Constantin Lucaci (n. 1923, Bocşa Română, Caraş Severin) este, după Brâncuşi, unul dintre cei mai importanţi sculptori contemporani (Giulio Carlo Argan – 1983), activând, încă! în atelierul său din Bucureşti, strada Pangrati-33. Din celebra pleiadă de artişti plastici români ai secolului XX, majoritatea, lucrând în atelierele moderne-special construite de pu-terea instalată în ţara noastră după 1944: Ion Jalea, Constantin Irimescu, Oscar Han, Alexandru Ciucurencu, Ion Vlasiu, Vasile Celmare, Viorel Mărgineanu, George Apostu, Constantin Lucaci este singurul în viaţă care mai ţine sus fanionul marilor maeştri care au fixat-consolidat România între cele mai avizate-cultural ţări din Europa şi nu numai, privind artele plastice, arta contemporană… Aici, în Pangrati 33, au prins contur real unele dintre lucrările monumentale care au uimit lumea întreagă: „Dialogul undelor”, lucrare din inox modelat care tronează din 1971, în faţa Televiziunii Române şi care ani de-a rândul a constituit şi sigla acestei instituţii şi impozant grup architectonic; „Fântâna cinetică” de la Constanţa-unul dintre cele mai importante monumente cinetice-inox şi apă-şi muzică-din lume, 1972; urmată de o serie de monumente la fel-fântâni cinetice-diferite ca alură-dar din inox aflat în mişcare-în oraşele: Brăila, Turnu Severin, Reşiţa, Alba Iulia… precum şi lucrările de atelier, în inox modelat-şlefuit, care ornează din 2009 Galeriile (două) „Lucaci” din Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia; „Soarele cinetic”, inox-varianta ornării Teatrului Naţional-1970, şi varianta sticlă de Murano (1977) pentru Galeria „Fucina degli Angeli”-Veneţia (alături de opere semnate de Mark Tobey, Pablo Picasso, Max Ernst şi Marc Chagall)… Să nu uităm, că, tot aici, în Pangrati 33, s-au născut şi operele în granit! ale maestrului Constantin Lucaci, din tinereţe: „Cap de copil”, “Constantin Brâncuşi”, „Ştefan cel Mare”, „Bust de oţelar” (între 1955 şi 1965).
Astăzi, parcul din faţa Televiziunii Române este plin de lucrări de atelier (atât de generoase cu spaţiul şi lumina) din oţel inoxi- dabil, semnate de C. Lucaci, care prin acest gen de tehnologie a devinit părintele unui gen (stil) cu totul absolut nou în plastica mondială, însemnând crearea-modelarea de volume, din tablă de oţel inoxidabil, prin: tăiere, lovitură de ciocan, sudare, polisare şi şlefuire…
După 1993, Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca îi încredinţează lui Constantin Lucaci, Catedra de Sculptură, asi-gurându-şi astfel o celebritate, unică! …fiind singurul Institut superior de Artă care l-a avut pe Lucaci profesor de sculptură!… În 1984, Constantin Lucaci devine laureat al Premiului Herder.
La 5 Iunie 2012 a fost inaugurat Muzeul „Constantin Lucaci” din oraşul Bocşa, localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oţel inoxidabil donate oraşului Bocşa.
CINETISMUL
SCULPTORULUI
LUCACI
Prozaic pare, dar esenţial pentru tematica de faţă – Ştiinţa şi Arta – să descriem tehnologia sumară a unei lucrări de sculptură, aparţinând maestrului din Pangrati (o vom face aproape cibernetic): schiţa lucrării – desenul la scară naturală – armătura metalică – modelajul în ipsos – ridicare tipare din carton – tăierea tablelor din inox după tipare – modelarea tablelor prin bătaie de ciocan – îmbinarea lor prin sudare – polisarea sudurilor – şlefuirea cu seu de ovină, în atâtea treceri, până se obţine strălucirea luminii de dimineaţă.
