Statul acasă, în ano domini 2020, i-a împlinit tânărului scriitor Marius Nicolae Cărbunescu, o mare adăstare, apariția romanului Așteptarea.
Dacă lumea întreagă și-a dorit să treacă și să uite, cât mai repede, acest an, de neuitat pentru conștienți, pentru autorul nostru „statul acasă” l-a propulsat, cred și îi doresc, în marea literatură, nu numai națională, ci și universală, dacă planeta noastră poate echivala, în acest caz, cu universul.
Afirmația de mai sus, pe cât de pretențioasă este, necesită o argumentare pe măsură, lucru pe care încerc să-l fac în rândurile care urmează.
Mulți și valoroși scriitori români au abordat în scrierile lor teme și trăiri general-umane, legate de oamenii locului, de așezările, râurile și spațiul românesc. Normal, ar spune unii, că doar trăim aici! Normal, zic și eu, numai că în acest roman sunt depășite fruntariile. Acțiunea se desfășară, plecând din România, în Albania, Grecia, Turcia, Emiratele Arabe Unite (Dubai), Malaysia. Și, ca un nostalgic, autorul își readuce eroul acasă.
Tema romanului, pe cât de controversată, pe atât de amplă, mai ales la alții, dacă nu și la noi a căpătat proporții, consumul și traficul de doroguri, nu a fost, cred, în literatura română, abordată atât de minuțios, de la fumul unei țigări halucinogene, la condamnarea la moarte a deținătorului, traficantului sau consumatorului. Argumentul? Subiectul este relativ recent în rândul românilor (vezi cazul lui Ionuț Gologan). Noi avem drogurile noastre, de care nici Deceneu nu ne-a putut lecui!
O altă dezbatere inițiată de autor este pe tema sistemelor judiciare din România și Malaysia, a pedepselor maxime, detențiunea pe viață (cu regimul ei de aplicare), la noi, și cea capitală, la ei. Alăturat, autorul ne prezintă condițiile de detenție, din închisoare ori alte centre de reținere, prin care a trecut eroul său.
Ipotetic sau real, subiectul romanului este posibil. Dovadă stă un caz asemănător, prezentat în presa națională și internațională, un cetățean român a fost condamnat la moarte, pentru astfel de fapte, în îndepărtata Asie de Sud-Est.
Autorul s-a străduit și a reușit să-l trateze pe eroul său nu ca pe un simplu număr de identificare într-un penitenciar dintr-o țară străină. Dimpotrivă, s-a strecurat în intimitatea lui și l-a înfățișat așa cum ar merita oricine dintre semenii noștri. Din păcate, suntem numărul n, din lista de votare, numărul n, din organigrama unei corporații, numărul n… dintr-o statistică oarecare.
Un tânăr din Timișoara, rămas orfan și crescut prin casele de copii, sărac și încântat de „mirajul unui câștig uriaș și-a unei vieți pline de huzur”, după ce face cunoștință cu beneficiile ierbii, ajunge crăuș de cânepă, în Albania.
Când situația traficanților din Albania se strică, Laurențiu Pal, eroul nostru, reușește să treacă în Grecia. Este condamnat pentru trecere fauduloasă a frontierei de stat, datorită colaborării în destructurarea rețelei albaneze, la nouă luni de închisoare. După liberare, ajunge în Turcia și se angajază la o „firmă” ce se ocupa cu import-exportul componentelor de calculatoare, în și din Malayesia. Cutiile în care sunt transportate componentele ori carcasele acestora sunt folosite, în principal, pentru transportul de droguri. Din când în când, câte un reprezentant al „firmei” însoțea transportul, pentru a garanta calitatea și cantitatea produsului ori pentru reglarea unor neconcordanțe anterioare. La una din aceste deplasări, este trimis drept comisionar tânărul Laurențiu. La sosirea pe aeroportul din Kuala Lumpur, la un control de rutină, i se descoperă în bagaje, ascunsă în căptușeala dublă a geamantanelor, o cantitate de droguri. Este arestat și condamnat la moarte, conform legislației malaysiene. În așteptarea punerii în executare a pedepsei, este cazat la penitenciarul Simpang Renggam, cu numărul 348.
Dacă până acum, în scrierile anterioare, era „un povestitor de superioară calitate”, cum îl caraterizează Ioan Barbu, în Cuvânt înainte, la volumul Fugarul, apreciat de Eugen Stancu drept primă lucrare notabilă, „un prozator vivant” cu o „scriitură alertă”, cum îl califică Ion Predescu, în Cuvânt înainte la romanul Amanta sistemului, la care adăugăm autoaprecierea autorului ca „rătăcirile mele literare” (vezi B-Max), în romanul Așteptarea se împlinește năzuința lui Eugen Stancu, „speranța unei cărți viitoare, care să confirme valoarea debutului”.
„În firea lucrurilor stă ca un scriitor, zice Marius Cărbunescu, să aprindă imaginația cititorului, povestind despre alte categorii socio-profesionale”. Și acest lucru a făcut. A povestit despre muncitori, activiști de partid (a fost o vreme când aceasta era o ocupație!), securiști, gardieni, psihologi, avocați, părinți, frați ori colegi (fie ei chiar și de celulă).
Aruncat în lumea decumpănirii, condamnatul își poate alege forma de punere în aplicare a sentiței, între „scaunul electric sau injecția letală” ori „gulerul înălțător confecționat din fuior de cânepă indiană, împletită mărunt și înnodată trainic”. Ajuns la concluzia că „trebuie să se termine odată”, „sentința cea mai grea și nedreaptă, ar fi prelungirea vieții. Așteptarea deveni o povară greu de dus”. Paradoxal, și ironic în același timp, dacă până acum „Drumul greșit pe care am apucat n-a fost o alegere. A fost singurul.”, acum i se oferă trei variante și, ca un profet se destăinue și ne plânge de milă: „Suferințele mele se vor termina în curând, lăsând necazul acestei lumi pe umerii celorlalți. Să vă văd atunci cum dați din colț în colț!”
