În chiar toiul verii, vacanţa mare, 09 august 2017, membrii cenaclului liceului din Horezu au ţinut să fie prezenţi la a X-a şedinţă din anul de învăţământ 2016-2017 într-un număr record, de această dată, elevi talentaţi la pictură şi literatură, în sala de dialog cu cetăţenii a Primăriei din localitate. Andrada Badea, Vlad Talpoş, Iuliana Buruiană, Andrei Sugeac, Mădălina Bob, Maria Teodora Vulpe, Constantin Teodor Vulpe, Vlad Popa, Ligia Nicolescu…Vlad Talpoş a început, îndrăzneţ, comentariul său referitor la lucrările în acuarelă, creion, guaşă, tehnică mixtă, prezentate de Vlad Popa şi care au entuziasmat întreaga asistenţă fiind prezenţi şi câţiva invitaţi; în special „Autoportretul” şi „Plămânii verzi”, dar şi celelalte lucrări care, toate, vădesc talentul de desenator, cursivitatea liniei şi proporţia, şi tehnica de acuarelă pe care Vlad Popa o stăpâneşte foarte bine!…cum spuneam stârnind vii comentarii, majoritatea apreciative. Apoi, Andrei Sugeag, un sensibil şi suplu cavaler al versului, şi al matematicii (de această dată- neinterferându-le) a excelat în stări poetice vădind o interesantă aplecare spre romantic. Mădălina Bob şi-a demonstrat din nou, în proză scurtă, estetica şi conciziunea frazării, cursivă, şi, în ciuda spaţiului foarte redus, bogată în imagini-imaginativ…Au urmat două intervenţii poetice aparţinând Iulianei Buruiană şi Andradei Badea; prima, în deja lapidara descriere a stării poetice, şi filosofice, a doua, încercând şi un comentariu la poezia „Lună sângerie” citită de Andrei Sugeac. La sfârşit Constantin Teodor Vulpe mi-a prezentat mie, comentatorului şi moderatorului de cenaclu, schiţe personale, care mi-au amintit de cum se învaţa odată istorie (Hendrik van Loon), cu alte cuvinte…desenând! un fel de scriere hieroglifică.
Vlad Talpoş: – Desenele prezentate mi se par excepţionale, frumuseţea realizării culorilor…Desenele exprimă bucuria trăirii omului în spaţiul natural. Plăcerea de a respira aer curat. Probabil omul, în toate timpurile a iubit natura, a fost influenţat de ea, a influenţat-o, de aceea, cred, că acest desen este un mesaj, dar şi o încercare reuşită de simbolism (desenul cu plămânii verzi-pomi! n.n). (…) Figura umană, în acest desen vedem, care denotă realitatea de astăzi. Prin culorile părului adolescentul din imagine este un tânăr răzvrătit…aşa este el astăzi (autoportret blond, acuarelă prelinsă n.n).
Iuliana Buruiană: – Prin acest portret arta, se pare, că, a acaparat personajul (băiatul)…
Maria Teodora Vulpe: – În prim plan sunt ochii care scot în evidenţă tot portretul, şi exprimă şi calmitate, şi răzvrătire cum au spus mai devreme, ceilalţi…Culorile mi se par calde şi exprimă linişte. Este o plăcere a ochiului.
Andrei Sugeac: – Mi-am amintit de o lucrare făcută mai demult, şi pe mine m-au inspirat ochii verzi…Spuneam, atunci, că, niciodată nu se ştie ce vor să spună ochii verzi, scânteia din ochii verzi!…atunci, şi acum, putem spune, că, totuşi, reprezintă un incendiu (un incendiu juvenil n.n)!
Andrada Badea: – Eu văd totul în expresia acestui portret! ca un „alter ego”!..
Lună sângerie
Andrei SUGEAC
Din adâncurile cerului
Te privesc cu nostalgie
Și-mi cânți toate dorurile
Oh, tu, lună sângerie.
Pe ramuri ai muguri de stele
Jos, greierii fac gălăgie
Tulpina ta, visele mele
Oh, tu, lună sângerie.
Scânteia nopții o ai în mâini
Glorios zneamăn din copilărie
Privită noaptea pe la stâni
Oh, tu, lună sângerie.
Din vina ta dansează marea
Iar norii au început a lor călătorie
Până şi moartea îți acordă amânarea
Oh, tu luna sângerie.
Sunt un înger ce mai bate dintr-o aripă
Căzut şi scurs de energie
Mi-am dat viața să te am o clipă
Oh, tu, lună sângerie.
Igrasie în amintire
Andrada BADEA
Sunt amintiri care clocotesc
pe focul uitării,
doruri care mucegăiesc
de igrasia timpului,
despărțiri pe care
încă le apropie pasul,
dar pasul e tot mai departe,
dar pasul e tot mai greu,
când atârnă de el
şi dorul, şi focul, şi noaptea…
Alt fir
Iuliana-Maria BURUIANĂ
Sunt un fir de aţă
Un fir alb,
Pătat de vreme,
Un fir limitat
De spaţiu şi de timp.
Şi nu,
Nu sunt nici măcar
Cel mai bun fir,
Profit de noduri,
Căci dezlegat
Sunt prea aproape de sfârşit.
Aş vrea să fiu puternic
Dar nu sunt…
Ma frâng uşor
Şi sunt salvat
Dar până când?
Tot de un nod.