Obligatoriu, lucrarea are un soclu tot, aşa de elaboart, şlefuit, executat din granit. Lucrările lui C. Lucaci par turnate în oţel, supuse fiind mai apoi unui proces de nichelare…dar, nu este aşa. Ele sunt volume închise din tablă de oţel inoxidabil (material adus – de obicei din Suedia), supuse mai apoi unui proces de şlefuire, care, credem, în anii 70, reprezinta un secret de fabricaţie (sau chiar un act inovator).
De ce „Cinetismul sculptorului Lucaci”? …deoarece o parte (cele mai multe) dintre lucrările artistului, nouă contemporan, reclamă gândirea la modul absolut, ţintind înspre filosofia mişcării.
În atelier, Lucaci lucra cu ochelari, avea şubler, riglă de calcul, planşetă de desen tehnic, dar şi în vibraţia unor consonanţe precum muzica lui Stravinski, Stockhausen sau Penderecki, sau forme speciale de poezie (Nichita Stănescu).
Formele din oţel inoxidabil provin-au sorginte dintr-o grafie executată pe brânci, pe hârtii întinse pe duşumea, pe care el-maestrul, cu mişcări largi, definea curbele sculpturilor, adevărate vântoase siderale, le desena la o scară a mărimilor naturale (târându-se pe enormele hârtii). Cu sculele descrise ceva mai sus îşi construia mecanismele care puneau în mişcare formele spaţiale.
Cum definim, în general, cinetismul? Practic, el este de trei feluri: static, mişcare creată, şi potenţial. Exemple de cinetism static: „Laocoon şi fiii”, în antichitate; „Pieta Rondaninni”-de Michelangelo, în Renaştere; „ Sărutul” lui Rodin, ceva mai aproape de noi. Cinetismul, mişcare creată, înseamnă o sculptură care se mişcă cu ajutorul unui mecanism (vezi fântânile cinetice construite de Lucaci), …în timp ce, cinetismul potenţial ar însemna o lucrare precum „Prometeu” sau „Sărutul” de Constantin Brâncuşi, sferele în general, sculpturi care inspiră posibila mişcare; forţa ascunsă.
Forma lucrărilor lui Lucaci sunt de tipul cinetismului static, iar pe parcurs, după caz, la comandă electrica, ele, intrând în ca-tegoria celor cu mişcare creată (cazul celebrelor fântâni). În lucrări precum „Icar” sau „Fulgerul” (Săgeata) din oţel în cădere (noi i-am zis „Pasărea de Foc”, după lucrarea omonimă a lui Stravinski) putem vorbi de cinetismul potenţial.
Se poate concepe arta modernă fără solide cunoştinţe de inginerie? Iată că unul dintre interlocutorii noştrii, studentul de la Facultatea de Artă din Cluj (la vernisajul nostru din 2002-de la Muzeul Naţional de Artă, din Cluj) avea dreptate când se plângea, că, nu are o pregătire în concordanţă cu timpul său.
Primitivismul tehnicilor de lucru, în secolul XXI, este antiproductiv, are alură boemică, el, negăsindu-şi locul decât în filosofia lucrării, în spirirul de frondă, atunci, când acestea sunt căutate. Altfel, vai de cei care-l practică. Care îl epigonizează…
Fântânile cinetice ale sculptorului Lucaci sunt unice la nivel mondial, deoarece ele pun în mişcare forme pline-în volum, dar şi mişcare sugestivă (prin însaşi formele lor); forma creată de sculptor se conjugă cu forma creată de apa în presiune, cu muzica imprimată pe bandă în sugestivitatea formelor şi mişcării. Apa, sub presiunea injecţiei antigravitaţionale, completează forma spre înălţimi şi în variaţii nebăntuite.
Am avut fericirea să particip la execuţia machetei Fântânii Cinetice de la Constanţa, creată integral de Constantin Lucaci, şi care poate fi considerată o bijuterie în domeniu, o capodoperă… De dimensiuni 1,5 x 1,5 m la bazinul din granit al machetei, ea a funcţionat, la demonstraţie (1971), cu vin, invitaţii, sorbind cu plăcere licoarea iubirii (de viaţă) şi, cu ochii, forma estetică.
