Am trăit în direct o bună parte a fenomenului social al colonizării Văii Lotrului în timpul marelui șantier hidroenergetic al Amenajării „Lotru”. În Voineasa, și în Ciunget, (și pe întreg arealul vecin al acestora!) se amenajaseră două… feluri de colonii: cele ale „constructorilor” și cele ale… „beneficiarilor”. Numele diferit dat acestor sate în miniatură chiar impunea în peisaj idea că unele erau făcute să dureze iar altele, din baracamente, trădau efemeritatea cu provizoratul unei treceri ocazionale. Ba, în Voineasa și la Puru, și coloniile constructorilor gândite să fie durabile, în construcții pe definitiv, se vor fi vădit, peste vreme…, de unică folosință, adică vremelnice, doar pentru durata șantierului…, numai cât acestea vor fi fost locuite de constructori/ turismul sindical, impus abrupt, se va fi dovedit un jalnic eșec.
Mă aflam printre cei botezați „Beneficiari” și am locuit în colonia „Beneficiar” din Voineasa… Distincția dintre „constructor” și „beneficiar” o știau foarte bine coloniștii, că pentru ceilalți oameni, statornicii lotreni, eram cu toții veneticii care îi invadaserăm și locuiam coloniile ca intruși căzuți între ei. Constructorii erau cei care rostuiau lucrurile și acestea, la plecarea lor, trebuiau luate și puse la treabă de … beneficiari, oameni calificați special să rămână locului și să le folosească…! Beneficiarul cel mare nu eram noi, ci Statul Român, care pusese în act procesul de electrificare al țării și își trimisese pe coclaurii țării legiunile de constructori, dar și viitoarea administrație a celor ce se înstăpâneau cu un rost înalt în peisaj!
Începutul a stat sub semnul respingerii noilor veniți. Fără vaccinarea prealabilă anticorpii respingerii își manifestau fățiș puterea. Treptat invazia începutului a creat superioritatea numerică a coloniștilor, iar forța poruncii centrale punea în poziții favorizante pe intruși. Coloniile clocoteau de viață, de noutate și erau locul unei diversități, care punea laolaltă obiceiuri, gusturi, pasiuni aduse dintr-o mare lărgime de țară, într-un amestec al citadinului, cu diversitatea sătească din toate regiunile istorice ale României. Coloniile, cu energia lor tânără, cu noutatea lor culturală, bine nutrită oficial, deveniseră focare radiante de contaminare și suport al unei vieți cu facilități civilizaționale sporite (școli, grădinițe, dispensare, oficii poștale, canalizare, apă curentă, electricitate și drumuri de legătură cu… marele Imperiu, cum pe vremuri făcuse marea Romă cu Coloniile ei clădite din vădit interes / Și prin Dacia cea bogată în aur, sare și bărbați viteji!).
Legile fizicii, cu abstractul lor, ar putea să ne lămurească că atunci când polaritățile își dau mâna… se instaurează pacea. Un fel de pax romana! Căldura cedată este egală cu cea primită și între părți se impune echilibrul. Mult cedezi, mult primești în schimb! Marele accumulator de cunoaștere, încărcat prin școlile înalte se va fi disipat în jur în oameni, deprinderi, în noi obiceiuri și noi obișnuințe! Cât vor fi lucrat liceele lotrene, cursurile de calificare- pentru recuperarea deficitului de școală!-, experiența dobândită lângă meșterii experimentați, evenimentele culturale, la noua transformare mentală a societății lotrene? Poate fi cercetat de specialiștii în domeniu, prin măsurarea indicatorilor de dezvoltare umană. Reciprocitatea schimburilor, între cele la început adverse, a trecut de la simpla acceptare, la comunicarea dezinhibată, apoi chiar la o comuniune. Apoi fireștile legături de sânge au sudat pentru continuitate înrudirile și cununia geografiei, îmbogățirea graiului, și sentimentul apartenenței la mai larg, odată cu aspirația unui orizont pe care trebuie să ți-l impropriezi, tocmai pentru că îți este legitimitate.
