Am intrat cu parola recomandată: Știrbei (mi s-a permis și cu … Știrbey!) într-o bază de date, informații, fapte, reguli, documente, fotografii etc., spre dumerirea asupra unui eveniment și a unei cărți lansate. Fusesem invitat într-o duminică – zi de sărbătoare!-, alături de lumea multă a satului Giurgiuveni/Golești-Vâlcea și a celor veniți aici special de departe, între care și membri ai vreo trei filiale locale, ale prestigioasei Asociații Naționale „Cultul Eroilor-Regina Maria” ( Vâlcea, Argeș, Gorj), la o pomenire specială, cu un ceremonial care „boteza” și o carte, abia apărută. În chiar fața altarului Bisericii satului, autorul… cetățean american, dar cu baștina natalității în Giurgiuveni: Gheorghe (George) Fl. Știrbei ne-a povestit faptul americanizării sale în vremurile ostile din urmă și ne-a mărturisit iubirea sa pentru neamul său venit din istorie, cu o afluență tăinuită și cu ramificații încă nedeslușite. Scripta manent!, decretaseră latinii și pentru posteritatea, mai iute risipitoare de memorie în centrifugarea mondială a oamenilor, evenimentul pregătise darul cel mare: Cartea „Despre Știrbeii de altădată și despre unii dintre Știrbeii de astăzi”. Cartea, chiar ea baza de date…invocată, are un aer nobiliar, respirat de coperte, grafică și recomandările selecte. Unul dintre autori cu nume boieresc și onorat cu titluri de Lumea Nouă care l-a adoptat, celălalt, Spiridon Cristocea , un reputat cercetător exersat în studii și genealogii asupra neamurilor boierești, alături de prestigioasa editură SemnE, ne atenționau, împreună cu imaginea unor Știrbei vechi, ctitori de biserici și a Capelei celor înveșniciți pe la Buftea, că titlul esențializează faptul cărții ca o ladă de zestre, dată spre dumerire și … de ce nu? pentru autentificări ale proceselor în desfășurare. Editura va fi dat Cartea la sfârșitul anului 2021, cu prefațarea lui Constantin Bălăceanu Stolnici, membru de onoare al Academiei Române – el însuși un descendent al marilor neamuri boierești, simultan, pe scena istoriei vechi cu neamul Știrbeilor!- și cu postfațarea istoricului Radu Ștefan Vergatti (v.titlul: „Doi autori o nouă carte”!), datată 5.Oct. 2021, cu mențiunea : „Prof. univ. dr., domeniul Istorie, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România” . Cu asemenea recomandări și introducerea lămuritoare a autorilor, cartea își atesta, prin mai mult de trei mărturii, canonul cercetării științifice și garanția că sentințele, judecăți de valoare, au greutatea unor expertize cu acreditare…
canonică.
Lămurit asupra intenției autorilor, citind… grafica, îndrumările profesioniștilor în cercetarea istorică, aparatul critic asociat – imensa bibliografie, timiterile clarificatoare în josul paginii (doar vreo 726/cartea are 337 pagini!), glosarul, albumul foto (chipuri de oameni, fresce, lăcașuri de cult, documente etc.) am constatat că, luat de mână de ghidul iscusit – altul decât așteptarea mea interioară!- m-am convins că titlul este adeverit de conținut și că intenția comanditarului, evident Știrbeii cei noi, a fost făptuită. Evenimentul pomenirii neamului plecat; cartea, ca un pomelnic de vreme lungă, scrisă; ctitorirea unei biserici și capele noi/ de către noii Știrbei (în construcție … la Giurgiuveni!); erau toate o dovadă de dragoste și o dare de seamă în fața prezentului că o ramură rătăcită a neamului boieresc al Știrbeilor își caută blazonul, îl cinstește și își păstrează prin vreme obiceiul ctitoririlor de lăcașe creștine și locuri de veci. Din această perspectivă felicităm pe toți participanții la realizarea cărții cu… scopul ei declarat!