Uzinele navale din Constanţa au construit gigantica explozie de apă şi oţel inoxidabil. Dar, fără Lucaci această lucrare ar fi fost un eşec industrial; marele sculptor a dat soluţia agrenajului în 90 de grade la axul din centrul fântânii; altfel, la presiunea uriaşă a apei, acest agrenaj ar fi fost aruncat în aer.
Constantin Lucaci a obţinut maximul ce se putea obţine de la artă; a recunoscut-o întreaga lume. El este un fenomen şi acesta trebuie studiat în şcolile de specialitate (P. C., 2003, Info Puls).
NICHITA STĂNESCU ŞI CONSTANTIN LUCACI
…Un alt aspect al contactului şi dragostei lui Nichita Stănescu faţă de fabulosul manufacturier (să nu-l uităm pe Arghezi cu „Mâna lui”) este întâlnirea sa, cu sculptorul Constantin Lucaci, în 1971, întâlnire la care am participat şi noi, în atelierul acestuia din Pangrati. Constantin Lucaci, ca şi Nichita Stănescu, afirmaţi internaţional, oameni, aparţinând profund naţiei lor, este artistul plastic la care nouăzeci la sută din volumul muncii înseamnă act tehnologic industrial, şi zece procente-act artistic pur; dar, ce act artistic, căci în final, ca rezultat, sculptura sa este inimitabilă şi pare a fi un miracol. Artă sută la sută; statistic vorbind; …căci, altfel, Lucaci este artist şi când sudează sau polisează tabla inoxidabilă…
Cu ocazia zilei Sfinţilor Constantin şi Elena, din 1971: Constantin Chiriţă, Romul Munteanu, Romulus Balaban, împreună cu o mică armată de epigoni ai poetului au venit la onomastica sculptorului, aducându-l şi pe Nichita. Acesta era înalt, gras, aproape urât, obosit, aşezându-se pe o bancă în atelier. Lucaci se emoţionase, căci, citise poezie la viaţa lui. Toţi aşteptau ca poetul să deschidă gura, să spună ceva. Erau prezente şi două femei suple, firave, foarte frumoase, şi, amândouă, îmbrăcate în alb. Una se numea „studena”-în anul şase (sic!), şi era venită cu Romul Munteanu, şi cealaltă, soţia lui Romulus Balaban, prezentatoare la televiziune. Poetul privea dus, cu ochii pe una dintre ele-pe studentă, dar şi pe o sculptură construită în oţel inoxidabil şi lustruit cu seu de berbec; …şi care i-a inspirat gândirea vorbită: „Iată două fire de iarbă!” (femeile, sau sculptura formată din cele două elemente, reprezentând o înlănţuire, un joc de unde!). A exprimat multă ştiinţă şi trăire artistică, poetul, făcând această comparaţie; …aşa cum, neştiinţă numim noi lipsa lui de îndemn la dans (pe lângă, că era un tip greoi avea şi o geantă mare, din piele maro, pe care o ţinea tot timpul pe genunchi – probabil plină cu formule poetice, ştiinţifice); în replică, femeia pe care o tot privea insistent, dansând cu ucenicul nevrăjitor al lui Lucaci (unicul ucenic în viaţa marelui sculptor), în acelaşi timp băiat de atelier şi …protocol. „Iată de ce iubesc eu acest tânăr… fiindcă încă mai miroase a lapte de capră”, a fost a doua rostire a poetului urmărit de epigoni cu carnete de notiţe în mână. Cuvintele lui Nichita Stănescu referitoare la comparaţia dintre firele de iarbă şi lucrarea lui Lucaci au rămas în memoria şi obiectul de activitate al sculptorului (gravând imediat cu polidiscul această sintagmă pe o tablă de inox), dar şi în memoria celor prezenţi, toţi, constatând că ştiinţa poetului depăşea realitatea materială a lucrurilor contrare: oţelul şi iarba (P.C., „NICHITA STĂNESCU-Ştiinţa şi Arta”, Info Puls-2003)
