Anul trecut, cu ocazia comemorării a 55 de ani de la trecerea la cele veşnice i-am dedicat lui Constantin Brâncuşi, în numele Cercului de la Râmnic: România Grădina Maicii Domnului, cartea ,,Semne şi sensuri ale sacrului în arta lui Constantin Brâncuşi” editată la Intol Press, Râmnicu Vâlcea, 2012. Cartea a apărut într-un tiraj de 200 de exemplare, suportabile financiar şi a fost lansată la Târgu Jiu în 1 Iulie 2013 cu ocazia unui congres internaţional care avea în centrul atenţiei pe Constantin Brâncuşi, apoi lansată la Rm. Vâlcea (febr.2013, ca un omagiu adus lui Brâncuşi), la Curtea de Argeş (în aprilie, 2013 în cadrul Clubului Iubitorilor de Cultură, ca invitaţi speciali!). Forumul Cultural al Râmnicului va fi remarcat, la premiile sale anuale, cartea, acordându-i Premiul Special la…,,Arte Plastice”. Apariţia lucrării şi gestul în sine s-au bucurat de aprecieri favorabile. Articolul de față este expresia mirării față de recenzia, nu prea la obiect a unui membru al Forumului care, interpretând mesajul nostru printr-o evidentă ducere în derizoriu, dezinformând pe cei ce încă nu au citit lucrarea, o face dintr-o rea voinţă, după părerea noastră, gratuită. Vrem să argumentăm, pornind de la aciditatea articolului, analizând şi demonstrând, dacă nu reaua intenţie, după noi evidentă, ci lipsa de argumente a criticului de ocazie, ba chiar răsturnarea prin răstălmăcire a celor spuse de noi. Nu suntem reticenţi la nicio critică, ba chiar încurajăm dezbaterea şi feed-back-ul, indiferent de ceea ce se constată, dar să aibă argumente şi să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, adică să se citească în prealabil cartea, părerea prefaţatorului, să aibă habar de cele ce s-au invocat din alte lucrări, să poată evalua ce este preluat, chiar sintetic, şi ce este valoare adăugată. Există obiceiul, iertată-ne fie expresia, dar aici se potriveşte ca o mănuşă, să te dai Gheorghe Dracu, şi în virtutea acestui fapt tot ceea ce exprimi, chiar fără temei, să fie considerat tabu. Pentru asta îţi trebuie nume şi prenume, pe care să ţi le fi făcut demult, direct şi indirect (indirect ar fi chiar numele care îţi deschide uşile pe la… universitățile toamnei, pe la câte-o ciosvârtă de buget…că, de! relaţia se poartă !).
Să vedem ce spune? şi cum spune?, Ioan Razeş în Revista Forum nr. 1/trim.I 2013, în articolul ,,Spre sensuri ale sacrului în arta lui Brâncuşi”.
Din introducere domnul Ioan Razeş formulează concluzia pe care urmează să o demonstreze, frunzărind… temeinic (?!) cartea. E greu să mai scrie cineva ceva nou despre Brâncuşi şi dacă o face, asta numai dintr-un veleitarism. Apoi urmează o demonstraţie pe puncte, unde arta ducerii în derizoriu intră în scenă. Finalul este cel anunţat în introducere: lipsa citatelor (unii citează pogoane din, de exemplu, Dan Horia Mazilu şi îi mai şi preiau concluzia la care a ajuns marele profesor, fără a avea ceva nou de adăugat!), reductibile doar la Noica, lipsa ideilor originale, calitatea de transmiţător al ideilor spuse de altcineva înainte, ar face din autor un plagiator ordinar, care nu a adus nimic nou şi este deci unul care îşi dă importanţă, adică soiul de veleitar anunţat de mirosul unui nas… rafinat, chiar înainte de cercetarea, pe care nici n-a făcut-o pe de-a întregul (ultima pagină citată este 49!). Vom arăta acest lucru, demonstrând lipsa capacităţii de analiză, ori poate, mai grav, superficialitatea în slujba unei rele credinţe.