Ierarhia oficială a închisorii este secondată de cea neoficială. „Cele mai ale dracu cazne și le provoacă deținuții între ei, nu personalul care deservește pușcăria.” Autorul folosește prilejul și descrie cele trei trepte ale ierarhiei: „Guru”, „gherțoii recidiviști” și „cei mulți” și, totodată, se întreabă: „Credeți cumva că suboamenii nu își stabilesc și ei structurile ierarhice?”
În aceste condiții, când „ghiuleaua metafizică” îi „atârnă de picioare”, „pedeapsa capitală, care nici măcar nu se știe când va fi pusă în aplicare”, condamnatul găsește suficiente resurse încât să uite, mai bine zis să ignore, dacă este posibil, și se refugiază în lectură: „Am citit zeci de cărți la mititica. Dacă nu le-ași fi primit, cred că ma-și fi urcat pe pereți.” Prin această prizmă, este prezentată „evoluția… ca om și ca personaj”, într-„un film, cu și despre mine.”
Scris la persona întâi, singular, autorul transferă eroului său o serie de calități ori neajunsuri, trăiri și concepții, chiar întâmplări din viața personală, pentru că „trecutul meu tumultuos, se destăinue eroul, n-a fost numai al meu, ci al unei întregi generații din acea țară îndepărtată numită România.”
Pentru a-l cunoaște pe erou trebuie să urmărim destăinuirile sale față de psiholog și avocat care, în concepția condamnatului la moarte, sunt niște condamnați ai sistemului social în care își duc existența, pentru un cămin liniștit, o familie și o poziție socială, se supun sistemului, crezând că sunt liberi. Paradoxal, condamnatul la moarte ajunge să-i judece și condamne moral pe cei ce supraveghează la executarea pedepsei lui.
Pentru a rezista detenției și gândului că orice zi din viața sa poate fi ultima, condamnatul se refugiază în lumea bucolică a satului românesc. Aici, recunoaștem satul moldovenesc al bunicilor materni, descris cu nostalgie în scrierea Răucești și amintit în Casa Presei, în care autorul poate fi identificat în persoana ziaristului Daniel Rădăuțean. Legat de Casa Presei, trebuie să precizăm că Marius Nicolae Cărbunescu este absolventul Școlii Superioare de Jurnalistică.
În discuțiile cu psihologul închisorii, Laurențiu Pal amintește de fobia sa, hemofobia, stare de frică nemotivată pe care o are și autorul, descrisă în Jurnal de UBER.
În conjuncție, autorul ne vorbește de frica românului în vremea comunismului, frica de a comunica și spune punctul de vedere de teamă că vei fi înțeles greșit. Dacă cineva din anturaj spunea ceva ce putea fi considerat antisistem, te cuprindea frica. Să-l demaști sau să te faci că nu l-ai auzit? Dar dacă vei fi acuzat că ai pactizat cu dușmanul poporului și te opui viitorului luminos al patriei și nu-l iubești pe cel mai iubit? Autorul însuși a trăit această spaimă, când și-a pus sufletul de adolescent pe tavă într-un catren: „Mă simt cuprins de-amărăciune,/Am sufletul întunecat/Iar viața-mi pare o minune/La care n-am acces privat(…)”, iar organele vigilente s-au sesizat: „Cum tovarășe elev, când partidul vă oferă toate condițiile pe care vi le doriți în republica noastră socialistă, dumneata ești cuprins de amărăciune?” Ne întrebăm, oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi înțeles că amărăciunea consta în faptul că tânărul nu avea „acces privat” la propria-i viață? Acum câțiva ani, iubitul conducător din Corea de Nord a murit și valuri de coreeni deplâgeau pierderea suferită. M-am îngrozit, câteva zile mai târziu, când am aflat că cei care „nu au plâns convingător” au avut de suferit.
O altă experiență a autorului, împrumutată eroului său, este trecerea frauduloasă a frontierei, din Bulgaria în Grecia, la care se adaugă cunoașterea regimului de detenție, e drept limitată la câteva zile, dar suficientă pentru cine vrea să învețe din propria experiență. În centrul de reținere a cunoscut traficanți de droguri albanezi, pe care îi va descrie ulterior, în romanul la care ne referim.
„După ce ai fost condamnat la moarte … dacă sentința nu este pusă în aplicare … te întorci pe Pământ alt om.” Întoarcerea pe pământul românesc a nefericitului erou a fost și ea speculată, de cine altcineva decât bravii noștri politicieni?! Nemernicia, împinsă la extrem, l-a determinat pe autor să ne reamintească „insuficiența morală colectivă” a locuitorilor acestei țări.
Încercând o concluzie, trebuie subliniat faptul că întergul roman este presărat de temeinicele cunoștințe de psihologie ale autorului, introspecții și analize pertinente ale întregii societății ori microsisteme sociale, indivizi sau funcții, analiști ori analizați: „Cartea este scrisă, de fapt, de sufletul meu răvășit și în permanentă schimbare. Aș fi putut spune că stările mele sufletești sunt un filtru în calea interacțiunii cu oamenii. În lipsa oamenilor, stările sufletești interacționează cu cărțile.”
Apreciată ori nu, această cale de interacțiune, carte-stare sufleteacă, a fost utilă și vreau să-l asigur pe autor că a reușit să interacționeze și cu cititorul!
4 ianuarie 2021,
Vlădești, Priporu, Vâlcea,
Mihai Călugărițoiu