Am parcurs apoi filele cu ghidul propriu și cu provocarea unor alte întrebări. 
Ne frământa gândul la ce altceva poate servi o carte – așa ca o utilitate publică mai largă, dincolo de scopul unui comanditar? Dincolo de problema deslușirii de sine, a Știrbeilor cei noi și o generalizare superficială asupra unui trecut cosmetizat, uneori sub damnatio memoriae? Qui prodest? această documentare, cu rigoare științifică? Ce altă utilitate publică poate avea? Din acest motiv, citirea noastră și-a pemis alt ghid, alt motor de căutare, inferențial, în spusa limbajului informatic!
O lucrare istoriografică își poate avea mai multe metode de abordare a cercetării. Ne-am pus întrebarea: pe ce cale au mers cercetătorii de meserie care au contribuit la cartea în discuție? Aici se vădeau cele bătătorite ale canoanelor clasice ale cercetării istorice, pornind de la evenimente, cronologii bine documentate și cu probele la îndemână, adică reconstituiri evenimențiale, urmărind ad/literam, ad/documentum. Am fost instigați, de puțină vreme, de cercetătorul francez Jean Delumeau (1923-2020), adeptul metodei cercetării istoriei în perspectivă multistructurală (ceva mai multe împreună… decât istoriografia clasică!), când într-o lucrare recentă, privind evoluția mentalității, i-am reținut o întrebare: „Cum era trăită noaptea la începutul Timpurilor Moderne?” Hai să privim societatea noastră, prin noaptea feudală a cărții, cu ochii minții de azi, și să descifrăm lucruri care să ne fie folositoare azi, denunțând metehne care mai sălășluiesc anacronic în mental, ba mai plătim tributuri unei ignoranțe și chiar a unor habotnicii duse-n retardul trăirii credinței. Ne-am propus să facem citirea cărții, care oferea baza de plecare, în această nouă perspectivă.
Lămuriți asupra intenției autorilor, ceva în genul tuturor familiilor boierești care își construiau cronici proprii, cu partizanatele lor, denunțate pe la sfârșit de secol al XVII-lea de Stolnicul Cantacuzino, cel școlit pe la luminata Padovă, ne-am explicat și motivul, altul decât al unui orgoliu rănit, al unui partizanat gratuit, doar de dragul CV-lui! Neamurile boierești, mai târziu în combinația burghezo-moșierească, în fapt elita societății alături de slujitorii bisericii, fuseseră demonizate de-o vremelnică (in)corectitudine-politică, de factură atee și într-un (i)realism socialist. La schimbarea macazului istoriei eroismul și-a redefinit eroii, ba se va fi luminat asupra rolului în istorie al elitei. „Dezveliți tot Adevărul!” este o poruncă asumată de „Imnul Eroilor”, și chiar l-am ascultat la Giurgiuveni, când s-a și depus o coroană de flori la monumentul eroilor, și acesta sub semnul crucii! Istoria scrisă de Propaganda (ca o gardă pretoriană!), aservită politic, de-a împreună cu instituțile slujitoare (Academie, Biserică, etc.), refuza să observe rolul elitei nobiliare, deși multe izbânzi istorice ale neamului i-o datorau. Să exemplificăm doar cu o carte, editată de ASTRA transilvană, prin Ioan Cavaler de Pușcariul (unchiul lui Sextil Pușcariul!) : „Familiale Nobile Române”, prin 1895, să legitimize procesul emancipării românești și al reunificării vetrei neamului. Bandiții, dușmanii poporului, trădătorii de neam și țară (ba avem și „criminali”… cu sentințele definitive ale unor instanțe… instantanee, să le credem cu sânge rece?), chiaburii… ș.a.m.d, la schimbările de macaz, ca recursuri ale istoriei, pot deveni frecventabili și memoria lor poate fi cinstită, opera lor scoasă de la index! Credem aici – culpa noastră, de greșim!