Am studiat toate documentele referitoare la Bătălia de Posada, desfăşurată în anul 1330, între regele Carol Robert de Anjou şi domnitorul Basarab I. Documentele fundamentale, care oferă informaţii despre acest eveniment istoric sunt: 18 Diplome regale, emise între 1330–1351, 7 Acte şi Scrisori, emise între 1331–1355 şi 8 Cronici, scrise între 1333–1808.
De asemenea, am citit cele 85 de articole scrise de intelectuali români: academicieni, profesori universitari, profesor de liceu, ingineri, ofiţeri, medici, preoţi, monahi, etc.
Nu vom prezenta ipotezele şi teoriile formulate de cei care au tratat problema, ci vom analiza informaţiile oferite de documentele medievale contemporane desfăşurării evenimentelor
Până în prezent, cercetătorii nu au făcut o analiză a documentelor istorice referitoare la bătălia de la Posada, ci s-au mulţumit cu descrierea evenimentului, emiţând diferite ipoteze, fără nici o bază istorică.
Noi vom analiza informaţiile din documentele medievale contemporane desfăşurării evenimentelor. Unele diplome, emise de regalitatea maghiară, şi cronici ale timpului aduc precizări foarte interesante, care nu au fost sesizate, până în prezent.
După cum se ştie, regele Carol ocupă Banatul de Severin – care cuprindea şi din Oltenia părţile de nord ale judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea – şi înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Râmnicu Vâlcea, trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil de către supuşii lui Basarab I. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Ţara Românească.
Totuşi, pe drum, regele Carol Robert primeşte din partea voievodului Basarab I o solie de pace, prin care îi propunea regelui, pe lângă renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea vasalităţii faţă de Ungaria şi achitarea sumei de 7.000 mărci de argint, pentru osteneala depusă în efortul de-a aduna oastea, oferea un tribut anual şi un fiu al său la Curtea ungară drept garanţie, solicitându-i: „Numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”. Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui mare pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l evite dacă vor înainta mai departe.
Cu tot efortul depus de magistrul Donch, comite de Zwolen şi Liptow, adeptul unei reglementări paşnice, regele a respins propunerile domnului român, printr-un răspuns orgolios: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate”.
Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele Carol a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.
Nereuşind regele Carol să ocupe cetatea Curtea de Argeş, cele două părţi beligerante ajung la un armistiţiu, menţionat în unele documente ungureşti, dar şi în Cronica lui Jan Długosz, care prevedea că Basarab „va asculta de rege şi va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi-i va arăta un drum drept”, „drumul cel mai scurt”. Ghizii români, puşi la dispoziţia regelui de către Basarab i-a condus pe unguri într-un defileu unde le pregătise capcana.
Avem îndreptăţirea să credem că Basarab I pregătise din timp „capcana” de la Posada, cum rezultă din avertizarea soliei de pace, că regele „se va expune unei mari primejdii”, dacă nu se va reîntoarce, precum şi din invocarea lui Carol Robert a acelei „paces fictis” a lui Basarab I „cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită”.
După cum am constatat, nici un cercetător nu susţine categoric o localizare, ci numai cu „probabilitate”, unii susţin anumite localizări, iar alţii le combat. Însă referitor la localizarea Posadei în stânga Oltului, confirmarea vine de la însuşi regele Carol Robert de Anjou, participant activ la evenimente. În Diploma emisă la data de 2 noiembrie 1332, afirmă limpede, că: „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, dupăceamstrăbătut–o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră”. Prin această afirmaţie, însuşi regele Carol Robert de Anjou precizează că bătălia de la Posada nu a avut loc în stânga, ci în dreapta Oltului.
Deci, toate localizările din stânga Oltului, începând cu Posada de la Gherghiţa (1574), Posada de la Curtea de Argeş (1879), Posada de la cetatea Poenari (1898), Posada de la Podu Dâmboviţei (1904), Posada de la Căpăţineni-Arefu (1930), Posada de la Stoeneşti (1932), Posada din Ţara Loviştei (1934), Posada de la Perişani-Pripoare (1934), Posada de pe valea Oltului (1937), Posada de la Câinenii Mari (1970), Posada de pe Valea Prahovei (1971), Posada de la Dăngeşti-Surdoiu (1976), Posada de la Turnu Roşu (2009), Posada din Defileul Topologului (2012), Posada de la Masivul Cozia (2015) şi Posada de la Copăcelu (2016), nu au nici un temei istoric, fiind infirmate de acest document regal.
