Probabil, din cauza unor neînţelegeri la Centrul eparhial, sau din dorinţa de a cunoaşte pe Paisie Velicicovschi, monahul Rafail trece în Moldova, la anul 1768, devenind ucenicul marelui dascăl al monahismului românesc, cum aflăm dintr-o însemnare a logofătului Gavriil de la Episcopia Argeşului, făcută pe un manuscris ce cuprinde Scrisoarea stareţului Athanasie către stareţul Paisie Velicicovschi: „Această cărticică s-au prescris dupre însăşi slova şi iscălitura acestor stareţi, din cuvânt în cuvânt, întâi de monahul Rafail de la sfânta Mănăstire Hurezii, carele după întâmplare vreun an de zile s-au aflat supt epitasiia acestui sfânt stareţ Paisie, fiind Sfinţia Sa venit din Sfetagora la sfânta Mănăstire Dragomirna, în Ţara Moldovei, unde aflând această cărticică de prigonire la ucenicii Sfinţii Sale au luat izvod ca să o aibă pentru evlaviia şi neuitarea şi dragostea ce au avut către acest sfânt stareţ Paisie, la leatul 7276 <1768> martie”. În acelaşi an, copiază Viaţa Preacuviosului Paisie cel Mare, opera Preacuviosului Ioan Colov, precizând că „s-au prescris de Rafail monahul, întru folosul celor ce vor ceti”.
Apoi, monahul Rafail copiază Cuvinte, rugăciuni şi învăţături pentru călugări (1769), culese din operele marilor dascăli ai monahismului ortodox, precum şi un Ceaslov; despre ultima, citim că „iaste scrisă de monahul Rafail din Mănăstirea Hurezi şi cumpărată de mine, Mihail ieromonahul, igumenul Govorii, şi o am dăruit ierodiaconului Paisie, pentru a mea vecinică pomenire. Noemvrie 8 dni, 1774”. De asemenea, în 1773, copiază Scara Sfântului Ioan Scărarul.
Corector al cărţilor bisericeşti de la Episcopia Râmnicului, citim pe o Psaltire: „Tipăritu-s-au această sfântă şi dumnezeiască Psaltire, ce se numeşte Cartea Psalmilor, prin osteneala diorhosirii mai micului între monaşi Rafail monahul de la sfânta Mănăstire Hurezi”. Ales egumen, potrivit autografului său: „1782, la octombrie 2, într-o duminică, mi-au venit carte de igumeniia Hurezului. Rafail igumenul Hurezului”. În această calitate, va sprijini activitatea culturală din mănăstire. Pe un manuscris, din 10 aprilie 1783, ce cuprinde Aravicon mithologhicon, adică Halima, citim că este „a lui Rafail igumenul Hurezului, tălmăcită şi scrisă cu a sa cheltuială”. De asemenea, la îndemnul său, ierodiaconul Naum Râmniceanu copiază, în anul 1785, Capete diverse de Grigorie Sinaitul şi Învăţătură de Avva Marco, notând la final: „1785, iulie 18 au luat sfârşit scrierea acestei cărţi, prin osteneala smeritului între ierodiaconi Naum din sfânta Mănăstiri Hurezii”, iar în 1787, un Miscelaneu de literatură monahală. Copistul relatează despre această carte-manuscris că a fost adusă de la Muntele Athos, dar nu era scrisă de „mână aleasă”, iar „cuvintele foarte amestecate”, „s-au mai diorthosit pe alocurea (după proasta mea pricepere), însă neeşind nicidecum din noima cuvântului… şi s-au prescris cu porunca, osârdiia şi cu toată cheltuiala Sfinţii Sale cinstitului părinte şi al mieu stareţ, Chirie chir Rafail, năstavnicul nostru, de mai micul ucenic şi nevrednicul între ierodiiaconi Naum, din sfânta Mănăstire Hurezii”.
Spre sfârşitul vieţii, ieromonahul Rafail îmbracă marea schimă, primind numele de „Roman ieroschimonahul”. Pe un manuscris, copiat „de Rafail monahul, întru folosul tuturor celor ce vor citi”, scrie: „Dintru ale lui Roman ieroschimonah, ce au fost şi igumen ani zece, luni patru. Cărţi scrisă cu mâna sa, multe au lăsat sfintei Mănăstiri Hurezii”, iar în altă parte, citim: „Aceasta iaste a sfintei Mănăstiri Hurezii, precum o au dat în scris răposatul Roman ieroschimonah, ca să-i fie întru pomenire, şi pomenitului şi părinţilor neamului lor, acum şi în veci”.
