Un eveniment, anunțat ca un concert special, într-o succesiune de opt reprezentații naționale, alese în locuri anume, se anunțase pentru 4 octombrie 2024, la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Afișul ne chema prin chipul plin de zâmbet, ușor enigmatic, al eroinei principale a spectacolului (cum aveam să constatăm!) : LEYAH. Încunoștințarea, din vreme, asupra evenimentului ne-o făcuse Petre Simion Cichirdan, cel care monitorizează fără răgaz mediul nostru cultural și-l duce vestire departe, ca un slujitor ars mundi! Deodată ne-am aflat cu multe întrebări/provocări în față. Ce spun dicționarele despre cuvântul… „cinestezie”, apoi cum este manifestată în vivo esența lui, de cea ascunsă sub pseudonim? De ce între atâtea orașe cu tradiție culturală , precum : București, Ploiești, Pitești, Brașov, Piatra Neamț, Galați, Craiova, a fost ales, chiar Râmnicul? Ce altceva putea impune alegerea, dincolo de o motivație ascunsă?
Am cercetat DEX-ul și nu m-am prea lămurit privind semnificația cuvântului compus cu sugestia unui amestec de ritmuri și imagini. Puteau fi combinații asincrone vremurilor noastre, cu alte ritmicități, dacă stările povestite în imagini relevau cele demult împietrite și înghețate în nemișcare. Trebuie să fie ceva ascuns și permanent viețuitor în informalul artei nepieritoare și dat de zestre genelor, să-și vibreze mai apoi tainele în noua respirație a timpului, mă ispitește un gând! Afișul ne atrăgea atenția asupra unei manifestări inedite, prin noutatea ei: „concerte unice de cinematic pop” adică un fel de muzică de film, însoțită de imagini proiectate cu succesiune, a unor trăiri explicite (ale solistei în plină cântare/Voce și pian), ori ascunse într-o animație grafică cu sugestia interiorității… acea sferă/cerc cu lumină proprie demult pusă-n ascundere. Locurile alese expunerii mesajelor prezentului: scene de teatru și ale filarmonicilor, ne-au deconspirat cumva intenția proiectului -„regizorului, scenografului, eroului principal al celor puse-n spectacol/ compozitor, interpret, și dirijor”!- aceea de a spune o anume poveste și într-un anume fel! Scena unde actorul își joacă rolul, unde o formație de instrumentiști poate armoniza clasicul cu modernul, unde un ecran poate dubla realitatea vie din scenă, cu cele virtuale filmate apriori clasic, ori posibil redate digital din instantaneul global, ne stătea în față nouă invitaților, încă în așteptarea multor răspunsuri!
Iată-ne în sala, fostului Cinematograf „Modern”, acum … post/modernă a Teatrului, patronat de Anton Pann! Lumea diversă are așteptările ei, după cum gusturile nu se discută. Iubitorii de cele clasice se bucură observând un cvartet de coarde! Mai tinerii dedați celor energizante privesc spre cei așezați simetric celor cu viori și violoncel din dreapta, bucuroși la vederea chitarei electrice, a bateriei și a unui monitor de mixaje electronice. Pianul așezat în centru, cu ecranul în fundalul scenei, luminat de un proiector, dă speranțe cinefililor! Prezentatoarea, încă Leyah, ne spune bun venit și ne introduce asupra intențiilor. Începem să deslușim anumite răspunsuri la numitele provocări. Cine este Leyah? și de ce este azi la Râmnic?, după ce ne va fi povestit ce dorește cu această inovație numită Cinestezie! Aflăm că este primul turneu care promovează acest stil nou: cinematic pop, inspirat de muzica de film, ca o fuziune între muzica clasică (mai puțin accesibilă publicului larg!) și muzica pop, cu altă expunere generațiilor din scena timpului nostru! În seara din urmă (3 octombrie!) primul spectacol avusese loc pe scena Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova! Aflăm că alesese Craiova pentru că Leyah acolo copilărise și tot acolo învățase pianul de la tatăl său, un mare dirijor și directorul Filarmonicii.
Pe scena din Râmnic, Leyah ni se arată dincolo de ascundere. Este Magdalena Diana Marica, fiica lui Modest Cichirdan, cel care va fi copilărit și își va fi făcut ucenicia în muzică la Râmnicu Vâlcea. Este dincolo de moștenitoarea harului într-ale muzicii de la tatăl său, expresia limpede în limba la modă a globalismului, tocmai engleza prin mama sa slujitoare a ei. Ni s-a mărturisit explicit, dar și printr-o dedicație artistică specială, că a venit la Râmnic pentru o omagiere specială a tatălui său, cel care a înrâurit-o spre această artă. Ne va fi spus că zborul, spre … marea libertate pentru omenire, este muzica, citându-ne profeția tatălui, în ceea ce-i va însemna destinul. („Nu există libertate mai mare pentru omenire ca muzica”!) . Îl va fi și confirmat peste timp în ecoul cântat și mângâiat pe clapele pianului, revărsând lacrimile nevăzute și șterse departe în culise, după răspunsul dat eterului al piesei „I`ll be fine”.