Ipotezele localizărilor au fost lansate fără nici un temei documentar, chiar de unele personalităţi marcante ale culturii române. Astfel, Aurelian Sacerdoţeanu (1904–1976), un renumit istoric şi arhivist, fost director al Arhivelor Statului (1938–1953) şi profesor universitar, este primul care a formulat ipoteza Posadei Loviştene. Într-un articol cu caracter de popularizare scris în 1934, a lansat opinia că bătălia s-a dat „prin munţii Argeşului” pe teritoriul Ţării Loviştei, pe care însă n-o numeşte. El pleca de la o serie de premize false, reluate ulterior şi de alţi autori, anume că, regele Ungariei se retrăgea: ca fugar, deci pe drumul cel mai scurt, spre Transilvania, ţara sa. Însă se ştie din documente, că retragere regelui Carol a fost condusă de ghizii oferiţi de Basarab I. Cronica lui Jan Długosz (1415–1480), relatează despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante: Carol Robert „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, iar acesta l-a asigurat „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept.
Abia după stabilirea acestor înţelegeri, potrivit condiţiilor, ca românii să conducă armata ungară pe drumul cel mai scurt, la un anumit punct, li s-a recomandat o cale, orientată spre nord, unde se afla Transilvania. Din drumul Mehedinţilor, care trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea mai plauzibilă „cale cotită” a fost Defileul Bistriţei.
Documentele, atât Cronica pictată cât şi Diplomele cancelariei ungare, vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333); „locuri strâmte şi păduroase” (19 mai 1335); o cale „închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335), iar Cronica teutonă a lui Petru de Duisburg vorbeşte despre „o regiune păduroasă”, menţionând că „ţăranii ţinutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici, şi faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră marea mulţime a ungurilor”; acest procedeu nu are efect în defileuri largi, ci numai în locuri înguste, până la câţiva zeci de metri. Ori, defileul Bistriţei este cel mai îngust din ţara noastră, având în unele zone lăţimea între 8–14 m. Potrivit vestigiilor istorice, acest defileu a fost locuit din epoca neolitică, fiind descoperite urme din cultura Cucuteni şi din perioadele dacică, romană şi medievală; el era străbătut de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe pe cursul apei, acea „cale blestemată”, cum o numea regele Carol Robert.
Potrivit documentelor emise de cancelaria maghiară, lupta s-a desfăşurat la „ieşirea noastră din această ţară”. Se ştie că partea de nord a Vâlcii făcea parte din Banatul de Severin, deci un ţinut de frontieră disputat. Printr-o Diplomă emisă în anul 1332, de Carol Robert de Anjou, deci la doi ani după bătălia de la Posada, regele recunoaşte faptele de vitejie săvârşite de Laurenţiu, comite de Zarand, şi de fratele său în bătălia mai sus amintită, scriind: „Şi mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”, deci se înţelege că era în partea de nord a Olteniei. De asemenea, regele Carol Robert preciza că „pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie 1335).
Calea de retragere a trupelor ungureşti a fost cea pe care veniseră: drumul Mehedinţilor, cum precizează însuşi regele în Documentul din 13 decembrie 1335: „Pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri”. Deci, retrăgându-se armata ungară de la Curtea de Argeş pe drumul străbătut la invadare şi încrezându-se în ghizii români că o vor conduce pe drumul cel mai scurt în Transilvania, o cotire din drumul principal spre nord, unde era situată zonă dorită de rege, avea toată credibilitatea. Astfel, ghizii români, puşi la dispoziţia regelui de către Basarab I, părăsesc drumul drept şi fac o cotitură, conducând pe unguri într-un defileu unde li se pregătise o capcană. Cronica pictată precizează că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.
