Apărută în 2018, aprilie, la Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eprahia Râmnicului, cartea cărturarului Arhim. Veniamin Micle-a câta oare, posibil cea cu numărul o sută unu-este un veritabil act de reconstrucţie pe parcursul unui deceniu 1984-1994 (cât de urât deceniu, dar şi cît de prolific în chiar zona aşa zis interzisă a religiei) a vieţii monahale de la Mănăstirea Bistriţa, când înaltul ierarh de la Episcopia Râmnicului şi Argeşului a fost numit „diriginte de şantier” şi stareţ; Veniamin Micle, care, fost director de seminarii-Craiova şi Bucureşti-şi aspirant la funcţii înalte în viaţa religioasă a ţării noastre, a primit această sarcină ingrată (pentru momentul 1983-84), dar care s-a dovedit a fi sfântă după anul 1990, când s-a constatat ce a ieşit din mintea şi mâinile acestui ctitor de sălaş monahal şi de …carte! Şi ce s-ar fi realizat, în final, în zilele noastre, dacă s-ar fi respectat întocmai planurile sale de dezvoltare ale acestui spaţiu de cult, fără egal! Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Arnota, şi cele câteva schituri şi paraclise din jur, toate din comuna Costeşti; Bistriţa fiind o ctitorie care se întinde de la începuturile moderne ale renascentismului de mijloc specific vestului şi centrului european, sec XIV (Bolniţa Bistriţei) şi până la mijlocul de secol XIX când aici se consemnează renaşterea artei picturale româneştii de sorginte europeană (Gherontie şi Tattarăscu). Biserica mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului este născută din lumină şi aduce lumină…Un penultim deceniu al secolului XX. Această perioadă a ctitoriei aflată sub conducerea Arhim. Veniamin Micle asociată cu perioada neagră a României socialiste, a dictatorului ei Nicolae Ceauşescu, adeverindu-se astfel, parcă, dictonul că lumina vine din întuneric… O carte care neagă istoria aparentă, oficială, scrisă, falsă, a acestui deceniu în care independenţa financiară a ţării româneşti a trebuit să fie plătită cu atâta suferinţă din partea marei mase a poporului român, şi, care dovedeşte că statul nostru nu a fost unul ateu din moment ce chiar cu aceste greutăţi, în deceniul lui Micle de la Bistriţa, au avut loc aceste istorice şi monumentale acte de restaurare a monumentului de cult-operă de artă-precum şi a altor monumente din toată ţara…şi includerea lor în stratul superior al culturii româneşti şi nu numai!
Cartea se structurează pe optisprezece capitole în care se tratează despre ce a găsit la Mănăstirea Bistriţa Veniamin Micle numit în 1984, ce s-a întâmplat în 1959, ce a devenit acest lăcaş de cult în 1994, dar şi ce trebuia să devină, lupta dusă de arhimandrit cu potentaţii vremii, respectarea şi nerespectare ordinelor primite, şi, când încetează perioada de stăreţie a acestuia. Tratare care îmbină armonios, şi plăcut literar, realităţile sociale şi religioase ale timpului (se deduce şi cele ale politicului vremii-politicul stat) cu cele tehnice şi de producţie, putând constitui un ABC de cunoaştere şi instrucţie asupra deceniului nouă din România sec. XX. Ce pare relativ simplu, fără interes pentru cititorul versat în dorinţa de cunoaştere, devine, treptat, fenomen complex care informează corect asupra istoriei cel puţin a judeţului Vâlcea, se înţelege, şi a Costeştiului şi Mănăstirii Bistriţa, a Episcopiei şi asupra puterii locale de stat. Realităţi despre organizarea şi diviziunea muncii, preţuri, din ţara noastră în ultima parte a secolului XX; costul materialelor şi manoperei, realităţi despre personaje marcante ale vieţii religioase şi economice, ale culturii, despre care nici o lucrare scrisă a prezentului nu face referire aşa cum o face spiritul fin de observaţie a acestui monah cu o experienţă şi cultură impresionante. Nici de această dată învăţatul monah, istoricul, nu se dezminte şi trece toată această naraţiune, laică, prin prisma documentului şi analizei proprii. Personal, ne-a surprins citarea Decretului 410/1959 (desfinţarea mănăstirilor-trebuia Nichita Hrusciov să-şi retragă liniştit armata sovietică desfiinţând