Câte dintre ele sunt ale noastre? Adică ne conțin, ne au în ele și ne condiționează starea prin ceva anume, inefabil, adică nu întotdeauna în posibilitatea să le știm…! Învățăm, experimentăm și descoperim continuu apartenențe la aceste lumi, din ce în ce mai multe, mai vaste. În balansul între unu și multiplu, se poate ivi prima cârtire majoră la sentința pluralității lumilor. Dumnezeu fiind Unul, precum Soarele care ne luminează, lumina/lumen, de unde și-a luat numele Lumea, toate văzutele și încă nevăzutele (neexpuse luminii!) aparțin acestui întreg de sub priviri. Teologia creștină, după centralizarea dumnezeirii prin Cer, a impus , ex-catedra, dogmatic, unicitatea. Ce putere de impunere cea a lui Justinian, mare împărat, să scoată știința din academii, olimpiadele din… Olimpul sporturilor și să-l condamne pe Origen, mare filosof și teolog, drept eretic, tocmai pentru că observase pluralitatea lumilor, intuise rolul alegoriei în scriptura – neapărat sfântă, pentru că are viață dincolo de viață, ca scripta manent! Cum putea împăratul greco-roman al secolului al VI-lea, creștin, să recunoască mai mulți sori când omenirea moștenise și de la astronomii mai bătrâni unul singur și doar o lună, pe firmamentul cel mare? Era încă prea devreme să fi observat în Universul mare, mai mulți! S-a observat însă că stările – adică așezarea (de la a sta!) în lume a Omului – că despre El este vorba/cuvântul, oscilează între „a fi și a nu fi!”. Deși omul fusese plămădit Adam, dintr-o bucată, androgin ar spune băgătorul de seamă, mai încolo, tot Marele El, Domnul Zeu, Meșter olar, stăpân pe tainele stihiilor ( lut, apă, foc și desigur suflarea… cu toată cartea tehnică a punerii în funcțiune!) a hotărât să facă omul, pe din două: a rupt o coastă (ca dintr-un munte… cu peșteră-n sine) să fie o ea, pe Eva. Dintr-o unicitate androgină a făcut jumătățile complementare (doar proveneau din întreg!), numitele sexe cu polarități care să se atragă după o anume ciclicitate – să o numim lege a iubirii, esențială permanenței Umanității! Au fost sloboziți dincolo de grădina cu legile ascultării stricte, adică a copilăriei de acasă exersând jocul serios pentru zbenguiala liberă de mai târziu, să-și poarte fiecare de grijă prin lumea largă, să o cuprindă cu propriile aripi, să se risipească, să se înmulțească… și când toate se vor fi săvârșit, ca o misiune în programul cu destinație anume, să revină acasă de unde și-au luat zborul… adică în grădina începutului! (La început era cuvântul…?! Și El va fi făcut din pământul natalității… fiul? să fie ? Finis coronat O/pus!, („O”, cerc pus să fie cartuș faraonilor; sămânță în păstrare, pentru noi însămânțări; morminte închise… pentru învieri, din metafora poetică!) .
Suntem în lumea noastră… cât lumina ei ne ține ființarea, aici observând că în străfunduri avem tezaurizată agoniseala drumului prin marele labirint al trecerii, și fiecare cotlon se recomandă o lume în sine, cu lumini proprii, adică lumi în sine. Cum să le vedem, cu ochii minții, atunci când după o anumită vreme, ne săgetează cu o deslușire nouă? Să încercăm să le dăm dreptul la rostirea care se vrea reflecție la ceea ce am primit? Îndoielii posibile, a celui ce ți se adresează, trebuie să-i dăm răspunsul! Ba chiar să observe că sentințelor sale le-am dat creditul necesar, după constatarea spiritului atâtor înainte/mergători pe care îi vom fi cunoscut apriori.
