Predicile Arhimandritului Eufrosin Poteca au o tematică foarte variată, abordând teme religioase, pentru a explica credincioşilor adevărurile fundamentale creştine, dar, în acelaşi timp, tratează şi multe teme referitoare la realităţile concrete ale vieţii sociale, specifice epocii respective. Din ele, se constată efortul depus de predicator pentru soluţionarea unor probleme sociale în lumina învăţăturii Evangheliei, plină de dragoste faţă de aproapele găsit în suferinţe sau nedreptăţit de clasele stăpânitoare.
Tematica predicilor Arhimandritului Eufrosin Poteca poate fi împărţită în două mari categorii: religios-morale şi patriotico-sociale.
1. TEME RELIGIOS-MORALE. Deşi Arhimandritul Eufrosin Poteca era un enciclopedist prin formaţie, totuşi a acordat problemelor teologice şi morale un loc principal în preocupările sale, rămânând permanent monah şi preot slujitor al lui Iisus Hristos. Mai mult, cu toate că o parte din vasta sa cultură a dobândit-o în universităţile din apusul Europei, nu s-a lăsat influenţat de teologia scolastică, specifică gândirii occidentale, ci a rămas ortodox autentic în concepţie şi activitate. Convingerile sale .teologice le găsim expuse în Catehismul Mititel, în a cărui introducere precizează că Biserica Răsăriteană se fundamentează pe dogme curate şi sfinte care, dacă ar fi însuşite de credincioşi, ar face din ei creştini buni, curaţi, ascultători, statornici, apropiaţi de Dumnezeu şi îndepărtaţi. de superstiţii, asemenea proorocilor, apostolilor şi sfinţilor.
Predicile Arhimandritului Eufrosin Poteca, fiind în general cuvântări ocazionale, nu tratează sistematic adevărurile credinţei şi moralei noastre, aşa cum sunt tratate în genul predicilor tematice, dar găsim în cuprinsul lor, atunci când predicatorul a considerat necesar, afirmarea sau expunerea învăţăturii ortodoxe.
a. Dumnezeu este Părintele şi Proniatorul nostru. Prin predicile sale, Arhimandritul Eufrosin Poteca urmăreşte să înrădăcineze în conştiinţa ascultătorilor săi învăţătura creştină că, Dumnezeu este Părintele şi Proniatorul, adică purtătorul nostru de grijă. Acest adevăr îl găsim expus în prima sa cuvântare, rostită la praznicul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde zice: „Cuvântul lui Dumnezeu încredinţă pre oameni că, însuşi El, Cel ce sfinţeşte, şi cei ce să sfinţesc, dintru acelaşi Tată ceresc sunt toţi, ca ei ştiind aceasta să trăiască lucrând dreptatea şi iubindu-să ca nişte fraţi”. Iar în altă predică, tot la Naşterea Domnului, arată că aceasta sărbătoare ne aduce cea mai mare bucurie pentru că ne aminteşte de binefăcătorii noştri, „începând de la Dumnezeu, Tatăl a toată făptura”, întrucât, El este Părintele nostru, suntem datori să-L cinstim, pentru că „nu cinstim pre nimenea în deşărt… Noi nici pre Dumnezeu nu L-am cinsti, de nu L-am cunoaşte Tatăl nostru şi al toată făptura”. Noi cinstim şi lăudăm în Dumnezeu pe „Tatăl nostru Cel ceresc, pentru că de la Dânsul avem lumina vieţii şi a minţii noastre; întru Dânsul trăim, ne mişcăm şi suntem: El ne-a „făcut pre noi, pre părinţii noştri şi pre oamenii cei dintâiu, din carii ne tragem toţi; de la Dânsul avem aerul, fără de care nici un ceas n-am fi vii; de la Dânsul, lumina şi căldura, care o însufleţează şi rodeşte pre toată natura”. Dar Dumnezeu nu este prezentat numai ca Părintele nostru, ci şi ca Proniatorul, purtătorul de grijă al întregului univers. De aceea, predicatorul nostru explică, în continuare, ascultătorilor săi, zicând: „Cu Pronia Sa, El nu numai n-au făcut nimic în deşert, ci şi le ţine pre toate; pentru că, nu numai la tot felul de veţuitoare au dat o minte înţelegătoare, analoagă după organismul trupului său şi după trebuinţele sale, ci şi hrană le dă neîncetat; pentru că, prin căldura soarelui, rădică apa din mare, pre carea, ca prin o strecurătoare o varsă pre pământ, şi pre care, apoi, iarăşi, prin căldura soarelui, o analizeşte şi o preface în aer de viaţă roditoriu şi, apoi, prin acesta, în erburi, în pometuri, în flori şi în roduri, din care hrănindu-ne noi şi toate veţuitoarele, creştem şi ne înmulţim, cunoscând că, toate cele ce sunt, aşa sunt între ele, încât să aibă trebuinţă unele de altele”.
b. Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Pentru demonstrarea învăţăturii dogmatice că, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, pogorât din sânurile Tatălui, pentru mântuirea oamenilor, Arhimandritul Eufrosin Poteca citează celebra afirmaţie patristică: „Dumnezeu să făcu om, ca să facă pre om dumnezeu”. Tot pe firul acestei argumentări, rostind o cuvântare în ziua Sfântului Ierarh Alexandru, accentuează faptul că „lupta cea duhovnicească a păstorilor bisericeşti pentru adevăr, dreptate şi buna credinţă este plăcută lui Dumnezeu şi, din cer cununi de minuni trimiţându-le lor, îi aşează între sfinţi”. Printre aceşti vrednici păstori se numără şi Sfântul Alexandru care a fost unul dintre marii apărători ai credinţei ortodoxe şi care a primit „adevărul că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, precum se cunoscuse şi să hotărâse de cătră Sfinţii Părinţi în Soborul de la Nicheia”, şi a combătut erezia lui Arie care nega dumnezeirea lui Iisus Hristos. Aici este subliniată dogma fundamentală a doctrinei ortodoxe soteriologice. Iar într-o predică la Naşterea Domnului, adânceşte şi mai mult această taină, explicând-o prin cuvintele: „Pentru că El, Dumnezeu fiind desăvârşit, întrupându-să, s-au făcut şi om desăvârşit, ca într-acest chip să vorbească însuşi cu oamenii de primejdia în care se află şi de îndreptarea ce le dorea, aducându-le o reformaţie a năravurilor spre mântuire, şi la o înnoire a ideilor spre săvârşire”. Mai mult, conştiinţa dumnezeirii o face mărturisită prin însăşi gura Mântuitorului care zice: „Pentru că slava Mea eşi cu strălucire din mormânt, şi Crucea Mea se făcu semn strălucitoriu de biruinţa Mea… şi la toate neamurile străluceşte dumnezeirea Mea”.
c. Unitatea creştinilor în Iisus Hristos. În Cuvântarea din ziua Sfintelor Paşti a anului 1827, adresată Domnitorului Grigorie Alexandru Ghica, cu prilejul urărilor făcute de înalţii dregători ai Ţării, în frunte cu mitropolitul şi cu profesorii de la „Sfântul Sava”, Arhimandritul Eufrosin Poteca, voind să convingă pe ascultători că toţi creştinii formăm o mare familie, precum şi întreaga omenire, accentuează unitatea neamului omenesc, în calitate de creatură a lui Dumnezeu. Această realitate sublimă ne obligă pe fiecare să avem o atitudine frăţească în raporturile noastre cu aproapele. „Toţi avem acelaşi început – zice predicatorul – şi acelaşi sfârşit, pentru că toţi venim de la Dumnezeu şi iarăşi la Dumnezeu voim să mergem”. Pentru realizarea unităţii depline între toţi creştinii, aduce argumentul biblic, că toţi suntem una. Această unitate rezultă din îmbrăcarea noastră în Iisus Hristos, prin Taina Sfântului Botez, devenind fraţii Săi. Eufrosin Poteca insistă, asupra acestui adevăr de credinţă al învăţăturii creştine, în faţa domnitorului şi a boierilor, pentru a-i determina să adopte o atitudine frăţească şi de ajutorare a celor oropsiţi. Iată ce interpelări adresează predicatorul celor din faţa sa: „Toţi hristanii suntem una, pentru că toţi suntem îmbrăcaţi în Hristos şi fraţi ai Lui prin Botez. Acum dar, are cineva lumina şi vrednicia cuvântului, încât să cunoască acestea că toţi suntem, pentru că este Dumnezeu, şi să îndrăznească a nedreptăţi pre cei asemenea cu dânsul, fără a se teme de urgia ceriului şi a pământului? Cunoaşte cineva că toţi venim de la Dumnezeu şi iarăşi la Dumnezeu mergem, şi să nu petreacă în dragoste cu cei asemenea cu dânsul? Pricepe cineva că tot omul este o estime trisipostatică, după asemănarea Tatălui său ceresc, şi să nu-se aprinză de dragostea Lui, în care stă fericirea noastră?”. Din această cauză, „noi nu vedem într-un hristian decât un frate al nostru, un fiu al lui Dumnezeu”.
