Am aflat prima dată de numele Caliopi Zografos de la Augustin Z. N. Pop, care o aminteşte în cartea sa “Din istoria culturii argeşene”, Piteşti, 1965, p.101. “În 1882 – scrie cercetătorul şi universitarul respectiv -, după ce colindase prin Vâlcea, tânăra Caliopi Zografos tipăreşte caietul cu 12 compoziţii “Cântecele şi doinele de peste Olt”. Recenzate în revista “Familia” de la Oradea de către Iuliu I. Roşca, pretendent la mâna Veronicăi Micle”.
Iuliu Roşca (1858-1940) a fost un poet, gazetar şi autor dramatic modest. A scris, între altele, piesa “Fata de la Cozia”, premiată de Direcţia Generală a Teatrelor în 1882. A publicat de toate: poezie, proză şi teatru, cronici literare şi muzicale, articole, recenzii în ziarele şi revistele bucureştene, colaborând totodată cu versuri şi cronici săptămânale, intitulate “Viaţa la Bucureşti”, în revista “Familia”. Corespondenţa despre Caliopi Zografos a apărut sub semnătura A.C. Şor. în nr. 45 din 7/19 noiembrie 1882 al binecunoscutei reviste de la Oradea, la rubrica “Salon. Cronica bucureşceană” (p.545-546).
Cronicarul monden este plăcut surprins să audă într-un salon din Capitala ţării cum o tânără interpretează la pian câteva piese muzicale de “inspiraţie naţională” din noua lucrare “Cântecele şi doinele de peste Olt, culese şi arangiate de dra Caliopi Zografos”. Îşi aminteşte că în urmă cu ceva timp a cunoscut-o pe tânăra compozitoare chiar la ea acasă, la Rm.Vâlcea, de unde este ca “fiică a Oltului”, şi îi apreciază încă o dată talentul componistic, spunând că “e demult cunoscută pe tărâmul publicităţii musicale”, încă de la apariţia frumosului său vals “Fleurs de Printemps” (Flori de Primăvară).
În caietul pe care îl are în faţă, Iuliu Roşca numără 12 cântece, între care “Oltule, Olteţule” (“frumoasă, dar cuprinde prea multe fraze întrerupte, neisprăvite”), “Brâul” (“plin de vioiciune”), “Hora”, “Doina păstorilor”, “Coral” şi “Hora miresei”. Prof.univ.dr. Gheorghe Oprea, care îi ortografiază numele culegătoarei de “cântece poporale” din Râmnic Zographos, menţionează însă – în “Folclor muzical românesc”, vol. I, Bucureşti, 2000 – că în culegerea respectivă se găseau partiturile a 24 de melodii, “notate fără textul poetic, şi cu un acompaniament sărăcăcios şi stereotip” (p.30). Lucrarea e de mică însemnătate, chiar şi pentru timpul respectiv, fiind asemănată cu culegerile modeste ale lui Ion Teioşan, A. Gebauer ori Ed. Wachmann.
Examinând cu atenţie lucrarea “Cântecele şi doinele de peste Olt”, Iuliu Roşca critică titlul acesteia, considerând că e nepotrivit, căci şi “doinele” sunt tot “cântece”. Cât priveşte “Brâul”, crede că seamănă prea mult cu cel din “Nunta ţărănească” a compozitorului austriac, naturalizat român Ludovic Wiest. Altfel, privită în ansamblu, culegerea i-a plăcut, drept pentru care şi-ar dori ca tânăra muziciană să-şi continue munca de adunare şi aranjare a “cântecelor poporale”, urmându-i lui Vasile Alecsandri, cel care tipărise în 1866 vestita sa culegere de “Poesii populare ale românilor”.
O notiţă minusculă de la subsolul paginii 546 a revistei “Familia” anunţă că oricine ar dori să-şi procure colecţiunea domnişoarei Zografos se poate adresa editorului bucureştean G. Gebauer, din calea Victoriei. Preţul este de numai 3 lei.
Nu am reuşit să găsim alte amănunte biografice despre Caliopi Zografos. Ea nu este menţionată de Lucian Predescu, în “Enciclopedia” sa din 1940, şi nici de foarte bine documentatul “Dicţionar al etnologilor români”, scos de Iordan Datcu la Editura Seculum I.O. din Bucureşti în 2006. Fără îndoială, undeva prin hârtiile de la Arhivele vâlcene trebuie să existe ceva. De aceea, sper ca unul din tinerii istorici de astăzi ai Râmnicului să se aplece asupra acestui subiect şi să întregească informaţiile de faţă.
Să menţionăm, totuşi, că în anul 1855, printre medicii veniţi la Râmnic se afla şi un Zographos, care în 1877 ajunsese deja medic primar al judeţului Vâlcea, efectuând diverse controale medicale la cererea administraţiei.
De notat, de asemenea că, între 1880-1882, preşedinte al Consiliului judeţean Vâlcea era un Elie Zografos.
Există, oare, vreo legătură între aceste personalităţi şi tânăra, la 1882, Caliopi Zografos? Cercetările ulterioare ne vor lămuri. Până atunci să notăm preocuparea asiduă a acestei femei din provincie pentru culegerea şi prelucrarea cântecelor populare din zona unde locuia. Pentru anii aceia, era un lucru remarcabil, căci arată nu doar pregătirea ei muzicală deosebită, dar şi un grad de emancipare feminină mult peste nivelul obişnuit al societăţii româneşti de la sfârşitul secolului XIX.
O precizare
Acest articol ar fi trebuit să apară în revista “Forum V”, editată de scriitorul şi publicistul Ion Soare la Rm. Vâlcea. El a fost trimis, prin e-mail, în data de 24 mai 2012. Adică acum aproape un an. La trei zile după aceea, dl. Soare m-a gratulat cu un răspuns: “Am primit materialul despre acea Caliopi Z. Este excelent: scurt, la obiect şi incitant din punct de vedere cultural. Îşi va găsi locul cuvenit în revista noastră “Forum-V” nr.1-2/2012”. Mi s-a cerut şi o fotografie a subsemnatului, pe care am trimis-o de îndată.
Prin noiembrie 2012, după aproape şase luni de tăcere, văzând că dl. Soare nu îmi mai dă niciun semn că ar fi apărut revista respectivă, care trebuia să cuprindă şi materialul meu, l-am sunat la telefon. Uitase de articol şi se întreba pe unde se putuse rătăci. Prin ianuarie 2013, mi-a spus, amărât, că nu au bani şi revista nu poate fi, deci, tipărită. Aceeaşi scuză am primit-o şi în lunile următoare. Cum situaţia mi s-a părut curioasă, m-am interesat în dreapta şi stânga, şi am aflat că din vara trecută şi până astăzi dl. Soare a tipărit mai multe numere ale revistei, ba a avut bani suficienţi, primiţi de la diverse autorităţi locale, ca să scoată şi alte lucrări.
În acest context, am înţeles că, de fapt, alte motive l-au determinat pe distinsul redactor al foii “Forum V” să nu-mi publice scurta mea comunicare despre prima culegătoare de folclor din Vâlcea, Caliopi Zografos. Fie calitatea articolului meu nu se ridică la nivelul pretenţiilor redacţiei şi al celorlalte materiale publicate acolo, fie “gruparea literar-publicistică” din jurul fostul arhivar nu doreşte colaborarea mea.
Şi într-un caz, şi în altul, bunele maniere – din presă şi din viaţă – impuneau un răspuns tranşant de respingere a articolului meu, de la început, nu o amânare “sine die”.
De aceea, am hotărât să public acest material în revista de faţă.
C. P.