Iată-ne în luna Decembrie, 2023! Trebuie să finalizăm Raportul 2023, al Cercului de la Râmnic, pus sub numele „România: Grădina Maicii Domnului!” Ne-am asumat o misiune, de ceva ani, ca o dare de seamă să iubim țara/grădină și să ne plângem de nepriceperea grădinarului: Statul Român, contaminat de boli mai vechi și mai noi, cu instituții neperformante și parcă sub blestemul să nu se trezească din somnolența istorică, constatată cu mai mult de un secol și jumătate în urmă și reiterată în imnul, noii Constituții. Păstorul… care își paște poporul mioritic, să nu fie el conștient că turma, prin firea ei supusă, ascultătoare, îi duce în împovărata spinare toate păcatele trecute, prezente și chiar pe cele viitoare, dacă nu se trezește? Se poate trezi Statul… degeaba, din incompetența lui, din suficiența politicianistă și din pompieristica interesului imediat și pentru doar gardienii speciali ai staulului? Da, acest popor nenorocit de vremuri, va paște ceea ce i se dă de către păstorul legiuit, că ascultător până la Dumnezeu fiind (vezi epistola pauliană care constată toate stăpânirile de la Dumnezeul, băgat adânc în credința inoculată… prin evul de mijloc, încă cu castele/vile… la care vor veni colindătorii, fără să mai știe colindele și azi!/ vezi Radu Gyr) nu-și va abjura firea sădită îndelung, fără decontaminarea necesară de o anume otravă. Da. Trebuie începută, cu orice preț, lunga cale a trezirii din somnul morții, din năravul axiofagiei, cultivată de mediocritatea cocoțată Păstor; tolerată de tăcerea elitei neangajate, ori paralizată în curajul ei (aici cei ce nu vor fi făcut pactul cu propaganda… înscăunaților!), care nu își mai are puterea sacrificiului necesar al martirilor și revoluționarilor autentici. Acesta este motivul citirii, în faptul zodiei săgetătorului dedicată Buletinului, la concurență cu colindele Crăciunului, apoi în faptul zilei de Sf. Ștefan, a cărții scrisă mai demult de Ștefan Dumitrescu. Un numitor comun, mesajului Buletinului, îmi săgetase imediat din carte sa misiunea ce trebuie să și-o asume oamenii luminați și cu credință: luminarea poporului! Nu ne spuneau sărbătorile solstițiului de iarnă, cu soarele obosit și palid, că este nevoie de o nouă naștere? Că trebuie privegheate nopțile trecerii cu focurile aprinse de noi, și cu vestirile colindelor inundând pământul? Iată-ne priveghind noaptea, cu cartea sub priviri. La ferestre, înainte de ivirea zorilor, se aud : „Florile dalbe”. Ne mai spun colindătorii că buturga… Crăciunului este pe terminate, ca un act suicidar să tămâieze… de purificare pentru vreme vine. Coperta cărții îmi amintește, instantaneu (asta da rază… stelară!) afișul filmului interbelic… „Crimă și Pedeapsă”. Ce pedeapsă istorică, în 25 decembrie… recent, și ce nelămurită crimă! În imagine un el și o ea, ca niște țapi ispășitori, a unei axiofagii nemântuite? Oare de ce? Nu cumva crima asupra poporului axiofag își primise, nu salvarea națională, ci doar alibiul salvării unei stări nemântuibile? Constat că această carte, a trebuit să apară abia prin 2012, taman peste ocean, prin lumea nouă și pe la noi acasă, prin București, după vreun an la… eLiteratura! O citim acum… după încă un deceniu! Traversarea deșertului este dificilă, ne trece prin minte imediat! Tablele legilor se ivesc scrise prost, uneori inaplicabile și închinarea la idoli… în obiceiul înrădăcinat este vie. Dezveliți tot adevărul, pare o lozincă inaplicabilă ca și porunca cu … iubirea aproapelui. Strigătele rămân fără ecouri semn că deșertul este aici, iar constatările privind sensul inversat al drumului spre mântuire, nu sperie pe nimeni. Nu cumva starea de fapt, care cerea revoluționarea la acel supliciu nu a fost autentică? La execuție… „vinovații” au strigat că nu au vină! Ce prăpastie între procesul instantaneu cu execuția imediată și constatarea amară a extremei celelalte: „Procesul a durat câțiva ani, și cum este justiția asta curvă s-a terminat în coadă de pește”! (p.323). Să nu dăm credit faptului că la închiderea cercului a fi și a nu fi își asumă începutul și sfârșitul într-o naturalitate a firii? Da! Numai sub ștreang, Feodor Mihailovici Dostoievski, autorul romanului „Crimă și pedeapsă” a înțeles fenomenul vieții și s-a dat scripta manent, pentru spiritul unui popor: poporul rus!
