Mi-au rămas în minte strofele unei poezii aparținând Oanei-Alexandra Sedonja, tânără și talentată artist plastic sibian. Am găsit poezia „Vindecare” pe simeze, printre alte poezii alăturate picturilor și fotografiilor sale expuse în cadrul expoziției personale vernisate de curând (22 noiembrie 2024), la Galeria Filialei Sibiu a UAP din Piața Mare, nr.12. Extraordinară și inspirată asociere făcută! Expoziția la care am participat a fost curatoriată de Iulia Mesea, istoric și critic de artă și Florin Viorel, președintele Filialei.
„Vindecare (23.08.2022-traducere) scânteile se topesc în bucăți cleioase de mâzgă/ aerul a devenit țărână în plămâni/ când vorbesc, cuvintele sună a gol/ scrijelind ca nisipul pe limbă/ niciunul nu își atinge ținta/ prăvălindu-se într-un morman amorf/ ochi ce nu văd, urechi ce nu aud / e tot ce întâlnesc în cale// în noaptea aceea am auzit mierla zbierând/ cântecul său frenetic lipsit de orice blândețe/ penele ei delicate – acum aspre și roase-/ vibrau ca într-un vis încremenit/ prevestind momentul tăcerii ce avea să vină/ o pasăre fără plisc, cu aripile zdrențe și gâtul frânt/ va sparge coaja oului și se va târî în adânc/ să-și doarmă în beznă somnul profund/ până când ne vom fi vindecat.”
Evenimentele culturale de felul acesta ne înseninează, ne relaxează, ne umplu inimile de bucurie. Ne duc cu gândul într-o lume a idealului, a visării… O lume care rămâne, însă, legată de realitatea în care suntem ancorați prin fire nevăzute. M-a frapat cât de actuale sunt versurile acestei poezii scrise de Oana-Alexandra Sedonja, în urmă cu doi ani… O poezie în care mă regăsesc în aceste zile, în contextul evenimentelor naționale la care suntem invitați să participăm, fiind bombardați de interminabile discuții și opinii pro și contra, legate de posibilitățile de exprimare pe care le avem la dispoziție, ca indivizi… Doar că sunt confuz! Pur și simplu, sunt mirat de cât de ușor pot fi folosite astăzi mijloacele moderne de comunicare, pentru a schimba direcția unei democrații fragile ca a noastră, necoaptă îndeajuns!
Îmi plac poeziile și fotografiile Oanei! Și arta sa! Îmi place cum scrie, cum desenează, cum pune în valoare lumina fiecărui obiect, a stărilor de fapt, fără a neglija întunericul, care, contrabalansând lumina, creează stări de echilibru. Citindu-i versurile, nu pot să nu-mi pun întrebarea: suntem acum în beznă, ca națiune? Ne scăldăm în lumină sau, măcar, ne îndreptăm spre lumină? Mă tot întreb asta, continuu, de aproape patru decenii, încercând să înțeleg ce se întâmplă cu noi ca oameni, ca indivizi.
Și mă regăsesc, acum, în „Vindecare”. În poezia Oanei-Alexandra Sedonja! Pentru că mă simt ca „o pasăre fără plisc, cu aripile zdrențe și gâtul frânt”, neputincios, captiv într-o eră nouă, o eră a digitalizării, a comunicării, înțelegând prin asta manipulare agresivă făcută de tot felul de așa-ziși „influenceri” apăruți ca ciupercile după ploaie în mediul on-line, pe fondul unei scăderi dramatice a interesului oficialilor neamului nostru pentru ridicarea nivelului educativ al generației actuale…
În ceea ce mă privește, simt că „momentul tăcerii ce avea să vină” a sosit! Mă simt ca „o pasăre fără plisc, cu aripile zdrențe și gâtul frânt”, pusă în situația „să spargă coaja oului și se va târî în adânc / să-și doarmă în beznă somnul profund / până când ne vom fi vindecat.” Rămâne, însă, întrebarea: ne vom mai vindeca, oare, vreodată?
Îți mulțumesc, Oana-Alexandra Sedonja, pentru poeziile tale, poeziile filologului care se joacă cu cuvintele. Și pentru alăturarea inspirată a acestor poezii, făcută picturilor realizate, în „Labirintul pădurii”, numitorul comun al direcțiilor artistice prin care îți exprimi trăirile. Arta, sub toate formele ei de manifestare, reprezintă un adevărat balsam pentru suflet! Și pentru minte, aș îndrăzni să spun! Arta înseamnă terapie, înseamnă vindecare, în momentele noastre de îndoială, de cumpănă…
Fotografii: Ion Talpoș
Notă: Articol publicat în „Mesagerul de Sibiu”, ediția on-line din 01.12.2024