- că această carte merita o prezentare cu accente clarificatoare asupra scrierii istoriei recente, tocmai pentru ca înțelesul ei să atingă o altă lărgime (vorbeam de utilitatea publică și virtutea unei lăzi de zestre, ce trebuie valorificată în folosul mai multora!). Contextul modernității, cu risipirea globală și preocuparea marcării identității, impune cunoașterea proceselor, din scenă și acestea, în legitatea lor probată în veacuri. Identitatea ca reper cultural-spiritual, nu poate fi asigurată fără cunoașterea istoriei reale și despovărată de fard. Mentalul colectiv local, impregnat cu atâtea ingrediente, trebuie pus în accord cu generalitatea planetară a umanității, intrată în altă eră a cunoașterii instantanee, dar fără puterea înțelegerii, fără programul edit înaintea concertului… din scenă! Cum să citească un necunoscător o taină, fără inițierea prealabilă? Cartea are în structura ei cele două lumi, despărțite între ele de o adevărată prăpastie, ca între noaptea feudală și lumea nouă din zodia domniei virtualului, unul secularizat abrupt. În definirea lor științele/credințele înrădăcinate plătesc marele tribut și subjugă mentalitățile! Trebuie să remarcăm că meleagurile noastre, trăind în umbra marilor imperii, cu capul plecat, au cunoscut întârzierea luminării de sine și că în mentalul celor mulți întunericul remanent nu se poate vindeca fără terapiile vindecătoare și fără experiențele înnoitoare coborâte în purgatoriul nostru, foarte, foarte întârziat, în ciuda mistificărilor falșilor prooroci. Sub această nefericită concluzie și durereroasă stare a prezentului sub pandemie, propunem cronica și titlul ales!
În titlul sugerat de noi am încercat să conturăm altă concluzie, să dăm imaginea contextului istoric – vădită în evoluția mentalității!- al perioadei luată ca referință: acea jumătate de mileniu, de ev mediu întârziat pe la Dunărea de jos, supusă politic Orientului. Ne-am propus această abordare pentru că istoria scrisă și dată nouă spre asumare, chiar în timpurile moderne, mai multor generații, a cosmetizat un adevăr dureros al unei file a istoriei pământului acesta, plină de suferință, care ne marchează un mental în vădit defazaj față de o lume care își trăiește altfel ideea de libertate. Să vedem ce spune prefața cărții, dată nouă de Constantin Bălăceanu Stolnici: „… Țările Române s-au bucurat în Imperiul Otoman de un statut special (…) Timp de aproape cinci veacuri câteva zeci de neamuri boierești au gospodărit Țara Românească și Moldova, cu pricepere și răspundere, binențeles cu luminile și umbrele inevitabile”. Să spunem aici, în mod explicit, conform cu adevărul juridic al geopoliticii (dintotdeauna… Olimpul este cel care pune ordinea pământeană!) că jumătatea de mileniu la care se referă… academicianul se încadrează între 1393 (anul „capitulațiilor”, despre care vorbește mai mult „Enciclopedia Britanică”!) și 1878 (anul Congresului de pace, de la Berlin, unde am participat cu calitatea de invitați… interesați!). Că în acest timp, cu zile și nopți, am fost vasalii politici ai imperiului lui Alah și cu credința creștină administrată de Patriarhii, în special greci, și ei supuși ai Sultanului! Că biserica autohtonă a începutului trăia în paralel partizanatul isihast (ca o retragere din istorie prin … munți, peșteri… etc., ca mai târziu, precum cei considerați bandiți ai poporului, că nu se supuneau cuceritorului!) și în obediența canonică a Instituției Bisericii creștine, impregnată cultural în culoarea greco-slavonă, iar spiritual, de Sinoadele ortodoxismului, în dihonie cu Conciliile Apusului, după marea schismă din 1054 (când încă feudalismul nu își va fi creat statele… românești viitoare/vezi întârzierea descălecărilor și filele lipsă, dintr-un Mendeleev al istoriei…, care mai trece sub tăcere și cele neprielnice!). Să ne amintim că în biserică, în cancelarii, Chiril și Metodiu ne dăduseră noua scriere, că recâștigarea latiniei s-a făcut cu un adevărat război civil (tot o războire între imperii!) și că sechele ale acestei lupte mai ducem cu noi și azi, într-o războire a ideilor (vezi daciștii Romei a III-a, cu… romaniștii Romei eterne, mamă a sorgintei noastre !). Că ne-am primit numele de români, în mod oficial, abia după ce Principatele Dunărene, unite pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, vor fi recunoscute, în 1862, ca România. Că recuperarea celor închinate, vezi averile mănăstirești, s-a făcut cu mare împotrivire, și că recunoașterea autocefaliei Bisericii, abia acum românești, s-a făcut cu poticnirea recunoscută a prea festina lente, a instituției bisericii, îngrădită de propriile reguli. Cum a fost posibil ca între independența politică, din 1878 și cea religioasă, să avem aproape o jumătate de secol? Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române va fi, după un lung interimat tranzitoriu, Miron Cristea, abia în 1925! „Țările Române” au fost gospodărite de Gospodarul/Domnitor, ales de boierii mari (conform tradiției slave cu … adunarea vlastelinilor) și confirmat de Sultanul care îi da caftanul ca însemn al autorității. Ce partide partizane boierești se iscau în promovarea unui nou gospodar, care la rându-I răsplătea partida susținătoare, cu dregătoriile mănoase și sporitoare de averi. Și în această cheie trebuie observată formarea unei clase boierești, cu mare trecere prin politichia vremii pentru mai multe generații, (vezi încrengătura stufoșilor arbori genealogici cu tulpini înalte când apar înrudirile cu gospodarii… căftăniți!). Observăm, prin vreme, eficiența gospodăririi, Domnului și a clasei boierești, instrumentul intermediar, prin fotografierea stării sociale ce se descifrează din documente și pentru noi, prin creditarea unor cuvinte cu încărcătura lor reală. Acest regim de putere își ținea firmanul, plătind birul Sultanului, și sufragiul susținătorilor, neamurile boierești, ocrotindu-le dreptul exploatării, uneori abuzive(și aici cartea ne dă câteva exemple chiar din neamul vechilor Știrbei!), dincolo de limita suportabilității. În acest ev întunecat starea celor lipiți pământului, poporul ignorant, era cea a unui infern cu omul devenit doar unealtă, asemenea animalelor care trebuiau să ducă povara. Capul plecat, mereu plecat, scăpa de biciul stăpânului, îndrituit așa și de canonul bisericii, devenită instrument de propagandă, pentru supunerea fără crâcnire!
Ce ne spune cartea noastră, prin nenumărate documente? Despre sclavia etniei țiganilor, pe la curțile boierești și la cele mănăstirești, toate cu voia dumnezeului pământean, care făcea politică rasială și această „dreptate divină” este încă în referențialul nostru, cu ierarhizări greu de vindecat! Despre rumânie adică decăderea din drepturile de om liber (cu sensul libertății de atunci!), în iobăgie/șerbie și asta în spiritul legilor cu ierarhii sociale și gospodarii cu puterea executivă. Aflăm despre preocuparea continuă pentru dobândirea moșiilor, ca niște monede forte, în promovarea pe scara socială, care te ducea la rangul celor cu drepturi să dețină poziții în adunarea electivă și chiar demnități în executivul puterii… Gospodarului. Despre iluminarea prin știință nu se putea discuta (aceasta fiind apriori condamnată, de când cu… arderea bibliotecilor, stârpirea academiilor/ la noi universitățile apar la sfârșit, de secol al XIX-lea!). Amprenta cultural-spirituală a elitei vremii – înainte de zorii unui iluminism apusean!- era cea a unei catehizări religioase și era mai pregnantă pentru slujitorii bisericii, dintre ei recrutându-se grămăticii și învățătorii coconilor domnești (vezi Mircea cel Bătrân, cu… Nicodim, Neagoe Basarab , cu Macarie și Nifon, pe la Bistrița olteană etc.) Sub aspect cultural-spiritual, răsfrânt în mentalitatea elitei boierești – singura care conta în ecuația unei libertăți cu drepturi politice, nu sunt multe prezențe remarcabile, care se vor fi impus prin documentele cancelariilor de început, ca mari personalități. Abia târziu se vor face remarcate figuri de ierarhi, de domni luminați și cronicari ai vremii luminați, multe sub figuri emblematice cu vederi enciclopedice, precum, Nicolaus