d. Învierea morţilor. Altă temă dogmatică, abordată de Arhimandritul Eufrosin Poteca în predicile sale, este cea a învierii morţilor. Dumnezeu este „însuşi învierea şi viaţa noastră a tuturor”. Această temă o tratează în mai multe cuvântări prilejuite de înmormântarea unor creştini adormiţi în Domnul. Într-una dintre ele, zice: „Fericiţi suntem noi hristianii, pentru că Învierea lui Hristos ne încredinţează de învierea morţilor, şi Evanghelia Sa ne povăţuieşte spre folosul înnoirilor”. Ea apare mai ales în cuvântările funebre, unde trebuia să încurajeze pe cei deznădăjduiţi în faţa morţii celor dragi. Astfel, la înmormântarea răposatei Catinca Filipeasca, elogiind faptele ei creştineşti, predicatorul insistă asupra faptului că, dacă nu ar fi înviere, atunci toate „virtuţile sale moraliceşti ar fi deşărtarea deşărtăciunilor. Iar, dacă noi credem că Iisus a murit şi a înviat, şi că aşa şi Dumnezeu, pre cei adormiţi întru Iisus, aduce-i-va împreună cu Dânsul”. Iar apoi continuă: „Dacă această persoană a trăit, precum mai sus zicem, întru dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului, creştineşte împlinind porunca Sfintei Evanghelii întru toate împrejurările vieţii sale, adecă, a face altora cele ce ar fi poftit să i se facă de către alţii în asemenea împrejurare: Hrănind pe cel flămând, adăpând pe cel însetat, îmbrăcând pe cel gol, primind pre cel strein, căutând pre cel bolnav, cercetând pre cel închis în temniţa”, atunci se va învrednici de viaţa cea fericită a Împărăţiei cerului.
… e. Iubirea faţă de aproapele. Pătruns de sentimente creştineşti profunde, izvorâte din convingerile sale religioase, Arhimandritul Eufrosin Poteca nutrea o mare dragoste pentru semenii săi. Aceeaşi dragoste voia să o imprime şi în inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeesc transmis lor prin intermediul predicii, arătând că însuşi Iisus Hristos „ne-au învăţat să iubim pre aproapele nostru ca pre noi înşine”. În acest scop, aduce un adevărat imn panegiric acestei virtuţi specifice vieţii creştineşti zicând: „O! iubire de oameni, înclinaţie vitează şi înaltă, care te arăţi în pruncia noastră, prin porniri de o dragoste curată; în tinereţe, prin îndrăzneala unii oarbe încredinţări; în tot cursul vieţii noastre, prin lesnirea cu care ne facem prieteni! O, glas al naturii, care răsună de la o margine a lumii până la alta; care ne baţi cu mustrările cugetului, când asuprim pre cei asemenea cu noi şi care ne umpli de o plăcere negrăită când ajutăm pe săraci! O, iubire de oameni! O, prietenie, izvoare neîmpuţinate de bunătăţi şi de dulceţi! O, facere de bine; oamenii nu sunt nefericiţi, fără numai tăgăduind a asculta glasul tău! Până când, dar, o prea cinstiţi părinţi ai Patriei, în loc de a hrăni pre acest sfinţit foc al iubirii de oameni, lăsăm pre nişte neînvoiri vătămătoare, nişte initeresuri deşarte de a lucra neîncetat ca să-l stingă? De ne-ar spune cineva că, într-un loc se află un norod care nu cunoaşte altă lege decât pre aceia a Evangheliei, adecă a dreptăţii şi a dragostei din care se naşte fericirea, nici alt păcat decât pre acela al strâmbătăţii şi al uriciunii care curge nefericirea, cine din noi ar plânge partea acelui norod? O, hristiani carii vă făliţi cu chemarea aceasta şi carii ştiţi că porunca naturei şi a Evangheliei este dreptatea şi dragostea! Nu trebuie să treceţi peste mări şi peste ţări ca să aflaţi fericirea; aceasta se poate afla în toate ţările, în toate vremurile, în. toate locurile, întru voi înşivă, împrejurul vostru, pretutindeni unde voiţi să vă purtaţi cu iubire de oameni, cu dreptate şi cu dragoste cătră voi înşivă şi cătră fraţii în Hristos”.