În anul 1767, întâlnim la Mănăstirea Hurezi pe preotul Dumitru Râmniceanu, care copiază un Miscelaneu ce cuprinde teologie polemică: Predoslovie către uniţi şi Istoria lui Petru cel Mare; despre ultimul subiect precizează că „s-au scos după limba grecească pe limba rumânească de dumnealui Matei Fărcăşanul, biv vel şatrar şi s-au găsit acel izvod la Sfânta Episcopie Râmnic, şi s-au luat de s-au scris şi de noi, cu porunca şi cu toată cheltuiala Sfinţiei Sale Părintelui arh
Mănăstirea Hurezi a dispus şi de una dintre marile bibliotecile româneşti din ţară, alcătuită din colecţia ctitorului şi a călugărilor cărturari. Grigore Tocilescu a găsit şi a ridicat în anul 1885, pentru Muzeul Naţional, 38 de manuscrise şi 393 de cărţi tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele Calendare ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe anii 1693, 1695, 1701 şi 1703, precum si un frumos Pomelnic.
Mănăstirea Turnu – 1752. Amplasată la poalele Muntelui Cozia, pe malul Oltului, Mănăstirea Turnu continuă o veche sihăstrie din secolul al XIV-lea, anterioară ctitoriei lui Mircea cel Bătrân de la Cozia, primind numele de la un fost turn masiv, construit în secolul al II-lea de legiunile romane, campate în Castrul „Arutela”, pe stânca numită „Piscul lui Teofil”.
Documentar, sihăstria apare la începutul secolului al XVII-lea în două acte redactate la Cozia de „Gavriil Lotreanu de la Schit”. După tradiţie, atunci s-au retras din această mănăstire şase călugări iubitori de viaţă pustnicească, stabilindu-se în peşterile din împrejurimi. Odată cu sporirea numărului lor, şi-au construit o bisericuţă de lemn, unde oficiau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, respectând astfel rânduiala monahală.
Ajungând mitropolit al Ţării Româneşti, fostul egumen cozian Varlaam (1663–1665) construieşte aici o bisericuţă din piatră şi cărămidă, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, întemeind „Schitul de după Turn”, în anul 1676, luând fiinţă o aşezare monahală statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia.
Nu se cunosc multe date istorice referitoare la începuturile acestui Schit. Chiar documentele privind pe ieromonahul Macarie – primul egumen – au dispărut. Se ştie că, în timpul războiului ruso-turc (1716–1718), armata imperială invadează Schitul, provocându-i mari daune. Intrând Oltenia sub administraţia austriacă, Schitul Turnu devine independent de Cozia, întrucât se afla în altă „ţară”; singurul avantaj a fost construirea şoselei „Via Carolina”, între Boiţa şi Călimăneşti, uşurându-i astfel legătura cu exteriorul. După pacea de la Belgrad (1739), Schitul Turnu intră din nou sub jurisdicţia Coziei, iar monahii îşi refac aşezământul.
În secolul al XVIII-lea, se întâlnesc la Turnu primele preocupări culturale. Astfel, în anul 1752, un grămătic face o însemnare, pe un manuscris ce cuprinde Învăţăturile Sfântului Theodor Studitul, precizând că: „Am însemnat eu Constantin grămăticul ot Turnu, când am învăţat de la dascălul Arsenie”. Grigorie „smeritul şi nevrednicul ieromonah de la sfântul Schit al Cozii de după Turn” scria în 1765 Leastviţa, adică Scara ce cuprinde 30 de cazanii pentru îndreptarea călugărilor şi un cuvânt de învăţătură cătră năstavnic. La finele manuscrisului, citim într-o postfaţă că: „Această sfântă şi dumnezeiască carte ce să chiiamă Scara, scrisu-s-au prin osteneala smeritului întru ieromonahi Grigorie, şi oricine să va întâmpla a ceti pre dânsa, şi va afla greşeli, au în cuvinte sau în slove, să nu vă grăbiţi a-m pune în ponos, şi îndreptaţi cu duhul blândeţelor, că n-au scris înger, ci mână de ţărână, şi minte de om păcătos… Să zică, Dumnezeu să iarte pre Grigorie ieromonahul, carele au scris această sfântă carte. La anul de la zidirea lumii 7273, iară de la Hristos 1765, luna avgust 15 zile. Grigorie ierografos de la sfânta Mănăstire Coziia”. În anul 1768, dascălul Hrizea de la Mănăstirea Curtea de Argeş copiază Canoanele de umilinţă către Născătoarea de Dumnezeu, ce se cântă la Pavecerniţă, care au fost tălmăcite „de pe slovenie pre rumânie de cucernicul între ieromonaşi chir Macarie Câmpulungeanul”, stabilit acum la Turnu, cum precizează copistul: „Precum o am aflat tocmită şi aşezată de cucernicul între ieromonahi, chir Macarie de la Schitul de după Turn, aşa am urmat şi eu”.