Analele lui Jan Długosz dau mărturii asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”. Deci, bătălia nu s-a dat pe un drum, ci pe o cale, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numeşte Jan Długosz. Cert este că la 9 noiembrie 1330, ungurii ajung într-un „loc umbros şi păduros”, în acea „vale îngustă şi prăpăstioasă”, unde sunt atacaţi de oastea lui Basarab I, care era împărţită în patru corpuri: două acţionau de pe vârful stâncilor, iar două închideau calea în defileu.
Cronicarul medieval scria că „a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili, şi numărul lor nu se poate socoti“. Au fost luaţi şi mulţi prizonieri, iar „românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veştminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”, care au asigurat îmbogăţirea oastei muntene
Ideea pregătirii din timp a capcanei este sugerată şi de regele Carol, când îl acuză pe Basarab I de „răutatea unei necredinţe de mai-nainte urzită, la adăpostul unei păci făţarnice”.
Însuşi regele s-a aflat în pericol de moarte. Pentru salvarea personală, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi regele l-au omorât cu cruzime. Însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi”, menţionează Cronica pictată.
În Diploma din 2 noiembrie 1332, Carol Robert amintea că lupta a avut loc „la ieşirea noastră de acolo”, deci lângă hotarul de atunci al Ţării Româneşti. Iată ce scrie în document: „Când am ajuns cu o parte a oastei noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră, într-un loc crângos şi păduros, încins cu dese întărituri, şi în iureşul acestei năvale duşmane, magistrul Andrei, prepozitul bisericii de Alba, vicecancelarul curţii noastre de bună pomenire, şi-a pierdut viaţa precum şi pecetea noastră”.
Recunoscând înfrângerea, regele Carol Robert precizează, de astă dată, nu doar „decorul”, ci chiar spaţiul geografic în care s-a dat lupta, afirmând: „Când am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Tihomir, spre marea noastră nesocotire şi a sfintei coroane”.
În Diploma din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. „Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în Defileul Bistriţei, pe unde au evadat ungurii şi au reuşit să revină la drumul Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire.
O serie de istorici au intuit mai bine adevărul istoric, localizând bătălia de la Posada din anul 1330 în dreapta Oltului. Majoritatea dintre ei s-au orientat însă spre Banatul de Severin. Iată care sunt localizările propuse: Posada din Banatul de Severin (1875), Posada din Cheile Crainei (1899), Posada din Munţii Gorjului (1901), Posada Gurenilor (1929), Posada din culoarul Timiş-Cerna (1980), Posada din Defileul Timişului (2012). Nici aceşti autori n-au sesizat însă adevărul, pentru că regele Carol a voit să evite drumul lung dintre Curtea de Argeş şi Timişoara.
Trebuie accentuat de la început că, argumentul imbatabil, referitor la localizarea Posadei, îl constituie existenţa Schitului „Sfântul Mucenic Procopie”, ctitorit în Defileul Bistriţei de către voievodul Basarab I.
Cu ocazia „Simpozionului Posada 650”, întrunit la Râmnicu Vâlcea în data de 8 noiembrie 1980, marele cercetător istoric Pr. Dumitru Bălaşa a susţinut, referitor la bătălia de la Posada, că: „Pentru identificarea locului luptei capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată mănăstirea ridicată pe locul respectiv”.
Iată că, după aproximativ 40 de ani, s-a împlinit dorinţa marelui istoric.
Cercetând documentele istorice, am descoperit că, referitor la bătălia de la Posada din anul 1330, cronicarul polonez Maciej Stryjkowski (1547–1593) scria că „muntenii au clădit o mănăstire” Informaţia este foarte importantă, pentru faptul că aflăm pentru prima dată că pe locul bătăliei de la Posada s-a construit o mănăstire închinată Sfântului Mucenic Procopie, amintire păstrată în memoria colectivă. Arhimandritul cronicar Chiriac Râmniceanu, care a învăţat în Şcoala mănăstirească de la Bistriţa, relatează că monahii bătrâni i-au spus că a avut loc zidirea „Bistriţii la leat 1300 şi mai ceva…, fiind acolea o bisericuţă mică de lemn, deci pe la anul 1330. Despre acest schit, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a existat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa. De asemenea, în viaţa marelui ban Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa Icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană.