f. Milostenia. O importanţă deosebit de mare acorda Arhimandritul Eufrosin Poteca milosteniei, virtute fundamentală a moralei creştine. Practicarea ei era absolut necesară într-o societate bazată pe exploatare şi diferenţierea repartizării bunurilor materiale între membrii aceleaşi societăţi, cum era cea în care îşi desfăşura predicatorul nostru activitatea sa. De aceea, pentru a veni în ajutorul celor lipsiţi de mijloacele necesare susţinerii existenţei lor, asemenea marilor predicatori ai Bisericii din epoca de aur a creştinismului, îndemna stăruitor pe cei bogaţi să ajute pe cei săraci. Mai ales în cuvântările funebre, când elogia faptele bune ale celor decedaţi, insista în mod deosebit asupra milosteniei. De pildă, în Cuvântarea la îngroparea Arhiereului Ioanichie Stratonichia, după ce arată că a fost „blagocestiv, temătoriu de Dumnezeu, cinstitoriu de stăpânire, supus adevărat la mai marii săi, iubitoriu de slujbele bisericeşti, postitoriu, înfrânat până şi la cele vrednice de iertare, ferindu-să de tot lucrul necuvios şi luxos”, spune că era „apururea milostiv”, încât să vede că orice-şi agonisea, tot păstra pentru milostenie şi în vederea oamenilor; numai pre sine nu se miluia pentru că ştia să trăiască sărăceşte, precum şade bine unui arhiereu cuvios, persoană duhovnicească, potrivit cu apostoliceasca, adevărata învăţătură”. Iar în Cuvântul .funebru, rostit la înmormântarea roabei lui Dumnezeu Catinca, zice că „era şi maica săracilor din toate straturile; nu numai hrană îngrijându-le, ci de multe ori şi îmbrăcăminte făcându-le, şi multe feluri de ajutoare dându-le fiecăruia, în tot felul şi rangul său”. Pentru a determina pe ascultători la practicarea acestei virtuţi, predicatorul Eufrosin Poteca le aminteşte de marele ierarh din Mira Lichia, prezentându-l ca model de creştin milostiv, atât în viaţă cât şi după moarte. „Este adevărat zice el – că Sfântul Nicolae, şi aflându-se în viaţă, era milostiv, către văduve şi către săraci, şi după trecerea sa de aicea; prin arătările, sale pricinuieşte credincioşilor mântuire şi scăpare de primejdii”. Faptele de milostenie stau chiar la temelia dobândirii Împărăţiei cerurilor, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu e gătită celor ce hrănesc pre cei flămânzi, adapă pre cei însetaţi, îmbracă pre cei goli, primesc pre cei străini, caută pre cei bolnavi, cercetează pre cei închişi”.
g. Promovarea faptelor bune. Arhimandritul Eufrosin Poteca, în calitate de ilustru pedagog şi dascăl creştin, cunoştea în profunzime întregul proces de transformare a omului vechi într-unul nou, de aceea, insista mereu asupra necesităţii de a se practica neîncetat faptele bune. Ele sunt amintite credincioşilor, mai ales, atunci când avea în faţa sa un auditoriu foarte diversificat, cum este cel întrunit la slujbele oficiate cu ocazia înmormântărilor. În Cuvântul funebru rostit la îngroparea doctorului Constantin Estiotul, răposatul este prezentat ca un adevărat creştin, convins de adevărurile evanghelice, întrucât „şi după ce eşise din şcoală, nu părăsea cetania Sfintelor Scripturi, rugăciunea şi biserica”. Apoi, îi laudă cultura şi credinţa, pentru că, după ce a terminat studiile, a susţinut examenele şi a obţinut diploma, „s-au întors acasă cu bună norocire, sănătos şi cu trupul şi cu sufletul, pentru că nu filosofia şi multa învăţătură face pe om rece către Dumnezeu, ci mai vârtos năravurile cele rele, neînvăţătura şi trufia deşartă; acestea îngheaţă credinţa creştinească, pentru că şi Sfinţii Dascăli cei mari ai Bisericii: Vasile, Grigorie Nisis şi Hrisostomul, multă filosofie învăţaseră, şi aceasta încă de la filosofi păgâni, şi nimic nu i-au vătămat la credinţa cea pravoslavnică”.