Îl cunoscusem bine pe Modest Cichirdan. Fusesem invitați la Filarmonica din Craiova la un eveniment cu interferență culturală. O „Carmina Burana” pe scenă și în holul intrării o expoziție de artă plastică a fratelui mai mic: Petre Simion Cichirdan, ne-a ocazionat prima întâlnire față în față , pentru că despre fratele cel mare al prietenului meu aflasem multe, demult. Văzându-i acum fiica, într-o expresie a polivalenței exemplară, am refăcut firul continuității, mai multor generații de muzicieni, ivită la Râmnic într-o perioadă cu mari tulburări pe la fruntariile răsăritului. Sugestia mi-a fost dată tocmai de atitudinea artistei noastre Leyah, privind conflictul din scena momentului de la fruntariile răsăritene. (vezi „Peace is only thing we need”!) Ne-am amintit de venirea copilului Modest Cichirdan, doar la vreo trei ani în Râmnic, dinspre Hotinul Moldovei, evacuată înțelept din fața cuceritorului, apoi că dintre ceilalți evacuați dinspre Cernăuți (1944!): Alexandru Leca Morariu și Octavia Lupu Morariu, Cichirdanii (aici adaug și pe Petre, cel mic, și el ucenic peste timp la violoncel) vor fi primit misiunea slujirii libertății artei oamenilor, prin muzică. Iată cele trei generații care și-au aflat în Râmnic… grădinița, ca un loc al ștafetei cu împlinire. Aici a venit, în proiectul ei novator, Leyah, să cinstească locul și să ne spună că ștafeta ei este de dar și pentru noi.
Cum am trăit spectacolul?, după ce am înțeles, în parte doar, despre ce este vorba? În direct – explicit, dacă aveam fiecare cheile unor experiențe proprii! Rememorate instantaneu, dar și mult după terminarea spectacolului prin suprapunerea multor planuri și încercând o închegare simfonică pentru descifrarea armonicii principale. Încercam să descompun ceea ce „dirijorul” de la pian, cu vocea și mimica vizualizată pe ecran, uneori doar zbaterea interioară, constituiau un întreg ce nu se lăsa descifrat decât înțelegând toate partiturile. Apoi acestea într-un cor(p), să-mi cânte cântarea cântărilor –înțelesul integrator, tocmai spiritul care le pusese în scenă și le trăise de-a împreună cu însoțitorii. Experiența unor spectacole nocturne, de sunet și lumină printre vestigiile istoriei milenare, cărora le aflasem posibila istorie și cărora le pipăiam mărturia, ca pe o încredințare anume, ori tot exterior combinația de închipuiri ale înaltei tehnologii, proiectate obligatoriu noaptea… o avusesem mai demult. Ceea ce trăisem acum, într-o sală, deci interior, încerca prin două parole de intrare (Cinestezia și Leyah!) să ne provoace cumva rebusist schimbarea unor sensuri! Exteriorul devenise interior. Universul se căuta pe … sine, într-o stare personalizată, tocmai în Omul care se regăsise din propria căutare/ce îndemn cel al lui Socrate, pentru dobândirea sensului existenței de … sine. (S)/(C)ine/stezia? Să nu fie ea un îndemn al căutării de sine? Personificarea puterilor, uneori într-un cumul să susțină posibila ubicuitate (spațio-temporală!), nu s-a făcut prin încredințările unor El/ohimi? (singularizați Lui… El, lui Allah etc., pentru a fi Tatăl din eternitate: Cel ce este!? ) Să nu fie, acest făcător al spectacolului, chipul și asemănarea unui El/Tată, care va fi predat ștafeta (vorbeam de ubicuitate!) și încă vorbește prin modul în care El… veșnic este?! (să apelăm și noi aici la ceea ce poate da o sugestie de taină!) . Cu această supoziție … a tatălui inculcat genetic și reflectând exterior prin fiul din scenă, tocmai ceea ce sinele, după o muncă tenace dobândise, am revăzut spectacolul din memoria care adunase cele văzute, auzite… simțite acolo…
Prima impresie: spectacol de sunet și lumină într-o sală în întuneric privind pe scenă un ecran cu o proiecție rotundă de lumină să pară … o lună, ori doar o fereastră spre mai departele din adâncuri. Poate doar un ochi (ce privire cel din triunghiul, geometrizând treimea ființării!), care ne privește cu pleoapa ridicată dinspre un interior care ne vorbește cu privirea; chiar ecranul ne va fi arătat multă frământare exterioară, armonizându-se cu cele sonore clasic-pop, vibrând pe scena cu întuneric. ( Ecranul ne proiectează și chipul pianistei, cu rotundul gurii în rostire și zbaterea degetelor pe clapele pianului! Imaginea ne-o oferă ecranul, sugestie a faptului că ceea ce sonorizează interpretul este chiar propria creație, este rodul sinelui său, un ecou care ni se dăruiește dinspre lumea interioară a persoanei… una cu inferențialul genetic și acumularea din toate grădinile creșterii sale.