mănăstirile şi preluând serviciile noastre secrete) coroborat cu procesul verbal de predare a întregii averi a Mânăstirii Bistriţa: „II. Se precizează că Onor. Ministerul Sănătăţii şi prevederilor sociale rămâne obligat să vegheze permanent la întreţinerea în bună stare a averii primite şi să o restituie tot astfel la încetarea folosinţei. (…) Biserica şi Clopotniţa din incinta Sf. Mânăstiri şi Bolniţa rămân la dispoziţia Sf. Episcopii pentru necesităţile cultului.” Un citat pe care l-am intuit de mult, de când susţinem că România nu a avut un stat ateu! Încă de la început, vedem, decretul a avut un caracter vremelnic… Lui Gheorghe Gheorghiu Dej i se ceruse de la Moscova dovezi de dragoste! Cartea lui Veniamin Micle nu conţine comentarii, vorbe în plus, fiind o lucrare de istoric-stil literar narativ-şi care pune bază pe redarea realităţii prin bonurile de casă, însemnările zilnice, gospodăreşti, pe profilul (chiar psihologic) oamenilor cu care vine în contact…Veniamin Micle, din aceste puncte de vedere, seamănă literar cu Leca Morariu, legendarul profesor universitar, şi istoric, şi scriitor, surghiunit în 1944 de la Cernăuţi la Râmnicu Vâlcea…
Cartea, deşi pare a avea un subiect fără mare interes, place atât de mult cititorului avizat în restaurări-cât de cât- încât se citeşte ca un roman istoric în care eroul principal, talentat prozator, narator, îşi arată forţa în lupta cu realitatea dură, autocraţia din sistem, birocraţia, ipocrizia personajelor profitoare ale timpurilor; arată lupta sa pentru crearea unui cimitir la Mânăstirea Bistriţa-corespunzător-pentru monahii duşi la ceruri (cimitir proiectat şi începută construcţa sa de către arhimandrit); acest proiect foarte necesar, nici acum nu s-a realizat, vorbeşte de la sine despre un trecut şi prezent în care autorităţii monahale i s-a pus piedică după piedică…Nu este normal să interzici un cimitir în jurul cavoului unde odihneşte marele ierarh din prima parte a sec. XX ,Vartolomeu Stănescu, împrejmuit cu zid de piatră-terasat-pozat în faţa fostei vile de vacanţe a acestuia, şi să-l repartizezi lângă grajdul mânăstirii… „Amintirea monahilor de-a lungul vremurilor trebuie să rămână vie, să fie arătată şi nu ascunsă”, mai ales în faţa unei asemenea istorii atestată documentar în 1507…Cartea lui Veniamin Micle este odiseea unui ctitor de viaţă preoţească, conducând succesiv mari seminarii teologice (Craiova şi Bucureşti), de viaţă monahală fiind rugător şi stareţ la această valoroasă mânăstire; fiind şi ctitor de carte mai ales din 1994 până astăzi…Simţim, citind această carte, vedem parcă, cu ochii, cum Dumnezeu însuşi l-a ajutat în demersurile sale pe marele cărturar…pe care l-a ajutat să calce doar pe vârfuri, înălţimi spirituale, înainte de împlinirea vârstei de optzeci de ani, cât de curând, ca dumnealui însuşi să-şi poată admira opera de ctitorie, modernizare, a celei mai importante construcţii monahale din ţara noastră; şi care fixează România în modernitatea ei spirituală, lovitură măiastră dată chiciului din construcţiile religioase ale ultimului timp; realitate-mânăstirea, pe care o numim adevărată renaştere a artei noastre culte, arhitectură şi pictură! Iar pe Arhim. Veniamin Micle, această realitate îl fixează ca demn urmaş al lui Mihail Moxa, Dionisie Eclesiarhul, Gherontie, Tattarăscu, după modelul lui Anastasie Crimca care a desenat şi colorat…cuvântul! Îl considerăm pe Arhimandrit ca pe un sfânt al cărţii încununat cu lauri în secolul XX şi intrând în glorie, încă din timpul vieţii creatoare, în secolul XXI…Felicitări înaltului arhimandrit pentru această carte alături de celelalte, recente, adevărate bijuterii editoriale şi tipografice… „Originea icoanei creştine”, „Pictorii şi iconarii monumentelor bistriţene”, „Sfântul Pafnutie, Pictor canonizat”, „Sfântul Grigorie Decapolitul” şi, de ce nu, o aşteptăm pe cea care urmează despre descoperirea extrem de îndrăzneaţă a domniei sale şi care s-ar putea numi Posada lui Micle; Lupta de la Posada de sub Arnota; Posada 1330 de pe Bistriţa vâlceană etc.
