Teatrul Municipal Ariel a deschis Festivalul cu piesa „Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello la sala Cinema „Geo Saizescu” din Râmnicu Vâlcea, în 18 oct. 2015. Primele impresii, halucinante, le-am avut chiar în spectacol, când din norul produs pe scenă îşi fac apariţia cele şase personaje care îşi caută autorul. Trăiam senzaţia unui spectacol extraordinar. Ficţiune şi realitate. Până în seara spectacolului nu avusesem în ochi, ca imagine, decât manualul de învăţare a limbii italiene fără profesor, 1964, unde, în câteva pagini, citisem-tradusesem fragmente din piesa lui Luigi Pirandello, o carte (manualul) excepţională, cu atâtea lucruri colosale despre cultura italiană…Nu ştiam nimic despre regie, scenografie, despre această punere în scenă-în general! Mateea Marin mă invitase spunându-mi „sunt sigură că o să vă placă”! Desigur, după spectacol, imediat, i-am mulţumit şi am felicitat-o pentru realizarea colegilor ei… O piesă aproape manifest, care s-a brodit bine la Râmnicu Vâlcea, acum, de vreo doi ani şi jumătate, când presa culturală scrisă a fost pur simplu scoasă din viaţa oraşului prin tăierea oricărei contribuţii- ajutoar financiare-acordate din banul public; şi cum? printr-un grav dispreţ faţă de legislaţia naţională în vigoare, care defineşte actul de cultură scris. Acum ziarele, suplimentele de cultură, vor umbla ca besmeticile în căutarea de autori, editori şi tipografi, care să se adune în chermeze, să cânte amnezia, să-şi încânte edilii cu şuşanele sindicaliste, politicianiste, numite acte de cultură…care nu respectă banul public, „nu se repetă”, şi care nu sunt scrise. Adunături propagantistice numite Cultură, manifestări electorale în perioade neelectorale-aşa zise grandioase-la care se merită cheltuiala publică!
Spectacolul, premieră în repertoriul acestui teatru, Teatrului Ariel, ne-a arătat o punere în scenă în care fantezia regizorală, jocul luminilor-imaginilor-jocul de scenă desfăşurat în ambele spaţii, al actorilor şi al publicului, au impresionat! Pentru noi, o deosebită atenţie ne-a solicitat interpretarea lui Gabriel Popescu, în primul rând, şi al lui Dan Constantin-în rolul directorului de teatru-actor cu o dicţie deosebită şi care datorită acestor calităţi are locul asigurat în rândul marilor actori…Gabriel Popescu, în rolul Tatălui; acum, târându-se prin mocirla societăţii omeneşti a începutului de secol XX, şi cea a modernismului, după ce în urmă cu câţiva ani se târa, şi căţăra în rolul lui Nae Caţavencu, pe tavan în mica sală Ariel de la Zăvoi, dar marele spectacol „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale …Două roluri, interpretări diferite, ca stil, declamaţie şi joc de scenă, care fac din Gabriel Popescu unul dintre primii actori ai Arielului, un talent! Despre scena de debut a celor şase personaje, care a dat greutate maximă spectacolului de la Ariel, facem apel la memorie şi nortăm pagina de critică tetrală a Roxanei Pavnotescu din noiembrie 2014, atunci când a vizionat spectacolul lui Pirandello dat de Theatre de la Ville din Paris pe scena sălii Harvey la BAM (Brooklyn Academy of Music) în regia lui Emmanuel Demarcy-Mota…
„Demarcy-Mota insistă în prima scenă asupra lumii teatrului în plină efervescenţă creatoare cu toate elementele ei – ca şantier de creaţie: electricianul ce dă drumul la lumini, cei ce construiesc eşafodajele (disputa cu regizorul), croitoreasa la maşina de cusut ce aranjează costumele (un preludiu al personajului mamă în atelierul de croitorie al Madamei Pace în preambulul scenei de incest al tatălui cu fiica vitregă). Teatrul este prezentat ca o lume în sine, o lume în culise: cu actori cabotini, profesionişti, cu ifose, regizorul-demiurg ce critică piesele, autorii dramatici, decadenţa artei şi are căderea să schimbe piesa aflată în repetiţie. Viaţa de zi cu zi a acestei lumi care se cheamă teatru este repetiţia. Nu întâmplător piesa în piesă se numeşte Jocul rolurilor şi aparţine aceluiaşi autor. Urmărind cu atenţie titlul piesei în piesă, Demarcy-Mota aşează în scenă într-o manieră ludică cu efecte comice acest joc între actori şi personaje ce-şi inversează pe rând rolurile. Jocului autentic al personajelor li se opune jocul manierist şi stereotip al actorilor profesionişti, în care este prins şi regizorul-autor-spectator ce împrumută rolul tatălui în scena din budoarul Madamei Pace. Asistăm la o dezagregare a tiparelor teatrului: actorii devin spectatori, personajele sunt ba actori ba spectatori, ba suflători – pentru că textul locuieşte în ele; regizorul opune autenticului iluzia şi optează pentru ea.