În predicile sale, Arhimandritul Eufrosin Poteca demonstrează că faptele bune prelungesc, chiar după moarte, în amintirea urmaşilor, viaţa celor ce le săvârşesc. Aceasta se constată din cuvântarea funebră rostită la înmormântarea tânărului Dimitrache Bărcănescu, unde zice: „El, dar, puţine zile a trăit prea destul, căci totdeauna a fost prea bun. Au trăit mult, mai mult decât mulţi, nenorociţi bătrâni ce trăiesc şi mor în răutăţi. La dânşii, de vom înnumăra zilele şi ceasurile în care au fost buni, prea puţin vom zice că au trăit. Iată, dar, că iarăşi o mai zic: Au trăit mult în puţine zile, că au fost bun. Născut din părinţi buni credincioşi şi aleşi ai acestei Patrii, şi-au petrecut pruncia şi copilăria sa în năravuri bune şi blânde, întru supunere şi ştiinţă la învăţătură şi întru ascultarea maicii sale”.
Predicatorul Eufrosin Poteca, fiind preocupat în mod deosebit de ameliorarea stării morale şi sociale a ascultătorilor săi, insistă mai ales asupra practicării faptelor milei trupeşti, accentuând că „Domnul nostru Iisus Hristos, învăţând, ne-au arătat şi mijloacele prin care putem să dobândim Împărăţia cerurilor. Care sunt acum aceste mijloace? Sunt acestea: Să dăm să mănânce celui flămând; să adăpăm pre cel însetat; să îmbrăcăm pre cel gol; să primim pre cel strein; să căutăm pre cel bolnav; să cercetării pre cel închis în temniţă. Iată dar mijloacele prin care să dobândeşte împărăţia ceaiurilor”. Pentru realizarea lor, trebuie îndeplinită legea lui Dumnezeu, întru cât numai atunci „lucrul altuia, nimenea nu-l va pofti; jurământul strâmb, nimenea nu va face; pârâciuni şi huliri între noi nu s-ar mai auzi; dregătorii cumpărate nu s-ar mai pomeni; averi străine, nu s-ar mai răpi; de furtişaguri, ucideri, stricări şi necinstiri de sfinţita legiuire a căsătoriilor nu s-ar mai pomeni; atuncea şi copiii vor fi ascultători de părinţii lor; numele de Dumnezeu şi de tată se va grăi cu inimă cucernică. Toată casa şi Biserica îşi va avea şeful său legiuit prin regulament ca şi prin dumnezeiasca lege bisericească. Iar superstiţia cea împotriva canoanelor soborniceşti… va fi de râs”. Iar aceste fapte bune, pe care le propovăduieşte, Eufrosin Poteca nu concepe să rămână în domeniul teoretic, abstract, ci încearcă să le imprime în viaţa concretă a credincioşilor, făcând îndemnuri stăruitoare către ei, ca să şi le însuşească, cum vedem din Cuvântarea la ziua Sfântului Nicolae. După ce prezintă viaţa plină de înalte virtuţi creştineşti a Marelui Ierarh, autorul zice: „Veniţi, dar, toţi cei bisericeşti să urmăm faptele Sfântului Nicolae. Acesta e modelul vieţii noastre. Acesta, în toată viaţa sa, n-a lipsit de a fi mare ajutor văduvelor, apărător celor năpăstuiţi şi izbăvitor celor primejduiţi”.
h. Combaterea unor păcate. Pe lângă virtuţile propovăduite, Arhimandritul Eufrosin Poteca, în predicile sale, combate şi o serie de păcate. Dintre ele, mai ales două sunt considerate cauza şi rădăcina tuturor celorlalte. „Două scopele sau colţuri de piatră moraliceşti – zice predicatorul – sunt însemnate cu deosebire: Slava deşartă şi nesaţiul averilor”. Şi, în continuare, întreabă vorbitorul: „Pentru că, de unde atâtea căderi de familii? De unde atâtea războaie şi căderi de neamuri întregi? De unde; cumpărarea şi vinderea dregătoriilor? Tot din slava deşartă şi nesaţiul averilor”. Creştinul are posibilitatea să evite aceste păcate, precum şi pe cele care decurg din ele, pentru că viaţa lui morală are o puternică temelie: „Legea cea sfântă”. „Aceasta ţine viaţa tuturor; pre aceasta dar, ca o temelie a tuturor pravilelor şi regulamenturilor politiceşti, trebuie să o ţinem toţi, precum am jurat când am primit Sfântul Botez. Dar, cu deosebire, noi cei bisericeşti” (Va urma).