Cartea „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București” este romanul lui Ștefan Dumitrescu, vâlceanul născut în Valea Mare. O personalitate a culturii române, marginalizată într-o lume ca o scenă de teatru cu actorii, recitând odele și imnurile, corecte politic în lagărul-lume, hărăzit de Olimpul geo-politic românilor, după 1944! În nișa Uniunii… scriitorilor, partizană unui sistem, și fără exilații de dincolo de grădină, ascultarea era obligatorie, ba era și atent monitorizată. Puteai scăpa cu libertatea hărăzită doar cu știința înaltă a filozofiei, psihologiei, cu puterea metaforei (vezi sentința: „poezia… substanța inefabilă care stă la baza tuturor artelor” p.316), cu un studiu temeinic al dogmaticii și misticii, din perspectiva științifică. Puteai striga, puteai scrie, dar primeai ecoul rar, atunci când în dodii sau în șagă păreau un haz de necaz ireal, ori niște povești despre alții… Ce ți-e și cu Statul asta paralel, cu cele ascunse și de el, atotștiutorul celor potrivnice, sieși! O lume aici, o lume dincolo? Da! și în competiția asta diaspora… vândută și trădătoare, dușmană poporului, nu putea fi profetul!, dar dacă rămânea locului nu avea nicio șansă să strige, dacă nu făcea pactul aservirii!
Romanul, precum interzisa „Luntrea lui Caron”, apărută după 1990/ Lucian Blaga d.1961!, este o autobiografie cu atitudine, față de lumea scriitorilor, care poartă vinovăția că nu și-au slujit poporul să iasă din axiofagia, ca o boală socială fără leac, fără o terapie a decontaminării. Crede că numai prin renunțarea la ceea ce i-a afirmat ca scriitori, un fel mea culpa, act suicidar (acceptarea golgotei cu suferință, crucificare!), ca o spovedanie legitimă, se poate îndrepta lumea. În lumea în care nu poți fi acceptat ca profet, își i-a sfătuitori de la Răsărit și Apus (de când cu ubicuitatea mediului virtual, vădită și prin tehnologiile cu … avataruri, metavers, aduși și în realitatea fizică, ca… vedenii!): Thomas Mann și pe numitul Dostoievski. El se arată, citit fiindu-i gândul despre psihologia poporului român, un purtător de cuvânt. Nu ne suflă o vorbă despre Dumitru Drăghicescu, dar viața acestuia care se dedicase proiectului „Unei noi cetății lui Dumnezeu”, după modelul Fericitului Augustin, va inspira un fir secret al labirintului romanului său. Actul suicidar al marelui sociolog, autorul investigației despre psihologia poporului român, tocmai dintr-un 14 septembrie (în calendarul creștin ortodox… al înălțării sfintei cruci!), tocmai după căderea în noua robie sovietică a neamului românesc, este o pildă memorabilă. Ce speranțe își va fi pus sociologul, alături de alți visători interbelici (vezi Ideea europeană, a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade; vezi conferințele din 1928 ale uitatului Al. Tzigara Samurcaș. Autorul nostru, publicat și dincolo de hotarele țării sale, contaminată de operele nemuritoare și de autorii, tânjind după realismul acela, este auzit și ca un strigăt al salvării. Pentru amplificarea mesajului său, este propus la nominalizare pentru Premiul Nobel, încă de acum 10 ani! Un mucles total în spațiul românesc, fără ecou, ne arată oare, tot prin deșert? Ori poate lumea noastră de acasă, politic integrată într-o Uniune mai mare, nu se obișnuiește cu gândul că în camera noastră, din casa cea mare, nu trebuie să se mai doarmă?