Olahus, Udriște Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, etc. alături de cunoscutele…„importuri” venite dinspre Patriarhii și Fanar, cu grecizarea aferentă, ori de peste Carpați cum vom fi primit descălecarea latiniei și a conștinței că … de la Râm ne tragem! Da! Va trebui să descifrăm în clar contrapunerea a două cuvinte cheie: Eterie vs. Uniație, ca o ciocnire pe teritoriul vechii Dacii a celor două imperii ale scindatei Împărății a Romei (Răsăritul grecizat, ca Bizanț al Romei denunțate, revenind la mai veche colonie grecească Bizanț, apoi sub turci, cu influența culturală a Fanarului și a Patriarhiilor care o rupseseră doctrinar cu cetatea Eternă – Apusul latin, sub noua alcătuire a Sfântului Imperiu Romano-German, de sub autoritatea religioasă a Papei, care încorona regii din Europa … latină, până prin 1804). Fără o descifrare clară a acestui context geo-politic în care am trăit scindarea poporului ignorant , în vatra fostei Dacii, nu vom putea înțelege războiul civil intern, care a marcat și antagonismele politice (vezi confruntările dintre imperiile care ne erau stăpâne!); religioase (chiar schisma cu atâtea cruciade și prozelitismul religios/pentru Transilvania și apariția Protestului!); culturale (vezi Școala Ardeleană latinizantă vs Dacismul, care denunța propagandistic Roma nouă, a Apusului romano-german pentru Roma slavizată a Răsăritului/Ce luptă pentru slavonie!, scriere în chirilică!, regulamente organice guberniale!, ce protectorate rusești vremelnice!, ce frăție eliberatoare rusească și mai apoi sovietică! Ce vacanțe exotice, prin Siberia!), sociale (răscoalele transilvane, memorandumuri, pentru afirmarea nației nerecunoscută – răscoala/revoluție(?) a lui Tudor Vladimirescu în 1821, pentru scuturarea preagrecizării etc. )
Cartea în discuție ne pune-n față un adevărat Bazar oriental, pestriț, cosmopolit trăind tranzacțional creștinismul ortodox, în război declarat Apusului, dar în compromisul supraviețuirii cu Sultanul, simultan Calif al Islamului. Ierarhii bisericii creștine – îngenuncheați la icoanele vremii!- predicau supunerea necondiționată la Împărații timpului. Ei respectau scriptura pauliană care spunea că…toate împărățiile sunt de la Dumnezeu!, neobservând că cel din vecinătate purta turban, iar ei, Înalții Ierarhi, îmbrăcau veșmintele de podoabă ale foștilor Împărați ai Bizanțului… pierduți demult în istorie (1453!), dar nu puteau, cu nicio concesie, să mai vadă și cele trei coroane împărătești ale Papei și nici Impărăția Apusului, în flagantă și eretică contrazicere a Apostolului. Ce lupte între istoricii vremii, precum și între cei de azi, aflați în serviciul unor idei, pe scena cu propria ei luptă! Unii, cum remarcam mai sus, aparținând politicii corecte apusene își căutau dreptatea de-a fi recunoscuți ca urmașii foștilor coloniști ai Romei și chiar vor reuși să convingă marele Olimp și să primească, după o mare adunare națională, firmanul Trianonului. Alții, sub politica și ea corectă a altor Imperii (otoman, rus), trăind rumânia își căutau emanciparea nației, privind spre Dacia Invincta și cultivau acest… brand! Cum să-și numească țara cu numele robiei, unul pus și altei cuceriri de către turci: Rumelia? Noroc cu sora întru Ginta Latină, Franța, că alături de Anglia au schimbat macazul istoriei noastre, odată cu războiul Crimeeii, și o elită a coconilor boierești (între care și Bibeștii, Știrbeii) s-au luminat în Apus și alături de descălecătorii avangardei, remarcați mai înainte prin Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi și prin 1848 (vezi Blaj!) vor fi valorificat un soroc favorabil și prin 1862, chiar vom avea România… din cele doar două principate unite. Să constatăm că nostalgia după Dacia a rămas, precum și denunțarea marii Rome ca forță civilizatoare a lumii. (vezi Dacismul, rupt de realitatea Olimpului geo-politic, cel care impune adevărul momentului!)
