru. Că ea te va învăţa toate şi-ţi va fi de folos, până ce ai să vezi. Iar după ce te vei scula şi până la vremea prânzului măcar, cu nimenea să nu ai vorbă şi însoţire. Iar de nu vei fi singur, ci vei avea măcar ucenic, de cu seară vei rândui ce va trebui, că foarte mult foloseşte orice lucru de nevoie. Că aşa ni se porunceşte, ca întâi să dăm lui Dumnezeu cele ale noastre în gândire şi apoi să rânduim şi să gândim şi cele pentru trup, sau altă trebuinţă oarecare. Iar acestea le vei putea săvârşi când nu vei fi cu nimeni, fără de grijă. Căci le vei arunca la spate, fiind biserică cerească şi omenească. Toate trebuie puse mai înainte în rânduială şi apoi a fi fără grijă. Ca să nu mai ai grijă, nici poruncă de la vreun om, decât numai de cele de trebuinţă. Ci să te faci loc de liniştire şi să fii fără glas şi la sfătuire. Astfel cei iscusiţi în acestea, având Sfânta Scriptură de faţă, se urcă la cele mai bune ca să aibă viaţa veşnică.
Iar după otpustul ceasului, primeşte hrana cea obişnuită, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, cu toată fereala, păzind întru aceste trei zile a mânca o dată pe zi, nedezlegând la vin şi untdelemn. Iar marţea şi joia de vei mânca de două ori cu înfrânare, nu păcătuieşti, măcar şi puţin vin bând şi puţin untdelemn punând în fiertură. Iar vinul să fie amestecat cu apă trei pahare, iar neamestecat două pahare. Iar paharul să fie de opt dramuri, iar mai mult nu. Iar de vei hotărî ca în aceste zile numai o dată să te împărtăşeşti de hrană, mult folos vei cunoaşte şi întru starea în picioare în timpul nopţilor vei spori.
Iar sâmbăta şi duminica cu cuviinţă este şi cu datorie a mânca de două ori, împărtăşindu-te de toate cele slobode cu înfrânare, întru slava lui Dumnezeu pentru întărirea trupului. Iar în zilele cele dezlegate e îngăduit a mânca de toate până la brânză şi untdelemn şi peşte şi vin cu măsură, iar mai mult nimic. Că prisosurile nu sunt ale celor ce se nevoiesc, nici vor ajunge celor ce doresc, ci sunt ale celor din afară, care trăiesc încă numai cu nădejdea şi nu ştiu în ce oale se află. Iar de vor căuta cu durere, li se va descoperi cu mila lui Dumnezeu.
Iar după ce vei prânzi în zilele postirii şi în celelalte, de este vară, nu te lăsa somnului, ci sileşte-te pe tine, prin lucrul mâinilor, a-i sta împotrivă. Iar dacă ai cunoaşte că e de trebuinţă a te odihni, pogoară-te puţin împreună cu slăbiciunea trupului, un ceas, şi iarăşi sculându-te, ia aminte la tine, şi iarăşi te apucă de rugăciune, rostind-o pe aceasta de trei sute de ori, şi după fieştecare sută făcând câte 12 mătănii, cum s-a arătat. Că după dormire omul e mai liniştit cu mintea şi cu trupul decât totdeauna, până nu apucă alte gânduri a intra în inimă şi în minte, din multele învăluieli ale lumii. Şi aceasta s-a cunoscut prin cercare. Deci ia aminte şi lucrează de este vreme. Iar viind ceasul al nouălea, sculându-te, citeşte-l pe acesta şi Vecernia împreună cu un canon al Maicii Domnului. Şi sfârşind, linişteşte-te cu toată luarea aminte, având în această vreme chilia ta pe cât se poate întunecoasă şi nevorbind în această vreme cu nimenea. Şi dându-te pe tine la rugăciune curată, rabdă rugându-te cu trezvie până la al doilea ceas spre ziua cealaltă (la ora 7 seara). Apoi, sculându-te citeşte Pavecerniţa şi Icoasele Maicii Domnului şi ale Sfântului din acea zi. Apoi, iarăşi, te apucă de luarea aminte, ţinând rugăciunea până la ceasul culcării şi aşa culcându-te, odihneşte-te precum s-a arătat la început.