Şi uneori,
Aş vrea să fiu de ajutor,
Să ies in faţă,
Dar sunt doar un fir de aţă
Şi mă tem.
Mă pierd subit
Şi nimeni nu mă caută
Căci sunt prea ocupaţi
Cu acul din carul cu fân,
Şi cui îi pasă
De un fir alb?
Pătat de vreme,
Un fir limitat
De spaţiu şi de timp.
Ploaie
Oana-Mădălina BOB
Plouă.
Stropii de ploaie sunt lacrimi ale bucăților care se rup din noi odată cu fiecare dezamăgire. Sunt dorințele care se zbat prin porii infinitului să ajungă la om. La sufletul care-și pierde veșnicia într-un hamac de graiuri înecate, împrejmuit de urlete ale propriilor uitări.
Picătura de materie care se varsă din înaltul cerului suntem noi proiectați în viitor. Vocea unui demiurg îmi răsună în cerebral. „În ce direcție picăm”? Nu-i un demiurg. E conștiința. Picăm… Sau stăm? Nimic pentru o clipă. Murim. Murim când respirăm. Sau uităm. Sau simțim. Sau gândim. Murim cu fiecare gest. Și apoi…. trăim. Trăim când prima picătură se izbește de trupul deja plin de jilăveală și-l curăță de mucegaiul nepăsării. Trăim când ceara superficialității ni se scurge prin ochii deja văduviți de versiunile noastre anterioare. Seci.
Plouă.
Carnea-și desface sinapsele de simțire și de cuvânt fără să-și deschidă ochii. Exteriorul nu o poate atinge. Cu un tăiș de vorbe și de mister, un demiurg sfâșie nervul optic; pe muchie ne stau alegerile. Același demiurg. Nu-i un demiurg. E conștiința.
Plouă.
Dar nu mă udă. Soarele nu strălucește, dar mă umple de lumină și de sânge. Vrăji, vrăji, vrăji. Muzică. Picăturile nu mai sunt apă, sunt „do” și „re” și „mi”. Lipsesc „fa” și „sol” și „la” și „si”. Nu lipsesc, sunt iarbă și asfalt și scoarță și om. Noi. Ne completează în ciocniri violente de purpuriu și negru, de infinit și de neant, de eden și de viață. Omul e partitura pe care Dumnezeu a scris-o cu râsete pe nisipul fin al urletului etern. Și cheia sol e prima respirație.
Nu mai plouă.
E secetă. Ne uscăm de vise și de esență. Ne-am pierdut dreptul la ploaie, iar demiurgul nu vrea să ni-l dea înapoi. E un demiurg? „E conștiința”, răspunde. Ah, de ce nu plouă? De ce nu cad peste mine tot eu, dar din trecut? Unde-i scrumul ce-a rămas din atomii unei conștiințe? Din conștiința mea? Secetă, secetă, secetă.
Curcubeu: Arcadia.
Încă mai avem apă. O să plouă.
Plouă…
Acea durere
Vlad TALPOŞ
1. Durerea este plăcerea cerească în care
Pământul renaşte tărâmul vindecător
Al cunoaşterii acelei limite sufleteşti…
Dar viaţa ne-nfruntă în faţa
Minciunii propriei noastre frici?
2. Destinul ne ajută să trecem
În lumea acelor suferinţe
În care necunoscutul raţionalizează
Trăirea alor noastre dorinţe.
3. – Doamne, reuşesc să fiu eu,
Sau devin sclavul trecutului meu?
– „Nu, Fiule! Te cureţi într-un cristal al prezentului.”
O strălucire a speranţei sclipeşte a ta Putere!
De a fi întruparea mea divină!
4. – Tată, nu ştiu a-mi dezlega
Necunoscuta existenţei mele.
Suferinţa învie pedeapsa sau oferă o bucurie.
Dolor sau eros?
– Fii părtinitor existenţei tale şi vei fi erosul meu.
Transformă frica în fericirea de a te teme de neştiinţă.
5. – Jertfa ta, Tată, îmi inspiră căldură
pământească evaporată în darurile
Simţite prin Ruga pe care o rostesc ca
Un cuvânt al comunicării mele cu ,,Existenţa”.
– „Fiule, Eu îţi ofer Harul meu pe Pământ,
Căruia să-i culegi roadele prin faptele tale bune,
Botezul Domnului să-ţi fie o permanentă spiritualitate,
Iar Răstignirea înglobează în noi Lumina nestinsă a Iubirii”.
6. – „Iată, Fiule, de ce nu-nţelegi durerea?
Nu te gândeşti că eu veghez mereu,
Acum, cred că spunându-ti Cuvintele mele,
Mă voi coborî asupra ta cu Puterea şi Blândeţea mea,
-Tu, fiule, vreau să mă priveşti din fereastra sufletului tău,
Ca pe o sursă neizvorâtă de miruire”.
Călătorie
Constantin Teodor VULPE
Aprinde focul şi aşteaptă!
O clipă este între zi şi noapte.
Când ceasul renuntă la orele deşarte,
Rămâne momentul între viată şi moarte.
Aprinde o faclie şi aşteaptă!
Că ceasul care bate nu e ceas.
El este timpul aşteptării mute
In vizită, să vadă ce a mai ramas.
Aprinde o lumină şi aşteaptă!
Ai gândul la dumnezeiasca înviere,
Chiar dacă timpul îţi râde în faţă, tu aşteaptă
Căci după viaţă, moarte, e adevarata viaţă.