Vorbeam de un numitor comun, care ne va fi atras atenția, asupra cărții lui Ștefan Dumitrescu. Prin 1998… editam cartea „Strigăte în pustiu” (vezi Ed. ALMAROM), în 1999, „Trecerea Paștelui” (Ed. ALMAROM, Rm. Vâlcea), unde stăteam de vorbă cu Dostoievski, despre destinul lui Raskolnicov și spiritul poporului rus… Apoi prin 2011, publicam cartea „Moravuri și năravuri românii și Europa” la Editura Petrescu, în Rm. Vâlcea. În introducerea cărții făceam o prezentare perioadei traversate, imediat după integrarea europeană, și marelui savant și patriot român Dumitru Drăghicescu: „Moravuri și năravuri românii și Europa? Este o constatare amară, dusă-n hazul de necaz, într-un exersat mod de-a fi al românului hâtru, neocolit de rele. Se arătaseră cumva zorile la orizonturile noastre, încă rozali și începusem a visa cu ochii deschiși la un paradis iluzoriu. Noii puternici ai zilei făceau vâlve ce o să mai fie cu democrația și libertatea câștigată, cu multe sacrificii de vieți tinere. Peste tot, în entuziasmul nemăsurat, specific tuturor naivităților, economia de piață, libera concurență, libera circulație a oamenilor, restructurările unităților economice, pe criteriul eficienței, dăduseră frâu liber tuturor energiilor primare și tot ce zbura era, în mod… evident, comestibil. O lucrare remarcabilă despre Psihologia poporului român, ne va fi dat savantul român, cu doctorat în domeniu, Dumitru Drăghicescu, el avertizându-ne, cu multă rigoare, asupra multor năravuri ale noastre… Este greu să-ți modifici firea peste noapte și să semeni cu cei pe care ți-i dorești parteneri de drum și cetățeni asemeni ție. Dar s-ar putea oare mima calitățile lipsă și păcăli tovarășul de drum? Cum să nu! Apuseanul Nicolo Machiavelli ne va fi spus că scopul scuză mijloacele, apoi năravurile noastre constataseră că este de mare fală să promiți, dar este o prostie să te ții de cuvânt. De aici, până la politica travestită într-un politicianism generalizat, nu a mai fost decât un pas. Ce să facă nobila Europă, cu o clasă politică românească infantilă și cu toate năravurile, marcă înregistrată,probate în atâtea împrejurări…”
O realitate incomodă, să poată scăpa de mistificarea imediată – întoarcere de sens în slujba momentului, trebuie să îmbrace haina durabilă a poveștii, a legendei, care devenind mit se sfințește… cu timpul. Da, se recunoaște acest răgaz al decantării, cu limpezirea celor tulburi. Cum să procedeze artistul, cu viziune profetică, să spună numai cum el știe ce se va putea citi peste vreme? Arta se zice că este inspirată, revelată dinspre altă lume, pentru lumea de după ca o inițiere prealabilă. Arta ni se dăruiește, cu legalitatea unor testamente, declarate valide și prin chipul lor mărturisind harul creatorului… îndumnezeit. Chipul frumos îți ia privirea, cu care începi să vezi. Binele decantat învățătura a basmului, ca un sâmbure de adevăr al legendei, te afundă în căutarea mai adâncului.