Rostul cărţii, precizat mai sus, drept carte de dar, ca un colac de pomenire, donată de altfel aproape integral, a fost să scoată în evidenţă pe îndumnezeitul Brâncuşi, prin cei ce vor fi constatat această stare de graţie permanentă, uneori foarte voalat din cauza vremurilor potrivnice, dar mai mult prin noi înşine, că şi noi avem capacitatea de-a iubi: autor şi colaboratori, nu puţini, pentru reuşita intenţiei. Am făcut omisiunea gravă, de-a nu-l fi amintit pe I. Şt. Lazăr, cu volumul său ,,Măiastra” şi aici nu ne jucăm cu vorbele. Din paginile noastre… aurii lipsind, Ioan Razeş a crezut că nu există şi şi-a propus să desfiinţeze… darul nostru, exorcizându-l chiar de Dumnezeu. Aici începe eroarea! Noi nu ne-am propus o enciclopedie asupra celor dedicate lui Brâncuşi, evident o lucrare imposibilă azi, când universal fiind artistul, despre el se scrie mult, în fiecare zi, undeva în lume. Aşa că s-a năpustit asupra conţinutului cărţii, care n-ar aduce nimic nou, ci doar din spusele altora, o portavoce (evident cu nume şi pronume!), reia ideile şi le retransmite, neavând nimic original. Iubirea mărturisită de cineva, într-un anume context, să nu-şi aibă unicitatea şi valoarea sa, aici vorbind despre comemorare? Şi pentru ca ducerea în derizoriu să fie totală se conotează adevăratele pelerinaje la Mănăstirea Polovragi, la Hobița, Târgu Jiu, la mormântul de la Paris, la Centrul Pompidou, în toate anotimpurile, ca turism cultural. Parastasele invocate, numele participanţilor, animaţi tot de dorinţa de-a-l cinsti pe Brâncuşi să nu-l fi convins pe un om de bună credinţă, că atunci când te duci pentru oficierea serviciului divin, nu eşti în excursie, ci mergi special pentru acest lucru? Cum să-ţi permiţi ca pe un om, mai puţin cunoscător într-ale lui Brâncuşi să-l decretezi purtător de cuvânt unor remarcabili brâncuşiologi, precum: Constantin Zărnescu, Ion Mocioi, Ştefan Stăiculescu, ori oficialilor gorjeni, care îşi vor fi lăsat consiliul judeţean, prefectura, primăria şi alte instituţii să… vină în turism cultural? Să fim serioşi! Aici este un subtil atac la persoană, aceeaşi, semnalată în … portavoce. Nu credem că aici este vorba… de orbire, incapacitate de analiză, ci de altceva. Cartea nu a fost citită, ci doar frunzărită, că doar sunt şi… experţi care ştiu citi printre rânduri şi apoi să o povestească, reluând concluziile muncii altora. Se constată în articolul în discuţie, ceea ce o profesoară adevărată (ca să folosim şi noi nuanţele ducerii în derizoriu!), Lidia – Viorica Hanaru , din Piatra Neamţ (pentru ca arbitrul să fie obiectiv!) descifrase, fără ca răzeşul (sic!) să ne spună ca a furat concluzia, privind structura tripartită a cărţii şi multe altele. Apoi începe tocatul mărunt, prin răstălmăcire, pe punctele indicate. O facem şi noi!
1. Căile iniţiatice sunt transformate în trasee turistice, pelerinii devin turişti de ocazie, nişte gură cască aflaţi în excursii, fără nicio legătură cu arta, cu locurile sacre invocate. La o citire atentă, nu pe sărite, s-ar fi observat că la Mănăstirea Polovragi, un nepot al boierilor Pârăieni, Mihai Pârâianu nu era doar turist, cum nici Costea Marinoiu, Cichirdan, ca să numim doar feţe cunoscute…răzeşului. Să nu fi observat insistenţa noastră, privind focalizarea pe cele sacre? Să nu observe cuvântul cheie al întregii lucrări care este Dumnezeu, apoi imediat, Brâncuşi şi că titlul este sugestiv? Este mai simplu să nu recunoşti, prin exorcizare, adevărul şi să-i substitui minciuna. Reflexele vechi, de când cuvântul Dumnezeu, ori aducerea în discuţie a celor sfinte erau interzise au rămas arme exersate şi azi în post, postmodernitatea de după ateizarea forţată. Pisica va continua să prindă şoarecii pentru că lucrul acesta l-a învăţat temeinic. Concluzia dorită ar fi fost că reportajele cărţii, citită prin prefaţă şi pe ici pe acolo, n-au nimic din sacralitatea invocată.
