Arhimandritul Gavriil Petrovici (1829–1857) a condus Mănăstirea Bistriţa aproape trei decenii. Originar era din sudul Dunării, cum nota în anul 1831 ierodiaconul Chesarie că a „ieşit din sfânta Mănăstire Bistriţa în zilele egumenului Gavriil sârbul”, iar inscripţia de pe un sfeşnic, confecţionat în 1836, precizează că s-a „născut în oraşul Vraţa din Bulgaria”.
În timpul egumeniei Arhimandritului Gavriil, Mănăstirea Bistriţa a cunoscut o intensă activitate culturală, artistică şi gospodăreasca; primeşte în obşte pe renumitul zugrav şi cântăreţ, fratele Gheorghe, devenit Gherontie monahul, de la care se păstrează şi astăzi câteva opere celebre: Copia de pe un vechi Tablou care reprezintă intrarea în mănăstire a banului Barbu Craiovescu pentru călugărire (1830) şi renumita Icoană triptic cu şase feţe (1833); sprijină pe ultimii reprezentanţi ai caligrafilor şi miniaturiştilor bistriţeni, monahii Pahomie şi Partenie; primul scrie un Miscelaneu teologic (1832), Pomelnicul bisericii din parohia Costeşti şi Descoperirea Sfintei Liturghii (1834) unde se păstrează însemnarea: „Năstavnic al sfintei Mănăstiri Bistriţa fiind Sfinţia Sa părintele chir Gavriil arhimandrit”. Monahul Partenie restaurează pictura bisericuţei „Sfinţii Arhangheli” din Peşteră şi icoanele din biserica Mănăstirii, scrie Paraclisul Sfântului Grigorie Decapolitul, ilustrându-l cu frontispicii şi miniaturi.
Arhimandritul Gavriil construieşte Casa egumeniei, de lângă biserica Bolniţei, terminată în „1836, septembrie 13”, cum adevereşte inscripţia de pe frontonul sudic, trasată în tencuiala proaspătă; despre ea, Grigore Alexandrescu scria în 1842 că, egumenul „a zidit… o pereche de case îndestul de lumeşti, dar minunate pentru odihnă”; este o clădire etajată, având la parter „trei camere, fiecare cu câte un iatac”, adică dormitor, iar la etaj, şase camere, o sală mare şi balcon cu geamlâc.
Potrivit hotărârii Departamentului din Lăuntru, adoptată la 24 ianuarie 1838, ca „proprietarii moşiilor să pună în lucrare textul Regulamentului Organic, înfiinţând prin toate satele şcoli pentru copii”, la 11 iunie 1838, egumenul face „poftire domnilor sub-ocârmuitori, ca să scrie… mai ales arendaşilor ce se află la moşiile Mănăstirii, şi aceia cu aleşii satului şi cu locuitorii mai mult să urmărească spre rezolvare”. De asemenea, informează Departamentul că nu a reuşit să pună „cu toată bucuria… în lucrare facerea şcolilor încă mai dinainte, căci alinierea satelor nefiind terminată, s-a întârziat cu însemnarea locului” unde să fie clădită şcoala. La Vaideei, şcoala a fost zidită cu contribuţia egumenului, în 1839; ea funcţiona şi în 1875, dar fiind neîncăpătoare, necesita construirea unui nou local.
La numirea în funcţia de egumen a Arhimandritului Gavriil, vastele clădiri ale ctitoriei Craioveştilor erau grav avariate din timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821). Într-o însemnare păstrată pe o filă din Octoihul ieromonahului Macarie (1510), citim că: „În anii de la leat 1821 şi până la 1822 a fost răzmeriţa lui Tudor”; mănăstirea „fiind arsă în vremea rebelii. 1821, noiembrie 21”, mai ales că egumenul Teodosie Arhimandritul (1819–1821) sprijinea mişcarea pandurilor, fiind numit „rebelist”, în calitate de susţinător convins al ideilor promovate de conducătorul lor.