Privind dinspre cerința estetică, cartea lui Ștefan Dumitrescu, ca o alegorie cu travestire mitologică, luând de bună soluția lui Origene (de împăcare a filosofiei grecești, cu testamentele biblice și cu viziunea pluralității lumilor!), observăm lumea veche cu o realitate, actualizată și de luat ca exemplu, una însă demult canonizată și pusă în scripturi. Autorul, travestit în persoana lui Alexandru, pare acel Paris… arbitru între zeițe și apoi chiar ademenitorul Helenei (neapărat cu… H!). El va săgeta toți potrivnicii lumii sale, care s-au dedat doar odelor și imnurilor… realității blestemate, trădându-și menirea divină. Căderea Troiei, ca finalitate, deși săgetase cel mai aprig dușman nu a putut fi salvată! Între Helena și … Cora (ipostaza fertilității Demetrei!) trăind ipostazele celor două feluri de iubire, cu cele două tărâmuri, iubirea este leit motivul, ca lege a omenescului in actu , împlinire a misiunii. Chestiunea poporului ales și rătăcirea căii pentru mântuirea sa, este preocuparea sa majoră. Aici cercetarea istorică își intră în rol și este chemat avocat, patriotul, vâlcean și el, Dumitru Drăghicescu să-i fie avatar lui Alexandru în căutarea soluției mântuitoare necesară poporului român, cândva, înainte de cădere, chiar cel ales. Soluția suicidului, ca asumare a jertfei necesare, pe altarul mântuirii, seamănă cu o măreață atragere de atenție celor cărora numai un șoc puternic le mai poate da sensul pierdut, și trezirea din somnul secular!
Credem și o spunem aici, într-o susținere a celor ce l-au propus acum zece ani pentru Premiul Nobel (cu aceeași opoziție va fi fost și propunerea pentru Lucian Blaga, și el decăzut din… poporul ales, chiar de ai săi!) că Ștefan Dumitrescu își onorează angajamentul în sprijinul mântuirii neamului său, prin rostirea fără inhibiții a unui adevăr dureros. Îl dezvelește, fără ură și părtinire, așa cum o cer cei ce s-au jertfit eroic: „dezveliți tot adevărul!”, fără răzbunare, să nu se uite… că va da Bunul Dumnezeu într-o bună zi, deșteptarea autentică! Este bine să încheiem acest comentariu, imediat după prima citire, chiar cu vorbele sale: „Menirea unui scriitor nu este acea de a judeca , ci de a cunoaște, de a duce cunoașterea umană mai departe și de a transmite oamenilor folosind un limbaj plastic care să-i emoționeze (…) Eu n-am venit în cultura română să judec. Ci să mă întreb ce s-a întâmplat cu oamenii aceștia, de ce tocmai oamenii aceștia cărora Dumnezeu le-a dat și minte pătrunzătoare și sensibilitate și talent și harul creației, de ce tocmai oamenii aceștia și-au trădat poporul? ” p.116,117. Apoi, referindu-se la elita vremurilor, ne expune pomelnicul, cu lumini și umbre ale personajelor, cu bunele și relele lor , uneori și evenimentele în care au jucat soarta poporului, precum a fost robia sovietică cu arestarea lui Dumnezeu, încă insuficient readus acasă, adică în mentalul încă tarat de doctrina injectată, în vreo trei generații. Dostoievski, aidoma lui Drăghicescu (acesta de înălțarea Sfintei crucii!) s-a sinucis la București, acolo unde l-am primit cu flori, la 23 august, 1944 pe „fratele”Anticrist! Să sperăm că la București, în Catedrala Mântuirii Neamului, vom pune sfinții mântuirii, cei numai din elita slujirii neamului acesta robit și atins de bolile cele vechi, acum bine diagnosticate de Ștefan Dumitrescu!