Plaiurile noastre la răscrucea imperiilor și vânturilor își trăiau nu doar istoria politică a vremii, ci și geografia cu varietatea ei și cu rădăcinile neamului care rodeau, anual, belșugul stăpânilor moșiilor și al stăpânilor mai marilor porți și… catedrale. Gospodarii, buni și răi, ciocoi și iubitori de oameni, după puterea minții lor, mai mult, ori mai puțin luminate, ne-au călăuzit prin infernul evului mediu foarte întârziat, mai apoi prin clar-obscurul purgatoriu, cu palida chindie a Apusului, când răsăreau zorii unui veac al emancipării mai multor neamuri (vezi revoluția franceză, de la 1789 și bisul… european, al lui 1848!). În cartea care ne-a iscat comentariul se observă ușor Bazarul Orientului, în care negustorii, de tot felul, foarte rar, sunt producătorii direcți. Starea de sclavie, de rumânie, dependență funcțională, izolare (legare de glie!) nu permitea libera circulație. Apoi, cei chemați să aleagă gospodarul cel mare, neamurile cele mari boierești, erau o împestrițare de neamuri (cu sensul etniei… împământenite!) într-o țesătură de înrudiri între oameni, averi și ranguri. Este plină onomastica, toponimia și documentele arhivelor de acest babel al bazarului nostru – în cele din urmă populând scena politică. Să remarcăm –vorbeam de un motor de căutare!- numele din scenă și recomandarea lor făcută de multele lor moșii, răspândite pe-un areal cât toate plaiurile și înrudirile, atestând diversele interese, nu în cele din urmă poziția în ierarhia puterii: Știrbei (Știrbey… pentru sublinierea rangului nobiliar, una mai cosmopolită!), Golescu, Brâncoveanu (v. Brancovici), Cantacuzino, Mavrocordat, Bengescu, Bibescu, Ipsilanti, Bălăceanu, Filipescu, etc. În planul mai ascuns, că documentele de cancelarie nu prea se preocupau de cei de …mâna a doua în ecuația puterii, aflăm și despre oamenii liberi de la baza societății, moșnenii! Îi observăm prin geografia mai greu de supus a reliefului montan, premontan, prin văi și depresiuni mai ferite, ca adevărate cetăți de apărare (o spune undeva și… Papa Brâncoveanu ca referință, privind cetățile de apărare oferite de natură!). Găsim în căutarea noastră câteva documente cu trimiterea la ei, dar și numele istoricului oltean Dinică Ciobotea care ne va fi dat o adevărată lucrare doctorală, privind moșnenii și obștiile lor devălmașe. (Constatăm aici, în trecere rolul întregii Oltenii, adevărată placă turnantă a politicii întregului de țară : ca Țară a Severinului, Mică Valahie, Bănie, Provincie împărătească a… Vienei, izor de emancipare națională cu personalități exponențiale: Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, cărora la adăugăm și eroii direcți ai cărții noastre: Ilie Știrbei, Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei… de-a împreună cu toți craioveștii, mehedințenii, basarabii, pârăienii, bengeștii, vlădeștii, olăneștii, bujorenii!). Pe măsura emancipării și ieșirea lor dintr-un anonimat al devălmășiei de obște, dintre ei se vor fi ridicat „boiernașii” (cum îi va fi numit Răzvan Teodorescu, pe cei realizați din rândurile lor ca niște cânezi vechi, gospodărind liberatatea comunităților de oameni liberi!). La ei, la acești moșneni (răzeșii Moldovei!) s-a păstrat dârzenia apărării moșiei și iubirea până la sacrificiu pentru apărarea plaiurilor și ocupațiilor lor, cel mai ades pastorale, care garantau și liberatea de mișcare, dar și interesul mai marilor să-și ia și din darul turmelor.