2. Trăirea este dusă în banal. Aceasta este profanare atunci când din interiorul unui eveniment, prin metode specifice manipulării şi dezinformării, scoţi în afară ceea ce explicit este interior. Autorul şi colaboratorii săi au mărturisit ceea ce au trăit în evenimentele invocate, au călcat cu piciorul lor locurile despre care vorbesc, s-au extaziat în fața operelor lui Brâncuşi, ori a celor despre care se face vorbire, au luat chiar atitudine în multe cazuri. Aluzia cu descoperirea Americii este neavenită. Să-i amintim că iluştrii noştri oameni de cultură (nici aici nu ne jucăm cu cuvintele!), care făcuseră şi ei pactul cu … Gheorghe Dracul, nu-l descoperiră nici ei pe Brâncuşi… şi că, fără preget, cei ce-l iubesc trebuie să-l scoată permanent din ascundere (sic!) şi dacă ar vedea mai bine ar înţelege că şi azi nişte păstori servili redescoperă America în fiecare zi. Cum rămâne cu chemarea lui Brâncuşi să-i contemplăm permanent opera? Aici, comentând despre conotaţia semnelorş şi sensurilor, ne aflăm în faţa unei subtile acuzaţii de plagiat şi de confiscare a ideilor altcuiva (nu ne spune din cine şi cu ce anume ne-am împropriat!) Ni se recunoaşte aici propria călătorie prin natură – un fel de bătut câmpii, nu?!- asimilarea onorabilă a unor idei semnificative din universul şi memoria culturală, dar şi împropierea lor. Aici introduce şopârla, constatând mai încolo că n-ar fi fost citaţi inspiratorii, martorii noştri la susţinerea unei demonstraţii, lucru pe care îl vom lămuri mai jos, acum dovedind, o dată în plus, că măcar din respect pentru darul primit de la noi să-l fi citit şi să-l fi recenzat în cunoştinţă de cauză, nu ca pe o teză a unui şcolar, nefericit de dascălul său (…!). Mai spune despre ,,rostirea parcă(s.n!) acum prima dată” şi apoi recapitulând, ,,fragmentar totuşi”, oricum lapidar şi rupt din context (este abil… Gheorghe!), ca să constate lipsa de coerenţă şi a induce ideea unui talmeş-balmeş din face-bookul introdus prin demonstraţia sa. Concluzia nu întârzie: ,,Acesta pare a fi…” (părerea nu este sentinţă, dar este o găselniţă a manipulării!) modul de expunere. Modul, fiind vorba de … modul propriu al autorului, care n-are dreptul la … stil?, acesta fiind, de la La Bruyere încoace apanajul… oamenilor. Oricum se declară explicit că modul constatat este imposibil de rezumat, lucru care ne spune că nu a studiat prefaţa cărţii, opera unui filolog remarcabil (…!) care este lămurit şi în privinţa stilului şi a conţinutului. Lucru confirmat şi de alţi comentatori prestigioşi (…!), inclusiv de la Forumul Cultural (folosim şi noi nuanţele!).