(…)
Cele şase personaje intră în scenă într-un grup compact toate îmbrăcate în negru ca într-un cortegiu funerar. Feţele lor sunt iluminate de jos în sus conferindu-le o imagine spectrală; la asta contribuie şi stratul de pudră albă specific actorilor de bâlci. Suflul straniu al grupului şi povestea lor incitantă îl face pe regizor să accepte propunerea – în plus ideea de-a deveni deopotrivă autor adaugă orgoliului său de demiurg al scenei. De unde vin aceste ciudate personaje, dacă nu din Theatrum Mundi – rătăcite de autorul lor ies pe o uşă şi intră pe alta într-o încăpere greşită. Dar lumea e mică, pentru că şi aici se joacă tot o piesă a lui Pirandello – unde se vorbeşte despre Jocul rolurilor – deci personajele sunt în cele din urmă poftite înăuntru. Scena cu un podium înalt pe care se mişcă actorii, cu draperia din spatele căreia se teleportează magic Madame Pace, spectatorii strânşi în jurul podiumului trimit la comedia dell’arte. Dar libertatea jocului este doar aparentă. Actorii trebuie să se supună indicaţiilor de regie şi legilor personajelor şi mai ales să intre în realitatea lor” (Theatrum Mundi sau Şase personaje în căutarea unui autor – Six personnages en quête d’auteur, wikipedia, 31 10 15).
Să mai adăugăm câteva inovaţii experimentate la ediţia trecută şi care acum le-am văzut aplicate pe scena mare a Ostroveniului: imaginea de film a ajutat scena jucată; sunetul devine parte componentă a mesajului comunicat de jocul şi textul actorilor; au fost reluate scenele monolit, de grup, în mişcare (atât de bine experimentate, în aer liber, anul trecut, de italieni); permanenţa mişcării scenice şi mişcarea decorului (aceasta din urmă, vedem, este tot mai intens în atenţia producătorilor de teatru-cu rădăcini încă de prin anii 60, când „Nepotul lui Rameau”, montarea bucureşteană cu Gh Dinică şi Marin Moraru-cu oglinzile lor!, făcea furori în Piaţa Comună europeană)…
Câteva date tehnice
Autorul: Luigi Poirandello; regia: Ştefan Iordănescu; Scenografia: Dorothea Iordănescu; muzica: Ildiko Fogarassy; mişcarea scenică: Lorette Enache; lumini: Ionuţ Vlaşcu; Sunet Sebastian Neacşu; regizor tehnic: Cristi Bunescu.
Distribuţia: Gabriel Popescu-Tatăl; Camelia Constantin-Mama; Ana Maria Negrescu-Fata vitregă; Andrei Dunaev-Fiul; Cătălina Codoi-Băiatul; Maia Holcă-Fata; Julliet Attoh-Madam Pace; Dan Constantin-Directorul regizor; Cătălina Sima-Prima actriţă; Alin Păiuş-Primul actor; Simina Constantin-Duena; Tatiana Serghi-Ingenua; Gogu Preda-Junele prim; Alin Holcă-Regizorul tehnic; Mădălina Floroaica-Secretara directorului, Suflerul; Olimpia Deaconescu-Recuzitera; Giorgiana Marin-Costumiera; Roger Codoi-Maşinistul.
NOTA. Vezi şi secvenţa video de pe Video Arhiva.
31 10 15
pcickirdan