De asemenea, cutremurul din anul 1838, despre care Sava Alexandru nota că s-a produs în „ianuarie 11, la opt şi jumătate ceasuri evropieneşti, adică la patru ceasuri turceşti”, precum şi cel din 8 octombrie 1840, au scos clădirile din folosinţă, încât, Grigore Alexandrescu scria: „La cea dintâi vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia:
Ales domn al Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842–1848) iniţiază, printre altele, o amplă acţiune de salvare a vechilor monumente naţionale, fiind recunoscut ca mare protector al lor. Conştient de complexitatea lucrărilor cerute într-o operă de restaurare, apelează la arhitecţi străini cu studii de specialitate şi experienţa necesară, angajând pe vienezii Ioan Schlatter, Iulius Fraywald şi Anton Heft. Primul este numit „arhitect mănăstiresc” şi va contribui, până către sfârşitul secolului, la restaurarea aproape a tuturor monumentelor afectate din Principat
Ruinele la care ajunsese renumita ctitorie a boierilor Craioveşti îl determină, în anul 1845, pe egumenul Gavriil arhimandritul să înainteze, în aceste împrejurări favorabile, un memoriu afirmând, printre altele: „Strămoşii Înălţimei Voastre, răposaţii întru fericire domni, vă roagă din cer să nu lăsaţi osteneala lor întru dărăpănare, ci să priviţi cu ochii milostivirii asupra unor asemenea sfinte locaşuri pe care cu duh înalt le-au zidit şi le-au înzestrat pentru scopul prevăzut de ei, şi cu care Statul se mândreşte, întâmpinând multe moraliceşti fapte, pilduite chiar de Sfintele Evanghelii, spre ajutorul omenirii”. Domnitorul cunoştea mănăstirea din verile petrecute la Hurezi; aprecia strălucitul ei trecut de vatră culturală şi spiritualitate a ţării, prefera clima blândă şi cadrul natural admirabil în care era amplasată, motive suficiente pentru a-l determina să-şi construiască aici reşedinţa domnească de vară. În consecinţă, domnul hotărăşte refacerea ei.
Pentru realizarea scopului propus, domnitorul Gheorghe Bibescu încredinţează întocmirea documentaţiei grupului de arhitecţi condus de Ioan Schlatter. Grandiosul proiect aparţine lui Iulius Fraywald, cum notează inteligentul monah, econom şi viitor egumen bistriţean, Teodorit Zăgănescu: „Fraywald arhitector a făcut planul acestei sfinte Mănăstiri”.
Iniţial, domnitorul Bibescu intenţiona să restaureze Mănăstirea Bistriţa aplicând procedeul de la mănăstirile Tismana şi Arnota: dărâmarea locuinţelor, dar păstrarea bisericii. Însă, necesitatea nivelării terenului pentru amplasarea noilor clădiri, concepute în stil modern, impunea şi demolarea ei. În consecinţă, şeful Departamentului Credinţei înaintează domnitorului un raport, propunând „ridicarea din temelie a bisericii, ca să fie unită cu arhitectura binalei ce se face, căci de va rămâne precum se află, cunoaşteţi Înălţimea Voastră, câtă nepotrivire este, aflându-se casele cele spre locuinţa oamenilor luminate, şi a lui Dumnezeu casă, întunecată”.
Primind raportul, domnul Bibescu inspectează şantierul şi constată că: Zidăria bisericii nu-şi are statornicia cuvenită, fiind dintru început zidită foarte uşor, iar cele după vremi cutremure au slăbit-o aşa de mult, încât peste puţini ani s-ar fi dărâmat de la sine”, în consecinţă, decide „a se preface din nou”, iar „logofătul bisericesc se va îngriji cât mai degrabă să mi se înfăţişeze planul, împreună cu devizul materialelor trebuincioase”. Potrivit raportului întocmit de arhitectul Ioan Schlatter, „biserica cea veche s-a dărâmat şi s-au început temeliile celei noi”, care nu păstrează nimic din conturul ctitoriei Craioveştilor.
Lucrările au început în anul 1846, sub conducerea lui Iulius Fraywald. După demolarea vechilor clădiri, s-a nivelat terenul şi s-au construit ziduri puternice pentru sprijinirea teraselor formate la sud şi vest de viitoarele clădiri. Spre est, construcţia are o puternică temelie, înaltă de 8 m, realizată din piatră cioplită. Comparând lucrările de la Bistriţa cu cele de la Cozia, la 13 noiembrie 1847, Schlatter raporta: „Cu toate că la clădirea acestei Mănăstiri se vor face multe temelii, mai cu seamă despre nord şi răsărit, dar lucrarea de aici tot nu va pricinui atâta greutate ca cea de la Mănăstirea Bistriţa”. Totuşi, la data respectivă, lucrările erau foarte avansate. În 1846 se terminase în roşu pavilionul sudic, iar în 1847 a fost tencuit interior şi exterior, iar ferestrele erau toate montate; pavilionul nordic era terminat în roşu, acoperit şi o parte tencuit; pivniţele, bucătăria şi brutăria, amplasate în acest pavilion, precum şi încăperile din cele două turnuri, erau boltite. De asemenea, clopotniţa se afla ridicată „până la jumătate din înălţimea ei hotărâtă”. Clădirile economatului se construiseră deja până la „înălţimea de trei stânjeni, zidite peste tot din piatră”; raportul mai preciza că, „la aceste clădiri fiind poziţia locului favorabilă, s-a mai făcut încă o altă pivniţă, afară de cea care este proiectată în plan”. Cu privire la biserică, „ferestrele şi uşile s-au isprăvit toate, precum şi o parte din geamurile lor, care se vor găti peste iarnă”.