(vezi balada „Time”!). Ascultam, priveam alături de o sală tăcută și… gustam, oricum întrebător, privind starea de bine care m-a cuprins, dobândită prin vreo chimie secretă necunoscută. Vibrația sălii ne arăta o lume sensibilă intrată în vibrație sincronizată la tactul unui centru de comandă, aflat chiar în centrul scenei. M-a dus gândul la modelul Omului-Neuron, care se prinsese nevăzut cu atâtea sinapse de fiecare dintre noi. Fiecare atingere a clapei strigând un sunet, rotundul vocii vocalizând sunetul propriu, mimica feței, a trupului și jocul clipirilor… toate se făceau o plasă rezonantă și ne cuprindeau într-o armonie. Înțelesul cuvintelor, cu limba muzicii altfel vorbitoare devenise caduc (oricum în engleza globală… nu pot suplini mesajul celor ce nu vibrează în sunetul muzicii!). Avizați fiind asupra unei oferte cu muzică clasică (afișul atenționându-ne asupra așteptării!) nu am fost surprinși de … limba engleză a textelor pieselor oferite în concert. Chiar limbajul poetic colorat cu epitete, hiperbolizat, uneori cel popular, precum provocările cimiliturilor, ielelor dodiste ne iau de minți cu mantre ademenitoare. Da. O mulțime de sinapse cu sala se vor fi făcut treptat, după cum creșteau în intensitate ecourile vânturării palmelor noastre. Prin ciudatul labirint al atâtor taine/genuri puse împreună eram călăuziți, în/drumați/dirijați de sugestia ochiului interior, care se recomanda in actu: Leyah, uneori ca o furtună redată de o animație grafică, a tumultului interior al creației. Ea, pământeana Magdalena Diana Marica ex. Cichirdan/rămas interiorizare genetică, își adusese alături precum odinioară anticii un anume de/cor, tocmai corul instrumentelor, să vorbească pe corzile lor, cvartetul anotimpurilor. Cum să lipsească violoncelul, ca o vârstă a copilăriei din casa tatălui… acum prin ceruri? Erau acolo ca două ipostaze temporale, față în față, cu împăciuitorul între ele, corzile viorilor și cele ale chitarei și nelipsita baterie să amplifice ritmul clapelor pianului împăciuitor de cantilenă și zbatere. Trecutul și prezentul se amestecau în realitatea scenei ca într – un teatru antic, dar proiecția cu dezvelirea unor taine ascunse celor mulți, poate neinițiați proiecta profetic… ce va să fie, dincolo de scena momentului cu doar imediatul, precum îngrijorarea cu amintitul război și rugămintea, ori angajamentul propus (vezi „Save-me!” și „I don`t deserv this!”). Superbă… meditația sub copleșitoarea lună, când gândul trăia în pașii numărați de clapele pianului, chiar starea de grație a titanului, rămasă impregnată în veșnicie. Apoi în momentul trăirii dedicației… tatălui, ca realitate a izvorului din ochiul fizic – ce anotimp înveșnicit din vremea când tatăl îi dădea harul său pe pământ, însămânțând calea în necunoscutul de atunci labirint!- cum să nu te dumirești, vii fiind noi încă toți, inclusiv cei din cvartetul vibrând anotimpurile, că ne trăim calea împreună cu cei demult plecați și cu datoria asumată să-i avem alături și să le vorbim cum doar arta le știe limba duhului înalt? Pentru intimitatea noastră să știm să ne topim împreună într-o lacrimă și aceea doar nouă și în taină să ne ostoiască dorul. (așa am înțeles ostoirea de taină din culise a Leyah, după trăirea publică a dorului de Tata!).
Vor mai fi fost și alte gânduri iscate de acest eveniment. Altele se vor ivi la vreo scânteiere indusă cumva de vrun impuls meteoric, dar trăirea acelui moment special îmi impune aici niște obligații. Să mulțumesc prietenului Petre Cichirdan că mi-a făcut cunoștință cu nepoata lui talentată, după ce cu ani în urmă îmi făcuse bucuria întâlnirii cu fratele său și tatăl Magdalenei Diana/Leyah: Modest Cichirdan. Apoi să îndemn lumea să meargă la acest fel de spectacole, care fac mai ușor înțeles limbajul muzicii clasice în compania celor moderne, aduse de emanciparea tehnologiilor înalte și noile gusturi ale generației de azi. Nu pot să nu amintesc aici că la spectacolul Cinestezia, din 4 octombrie, 2024, de la Teatrul „Anton Pann”, am stat alături de colegul și prietenul meu, Peti, junior editorul (vezi Intol Press și revistele sale!), și el o ramură/mlădiță din arborele Cichirdan, cu o cuprindere în atâtea domenii ale științei, culturii și artei. Este și aici un motiv, să reiau și pe românește o speranță: „Va fi bine!”