Am insistat asupra diferențierii dintre cele două tipuri de colonii, pentru că amprenta cea mare au lăsat-o beneficiarii, ca un fel de hărăzire să fie împământeniți ca … administratorii stabili, ori ca veteranii legați de locurile eroismului lor. Dovada este evidentă: coloniile provizorii au dispărut din peisaj, iar cele durabile, fără locuitorii lor pasageri, nu au rezistat în peisaj. O bună parte din coloniile „beneficiar” sunt locuite de familile mixte, ori din urmașii veneticilor, care născuți fiind în acest pământ făgăduit, au devenit localnicii îndrituiți cu noua maternitate a locului.
La terminarea șantierului Amenajării Lotru, ca o recurentă retragere aureliană din Dacia Felix, multe s-au pustiit. Forfota a lăsat locului urmele marelui flux, acum retras în marea prea liniștii (nu există vreo mare mai liniștită ca … marea moartă!). A mai lăsat apeducte la vedere, precum și căi ale apelor prin adâncuri, cum sunt după mii de ani cele încă curgătoare prin subteranele Romei, și doar de ceva vreme, ale Ciungetului, Brădișorului. Dar despre retragerea abruptă din Voineasa (Inclusiv Vidra!) turistică, ca o repoziționare aureliană la ofensiva barbară, să vorbim… în dodi, despre părăsirea… epocii de aur (nu aur au căutat romanii prin Dacia?) a prea unitului Sindicat, cu casa pe Lotru (și prin toată țara!).
*
Așadar…studiu de caz/ pamflet la necaz/ Să vedem, științific, scopul!/ Cum s-a colonizat „Lotru”!/ Apoi, cum se stinse totul?/ cine puse botul?/ Nu-i vorba de erezie/ nici vreo fantezie!/ Este vorba crudă/ Să se vadă, să se-audă/ de-o urzeală, nu absurdă,/ poate doar un târg de Iudă!
În perioada hulitei epoci de aur, din perspective ideologiei din scaun, geopolitica albastră nu iubea prea roșu, dar nu înțeleg ce avea cu aurul de toate esențele (alb, negru, verde)! România își avea un proiect de emancipare a țării, prin dezvoltarea sectorului hidroenergetic (al amenajării cursurilor de ape pentru toate folosințele posibile: energie, navigație, irigații, inundații, piscicultură etc.). Așa a început marea colonizare interioară pe șantierele epocii… să poată fi hulită! Părea această roire de oameni muncitori precum coloniile de albine într-un stup care rodea mierea, de aur și ea. Când treaba era gata marele stup roia mai departe, să colinde și alte pajiști înflorite… Așa se mutau și legiunile romane să cucerească noi lărgimi, să le … civilizeze! Dar veniră barbarii și albinele încetară colindatul pentru fagurii stupului.( Pe Lotru, ultima captare de apă s-a recepționat în, 22 decembrie 1989 și se chema… Izvorul Floarii (ramura Nord-pompaj!))
Imediat a dispărut albinăritul și apicultorul șef. Stupul existent s-a umplut de trântori, iar „apărătorii” stupului, doldora de miere, au căpătat diabet prin sporirea rației de dulce (ce gust bun are „revoluția” unora! prânzită la dejun și cină, pentru că la prânz nu au vreo vină!). Trântorii s-au făcut că muncesc. Au păcălit albinele încă lucrătoare cu… părți sociale și au lăsat ursul și alți prădători să-și însușească mierea/puterea. N-au mai pus de roiri noi, de noi stupine. Albinele și-au luat costume de viespii, de muște bâzâitoare, de anofeli să coloreze, concurențial, pajiștea înflorată pusă în seifurile agoniselilor din vreme. De atâta bâzâit nu se mai auzeau vorbele bune și atunci zarva-larva a încurajat omizile, carii, să roadă pân la os, vârtos, că oricum, vezi Doamne!, ce a fost are miros politic, nu are sens să mai existe, nici cu acatiste, că prea miroase a marxiste și chiar specific, ceaușiste! Au rămas supraviețuiții și cântătorii trântorilor nemulțumiți și aceștia, neînvățați decât la bâzâit, au așteptat reînvierea, ba au scâncit în dodii, au dat cu bobii, că se mai întoarce mortul de la groapa istoriei. Nefiind însă ai scripturii, din operele complete au cântat doar psalmii urii. Albinele lucrătoare, naïve încrezătoare, așteaptă sub soare o primăvară-vară nouă, să zboare sub soare din nou din floare în floare… o viață viitoare!