Prin raportul din toamna anului 1847, arhitectul Ioan Schlatter informa Departamentul Credinţei că: „Toate clădirile de căpetenie, împreună cu clopotniţa şi clădirile iconomiei se vor putea găti cu totul până la sfârşitul anului viitor, de va fi vremea favorabilă, iar biserica se va găti numai din roşu”. Din nefericire, se ivesc probleme tehnice şi, mai ales, evenimente politice neprevăzute. După terminarea pivniţei de sub pavilionul nordic, apare un izvor de apă care o inundă. Pentru protejarea ei, s-a impus executarea unui canal de-a lungul „curţii iconomiei”. Gura canalului începe în partea vestică, aproape de clopotniţă, ocoleşte clădirea şi se termină în partea extremă de est. Raportul arhitectului menţionează că „acest canal, în lăţime de 2 muhuri şi înălţime de 4 muhuri, este zidit peste tot cu piatră şi boltit deasupra cu cărămidă. Canalul s-a săpat mai peste tot în adâncime de circa 4 stânjeni, şi nefiind pământul bun, cu multe ploi, se tot surpa şanţul, pricinuind cheltuieli însemnate”. În secţiune, canalul se prezintă exagonal, cu o latură mare în partea inferioara, şi alta mai mică, în cea superioară. De asemenea, se precizează că „lucrarea acestei Mănăstiri se isprăvea cel puţin cu un an mai înainte dacă era locul regulat, prin care s-a pricinuit multe piedici, mai cu seamă la săparea şanţurilor”.
Dacă problemele tehnice au fost rezolvate de iscusiţii arhitecţi, evenimentele sociale şi politice, cauzate de Revoluţia din 1848, au determinat abdicarea domnului Gheorghe Bibescu. În consecinţă, şantierul de la Bistriţa şi-a încetat lucrările; ele au fost reluate abia în anul 1852, fără a mai cunoaşte ritmul iniţial. Totuşi, în 1855 se termină biserica, fiind sfinţită la 15 august de mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, în prezenţa Domnului şi a Doamnei Ştirbei, însoţiţi de înalţii demnitari ai statului.
În 1856 s-au încheiat toate lucrările, eveniment consemnat în Pisania amplasată pe zidul exterior al clopotniţei, având următorul text: „Fiindcă această Mănăstire Bistriţa se afla în starea cea mai ruinoasă, aşa din cauza aceasta, a hotărât Măria Sa Domnul Gheorghe Bibescu, în anul 1845, dărâmarea acestei ruine, împreuna cu biserica, şi a se reclădi, precum există în fiinţă. La 26 septembrie 1846, s-a pus temeliile de M. M. lor Domnul şi Doamna, în prezenţa tuturor miniştrilor şi boierimii. În anul 1850 şi 1851, din pricina evenimentelor, a fost întreruptă această lucrare, iar în anul 1852 începându-se iarăşi lucrarea, în anul 1855 desăvârşindu-se sfânta biserică, la 15 august, în ziua Sfintei Mării, s-a sfinţit prin Eminenţa Sa Părintele Mitropolit D. D. Nifon, în prezenta M. M. lor Domnului şi Doamnei Ştirbei, şi în luna lui septembrie 1856 s-au predat toate clădirile gata. Proiectele acestor clădiri s-au alcătuit şi executat prin arhitecţii clădirilor mănăstireşti Ioan Schlatter, Scarlat Beniş şi ajutorul lor, Iulius Fraywald, sub egumenia Părintelui Gavriil arhimandrit”.
Clădirile impun prin monumentalitatea lor; faţada cu mulţimea ferestrelor, turlele înalte, crenelurile pe acoperişuri şi porţile masive încadrate în portalul de piatră cioplită, creează aspectul unui castel medieval; ornamentaţia arhitectonică obţinută din numeroase profiluri, solbancuri, nişe, arcuri din cărămidă aparentă, îndulcesc înfăţişarea destul de severă şi rece a construcţiei.
Prin poarta sudică, se pătrunde în incinta nu prea larga a Mănăstirii, în centrul căreia este amplasată biserica; ea domină întreg ansamblu. Flancată la sud şi la nord de clădirea supraetajată, prevăzută la extremitatea răsăriteană cu câte un turn înalt, unite la vest de un rând de clădiri, fără etaj, la mijlocul cărora se înalţă impunătoarea clopotniţă; spre est, incinta este marcată de un parapet, având un foişor înălţat pe stâlpi de piatră cioplită, ornaţi la bază şi capitel cu motive florale. Întreg ansamblul reprezintă o construcţie unitară în stil neogotic, caracteristic secolului al XIX-lea, unic în arhitectura românească.
Ajuns la vârstă înaintată, egumenul Gavriil Petrovici îşi încetează activitatea la 6 august 1857. În acelaşi an, pe un ordin al Ministerului Cultelor, înregistrat în arhiva Mănăstirii la 24 august, apostila îl menţionează ca: „Fostul egumen”.