Tot din carte căutarea noastră îl înlâlnește pe cercetătorul Doru Căpătaru (vezi fotografiile frescelor marilor ctitorii ale Știrbeilor!), cu care vom fi parcurs altă dată plaiurile cu lăcașele de cult închinate, când ne va fi luat cu sine și cu… Paul de Alep, să adunăm cele necesare traiului Patriarhiei Damascului, de la atâtea Mănăstiri închinate. Da! Aceste pământuri fuseseră atât de închinate străinătății creștine, cu patriarhiile departe, din aceeași mentalitate a obedienței, sădită ca o otravă a ignoranței. Ce operă măreață trezirea! Ce act recuperator secularizarea averilor mănăstirești!, ce act de dezrobire a Bisericii naționale a românilor! Românii, în sfârșit!, denunțând rumânia, cucerindu-și suveranitatea și adevărul că … de la Râm ne tragem, puteau spera în unitatea cea mare a… mai dedatei latiniei: Transilvania și la dreptatea Olimpului… cu TRIANONUL pentru a sta în lumea mare cu cele corecte geo-politic!
Despre contribuția elitei boierești în emanciparea românilor, prefațarea cărții dă doar o sugestie. Aici trebuie spus, și repetat de câte ori avem ocazia, că fără o elită care s-a luminat pe sine, privind mersul istoriei și asumarea unui program de deșteptare dintr-un somn al nopții feudale, ca un somn al rațiunii și al unei habotnicii fără dumnezeirea reală, nu am fi putut conta în veacul națiunilor! În această tematică ar trebui încadrată cartea, mai mult decât într-o căutare a rădăcinilor unui neam ramificat, prin rămurișul verde, de sub soarele planetar. Ieșirea din prizonieratul care punea mersul istoriei doar în cârca maselor populare și în puținii exponenți-călăuze, emanație ai clasei muncitore (făcuți mecanici locomotivelor proletariatului…, pe șinele materialismului marxist-leninist, care nu puteau călca pe lângă calea de fier a Leviathanului!), este în sine o trezire. Nu se putea, și nu se poate, obține luminarea, fără studiu aprofundat și experiența veacurilor. Nu prin cursuri fără frecvență, masterate, doctorate măsluite!, nu prin jurăminte de credință și afiliere partizană, poți proba, ca în vremurile bezmetice (tot bezna?) competența și apartenența, la o elită îndrituită, să îndrume turma! Această stare de confuzie iscată în societate, cu lupii puși paznici la mioarele noastre, în care ne putem identifica, în foarte multe și azi, cere urgente clarificări istorice, altfel blestemul repetării celor tragice este iminent. Cartea, documentând cinci veacuri întunecate, ne vobește și despre construirea înceată a unei elite care va fi fost în măsură, la sorocul prielnic să făptuiască un program al emancipării. Dar constatăm, acum, că după o perioadă nenorocită, ca un recul istoric, că am executat, fără prea multă înțelepciune impresionanta elită românească, respirând națiunea și valorile liberalismului. Siberia, canalul, ocnele și temnițele, exilul celor ce-au putut evada din lagăr, sunt mărturiile, dar și cultura, spiritualitatea, cu instituțile aliniate propagandei, pot ilustra această… realitate nefericită. Acum după intoxicarea celor 50 de ani de supunere noilor porunci socialiste și încă vreo trei decenii de tranzitare a pustiului spre noile făgăduințe, toate cărțile care arată suferința seculară, pot ajuta la regăsirea căii, matcă a curgerii profunde a neamului.