Cartea noastră – ca un dar memoriei lui Brâncuşi !- vorbeşte de Dumnezeu şi de omul său, fiul omului Gorjului, al pământului românesc: Constantin Brâncuşi. Ea s-a născut dintr-o promisiune făcută în faţa altarului de la Mănăstirea Polovragi, promisiune onorată apoi, pentru comemorarea celor 55 de ani de la trecerea la cele veşnice. Am luat părtaşi la omagiul nostru pe mulţi dintre românii care i-au dedicat cuvinte frumoase şi pe cei ce ne vor fi ajutat să-i întregim darul. Remarca lui Razeş privind ocultarea surselor, reducând aproape totul la Noica, devine o minciună evidentă, necesară concluziei finale. A sărit pagina 36 a cărţii în care în mod explicit sunt consemnaţi: Aurel Constantin Zorlescu, Constantin Zărnescu, Horia Muntenuş, Dan Puric, George Radu Serafim, Ion Ghinoiu, Constantin Noica, Călin Matei, Iuliu Zane. Apoi nu a observat că titlurile unor eseuri vizează în mod direct nişte surse: Dante Aligherii, El Greco. Că Mihai Eminescu, Lucian Blaga sunt în mod consistent citaţi şi luaţi martori în multe demonstraţii. Lui Constantin Zărnescu, folosit ghid pentru aforismele… lui Brâncuşi, i s-a făcut o recenzie, remarcată de prefaţator! Mitologia este prezentă prin legendele ei, de mult în baza noastră de date, iar eseurile în care invocarea scripturii este evidentă au scăpat şi ele atenţiei? Preferăm să spunem că nu a fost citită cartea iar compunerea-articol după ureche, s-a bazat pe… flerul unuia care a mai scris şi altădată aşa, şi care ştia apriori ,,analizei” concluzia, de aici argumentele s-au pigulit cu ,,ştiinţă” într-un ,,stil” specific, tuturor… alinierilor.
Avea o ,,bună” părere formată, şi poate nişte poliţe de plătit de un orgoliu supralicitat.
Memoria noastră, exersată logic (…!), adică nu din lecţii programate de alţii, învăţate pe de rost, la comandă, ne-a permis să chemăm în ajutor o armată de filozofi, mărturisindu-le ideile acolo unde avem nevoie de ei: Pitagora, Socrate, Platon , Aristotel, Plotin, Sf Augustin, Blaise Pascal, Thomas Carlyle, Nae Ionescu, Martin Heidegger, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Ernest Bernea ş.a. Au fost invocaţi şi mulţi oameni pe care Razeş i-a cunoscut direct şi bănuim că dacă ar fi citit carte i-ar fi remarcat, cu siguranţă: Dumitru Bălaşa, Ştefan Stăiculescu, Nicolae Ciurea-Genuneni, Romulus Vulcănescu, Ion Ghinoiu, Constantin Zărnescu (repetăm câteva nume!)
Finalul, evident în nota lui… finis coronat opus!, ne spune: rostul cărții de care vorbim – cu idei, în genere spuse de alții şi respuse de Mihai Sporişi- este, aşa ni se pare (din nou datul cu presupusul, ca… sport naţional!) anamneza… asociată cu intenţia de-a reaşeza lucrurile într-un nou proiect de privire…
Halal recomandare a…mice! Un fel de: nu vă pierdeţi timpul cu lucrurile deja spuse şi reluate incoerent, aşa ca să nu le uitaţi! Sunt atâtea cărţi bune, rafturi întregi în biblioteci, scrise redundant, care citite calitativ, vă pot scuti de toţi parveniţii veleitari, bătând câmpii, indiferent de proiectele lor… de vedere.
Articolul forumistului nostru este scris la două… capete. Un fel de sonată cu două teme, amestecate ciudat, aproape în dodi, să creadă fiecare, ca pe la delphica Pithia ce pofteşte. Citit superficial ai senzaţia unei întâmpinări favorabile şi a unei aprecieri sincere ca o ademenire în infernul poleit cu promisiuni. Dar, observând completa ocultare a scopului cărţii, exorcizarea tocmai a esenţei din conţinut, îţi dai imediat seama de faţa ascunsă a lui Mefisto, fie el Gheorghe, fie Razeş, sau cum i se mai spune în realitatea obişnuită, de care fuge prin dedublare. (Acestei replici, aproape pamflet, îi adăugăm şi o cronică rimată!)