La toate acestea, frate, sileşte-te întru starea în picioare, noaptea la priveghere. Că prin aceasta s-au dezbrăcat Părinţii de omul cel vechi şi au văzut pe Dumnezeu. Iar la priveghere adaugă trezvia şi de trezvie lipeşte rugăciunea lui Iisus. Şi după ce vei zăbovi întru acest lucru, o vei înţelege pe aceasta şi va gusta sufletul tău din pomul vieţii. Iar acestea tu nu le vei putea săvârşi de nu te vei înjuga cu pomenirea morţii tale, în tot ceasul.
Iar cei care au ajuns întru sporire şi nu se supără de multe asupreli (ispite), am văzut că şi în adunare de fraţi, sau la vreme de nevoie şi în oraş, sau în casă liniştită, pot a se linişti. Iar în singurătate şi în linişte, mai mult se ajutorează decât în adunare. Pentru că în adunare se pot păzi mai uşor cei mai fără patimi şi puternici. Dar nici acelora nu le e prea de folos. Ci o primesc aceasta numai de se va întâmpla cu oarecare vestire de la Dumnezeu, pentru oarecare trebuinţă a obştii. Dar maica acestora e străinătatea şi liniştea. Şi ele nu sunt legate de un loc. Ci le poţi afla oriunde vei putea mai cu înlesnire a împlini acestea şi a te ruga. Căci de te rogi, eşti biserică fără toată îndoiala. Însă şi în singurătate să nu şezi singur, fără un însoţitor, adică fără vecin; ca să nu pătimeşti ieşire din minte, ci în doi şi în trei fraţi, care se zice cale împărătească. Deci fii şi acolo în obşte. Căci aceasta este mărturisită şi aleasă de Sfinţii Părinţi, după cum aleasă este şi în Muntele cel sfânt al Atonului. Căci şi acolo este vrăjmaşul şi au fost văzători vieţuitori în linişte. De acolo se învaţă cum calea împărătească este cea în doi şi în trei. Ei au şi un stareţ şi povăţuitor, trăind în câte două trei chilii şi având biserică sub un acoperiş şi având toate împreună. Ei au timpuri de adunare de obşte după voia celui mai mare; şi rugăciunea şi mâncarea de obşte şi îmbrăcămintea şi somnul, şi alte lucruri de nevoie cu povăţuire şi cu blagoslovenie. Şi aşa pot a spori cu darul lui Dumnezeu. Iar singur nu e lăsat nimeni a şedea, fie el departe, sau aproape. E foarte oprit a fi unul despărţit şi de sine în toate. Căci e un lucru smintitor şi pricinuitor de cădere când în dreapta, când în stânga, aducând patimi sufleteşti şi trupeşti, după cum am văzut şi cum este ştiut celor cunoscători. Sunt iarăşi unii care sunt singuri. Locuinţa lor se zice colibă şi e fără biserică. Dar au o încăpere tot câte doi. Dar sunt şi de aceia care, după ce au stat mai înainte câte doi, acum se află câte unul, în colibă, sau în peşteră, sau în vreo crăpătură. Dar numai după ce s-au povăţuit în obşte cu fraţii, sau în pustie, viind la sporire cu sfatul şi cu ştiinţa altor cuvioşi părinţi, au îndrăznit şi îndrăznesc acum a şedea singuri şi a se lupta cu patimile şi cu dracii, după cum am şi văzut. Dar rar se află de aceia care s-au lepădat de toată îngrijirea trupească şi a lumii şi, ajungând la sporire, şi-au aruncat toată nădejdea către Dumnezeu, pe oare îl doresc. Iar cei ce sunt cu patimi să nu îndrăznească a se lupta deosebit, la singurătate, cu dracii, că se omoară de către aceia. Ci se cade a ne sili la acestea, în calea împărătească, şi unde ne va ajuta locul datori suntem a ne sili pentru mântuirea sufletului nostru. Şi aşa, fără nici o cădere vom petrece rămăşiţa vieţii noastre. Şi cei ce doresc mângâierea cea de la Domnul, prea lesne o vor câştiga. A căruia să fie slava în veci. Amin”.