Mănăstirea Stânişoara – 1764. Amplasată la poalele masivului Cozia, pe teritoriul localităţii Călimăneşti, începuturile Mănăstirii Stânişoara – data necunoscută – se leagă de numele monahilor Meletie, Neofit şi Isaia, veniţi de la Cozia. Biserica zidită de Gheorghe Clucerul (1747), a fost incendiată de turci (1788). „Nichifor ieromonah ot Stânişoara” scrie un Miscelaneu liturgic (1764), precizând că l-a „scos după slavonie pe rumânie, cu toată cheltuiala mea. Şi am dat sfintei Mănăstirii Cozii”, iar ulterior, „Varlaama monaha ot goriu Cozii, ot schitul Stânişoara” a scris o Psaltichie Greco-română (1840), când învăţa carte la Mănăstirea Sinaia-Prahova.
Mănăstirea Dintr-un Lemn – 1783. Situată la 25 km sud de oraşul Râmnicu Valcea, în comuna Frânceşti, Mănăstirea Dintr-un Lemn ar fi luat fiinţă în primele decenii ale secolului al XVI-lea, fiind menţionată documentar în anul 1635.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aici se desfăşura o anumită activitate culturală; preotul Matei din sfânta Mănăstire Dintr-un Lemn suportă cheltuielile pentru scrierea, în anul 1783, a Pomelnicului Mănăstirii Dintr-un Lemn, „ca scriindu-se numele tuturor celor trecuţi răposaţi, atât şi cei ce să află acum întru ticăloasă viiaţă, cât şi cei ce vor fi după aceştea, să să pomenească pentru ertarea păcatelor lor. Aprilie 15 dni, 1784. Popa Mateiu al sfintei Mănăstiri Dintr-un Lemn”.
Tot în această perioadă (1784), este menţionată la Mănăstirea Dintr-un Lemn Şcoala mănăstirească, unde învăţau numeroşi elevi. Ioan Piuarul Molnar din Sadu – Sibiu relatează că numai din Transilvania învăţau 42 de copii. De asemenea, între anii 1819–1846 s-a scris o Psaltichie, în Bucureşti, solicitată de „Platonida monahia, stareţa mănăstirii”.
Mănăstirea Cornetu – 1842. Ctitoria vornicului Mareş Băjescu şi a soţiei sale Maria, din anul 1666, Mănăstirea Cornetu este amplasată pe şoseaua Râmnicu Vâlcea – Sibiu, în satul Călineşti. Avariată de un incendiu în anul 1808, precum şi în timpul Primului Război Mondial (1916–1918), nu păstrează date despre vreo activitate culturală. Totuşi, pe un Miscelaneu, datând din secolele XVIII–XIX, găsim o însemnare, făcută de Ioniţă, logofătul părintelui Theodosie, în anul 1816 „când am plecat eu la Cornet cu cercetătorii”, iar în 1842 o completare a manuscrisului Psaltichia greco-română, de Varlaam monah „când mă aflam şezător la Schitul Cornetu”.
Mănăstirea Surpatele – 1859. Mănăstirea Surpatele datează de la începutul secolului al XVI-lea, fiind refăcută de boierii Buzeşti, în secolul al XVII-lea; o perioadă a fost închisă (1872 –1935). Stareţa Epiharia donează în anul 1859 un manuscris ce cuprinde Cuvinte pustniceşti de Sfântul Isaac Sirul.