Ne vin în minte niște cuvinte cheie, mostre de etichete, de operatori ai „adevărurilor istorice” care neexplicate, pe înțelesul omenește posibil, ba , per contrario, folosite minciunilor propagandistice și unui fard nefericit, au hrănit un festivism nefericit și departe realitatea rațiunii, și în slujba ignoranței. Să enumerăm câteva , într-un glosar luat la întâmplare: capitulații, descălecări, isihasm, unio-trium-nationum, Țară a Severinului, rumânie, moșnenie, regim fanariot, latinie, uniație, ciparism, panduri, tagmă a jefuitorilor, eterie, deșteptare, gintă latină, monstruoasa coaliție, secularizare a averilor, masonerie, eliberare sovietică, frăție… în lagăr etc. Să luăm la întâmplare, doar câteva, pentru a ilustra cum au fost materie primă pentru scrierea partizană și cum le-am reluat ca materiale refolosibile.
Isihasm-denunțarea unei ierarhii instituită în Biserică (după Târnovo, 1393!) /vezi sihaștrii sfătuitori de taină și în vremurile de azi, duhovnicii pe cont propriu, precum Arsenie Boca, Cleopa, Papacioc etc.)
Rumânie vs moșnenie două stări ale bazei sociale, puțin tratate în istoriografia oficială, dar care dădeau în mentalul colectiv amprenta voinței de emancipare a poporului.
Latinie vs slavonism amprente culturale care exprimau situarea între Apus și Răsărit, cu ciocnirile simbolice, între Roma nouă (latină) și travestita Roma veche (care migrase cu centrul dogmatic în Est, cu Petrul ei, la Sankt Petersburg!); conflictul intern, între romaniști și daciști, încă maschează orientarea spre Europa, sau spre Moscova!
Deșteptare- În ce context apare? Când i se atașează și … atributul nației? În nici un caz în Zăvoi, la 1848, cum acreditează scrierile partizane, dar ulterior se va citi corect dezideratul … deșteptării. Dar ne punem întrebarea de ce s-a refolosit, în alt context cauzal, fiind preluat de Constituția actuală a României? Este cumva o reciclare propagandistică să coloreze un eveniment, cel din 1989, în proces de clarificare, ca revoluție? Mai ales că nu s-a prea manifestat dezideratul schimbării radicale, ci doar societatea de consum a celor agonisite anterior, sub atenta administrare a celor dinainte! Fosta putere, prin eșalonul doi, a avut grijă să nu întineze… valorile doctrinare, după cum s-a pronunțat un lider: fost și apoi iar, acum chiar național, în trei mandate de Președinte! (unde să fi fost… Revoluția? Aici doar cred în îndemnul Imnului național: Deșteaptă-te Române!)
Monstruoasa coaliție- exemplu elocvent de manipulare a istoriei! Un moment de grație al politicii românești, din 1866, când, moment aproape unic, liberalii și conservatorii, denunță derapajele „eroului” Alexandru Ioan Cuza (căruia nu i se neagă cele bune!) și valorifică situația geo-politică favorabilă și investesc într-un principe străin (adus prin plebiscit în România) independența de stat, recunoașterea internațională și modernizarea unui stat, la început de drum pe propriile picioare! Nu am prea găsit, dincolo de invective, constatarea unui fapt de inteligență politică excepțional, în scrierile moderne, anti monarhice și cele împotriva burghezo-moșierimii! Și azi lupta din scena politică, una fără elite autentice combatante, nu poate observa marile evenimente fondatoare.
Este nevoie de astfel de cărți-cărora spuneam mai sus să le adăugăm îndrumare ale citirii și printre rânduri!- în care iluminarea prin știință, experimentarea pe cont propriu și cunoașterea lumilor noi cu înnoiri autentice legitimează un autor să se mărturisească. Și în această cheie am citit cartea și o recomandăm studiului. Ea poate sluji la fel de bine studiilor monografice, unde moșiile și neamurile identificate, participă cu documentele aferente la istoria locurilor. Salutăm apariția ei și vă îndemnăm să o citiți, dacă v-am convins, în ambele modalități propuse.
Mihai Sporiș/18.feb.2022