ARTĂ ŞI TEHNOLOGIE
…Toate acestea se petrec într-un timp în care tehnologia este extrem de darnică…Dacă arta, în cele mai multe cazuri, nu apelează la tehnologie, invers, trebuie să recunoaştem, tehnologia se umple de artă (designul, aeronautica, industria auto…). Cei care au inventat meseria de artist (post boema sec XX) au scăpat din mână tocmai obiectul muncii înzestrat cu har artistic, pe care unii precum Lucaci, Schoffer, Calder, Fuller şi ca ei atât de mulţi alţii, capabili de modernitate, au ştiut să îl redea creaţiei, atât de mult râvnitului potenţial artistic… (Cultura valceană, 2009)
APRECIERI
“Sculptând lumina
Este tulburator când vezi pentru prima dată sculpturile în oţel inoxidabil (crom, nichel, molibden ) ale lui Constantin Lucaci. O lumină metalică, metafizică, lunară, care-ţi goleşte spiritul, punând în mişcare imaginarul. Lumina din zori, curată, vibrantă, abia născută, asemenea celei ce trebuie să se fi ivit, într-o sublimă extensie în indefinibil, la originile cosmosului. Un cosmos în dilatare, fără frontiere, plutind în tenebre, lipsit de viaţă şi de rimul pulsant care marchează timpul şi organizează spaţiul.
Lumina este prima operă de creaţie pe care a cunoscut-o universul. Scripturile povestesc că Dumnezeu „a despărţit lumina de întuneric”. A creat lumina, făcând ca întunericul să capete formă, culoare şi mişcare.
Informul şi-a început, astfel, uimitoarea istorie a formelor infinite, a căror creaţie continuă. Culorile, izvorâte din mirajul luminii, au pornit să se multiplice în vibraţii fără de limite. Mişcarea, precum apele vălurite ale mării, a îndrumat Geneza infinitului, necuprinsă de gândul sau de cuvântul omului. Viaţa a izbucnit şi s-a descoperit inotând liberă în apa luminoasă. Lumina a început să sculpteze istoria.
Sculptura lui Lucaci s-a născut, încă de la început, dintr-o viziune luminoasă, din călătoria interioară a luminii. O lumină care i-a arătat Maestrului valoarea ritmului şi a muzicicalităţii compoziţiei clasice, crescând într-o şlefuire figurativă, sculptată doar de lumină. Lumina care creează forma, dinamizează spaţiul, însufleţeşte emoţia, sugerează şi trimite spre infinit. Înfinitul vieţii ce nu îngăduie creaţiei odihnă.”
(Monseniorul Pietro Amato, „Sculptând lumina, Constantin Lucaci, Ateliere de artişti din Bucureşti”, p. 77, Editura Noimediaprint)
…
“E o sculptură ce cuprinde înţelesurile marilor spaţii stelare, ale mişcării astrelor, ale imenselor nebuloase din care se încheagă formele. Aşa cum muzica sferelor se poate imagina ca principiu irdonator al mişcării în nesfârşita întindere a cerurilor, construcţia armonică a sculpturilor sale întemeiază un sistem de raporturi între forma vizuală şi cea sonoră. O muzică încă neauzită se ascunde în volumele acestea ce dezvoltă largi curbe, ritmuri de mare coerenţă, care izbucnesc, neaşteptate, în florescenţe strălucitoare sau săgetează, cutezătoare spaţiul.”
(Despre arta lui Constantin Lucaci, Dan Grigorescu, p.163, text reprodus în albumul Constantin Lucaci, autor Sergio Segato, Editura Monitorului Oficial, 2001)
SCULPTURA
SECOLULUI XX, DOMINATĂ DE ROMÂNI!
(Selecţiuni din articolul cu acelaşi nume apărut în 2003-Info Puls şi semnat de Petre Cichirdan)
Cu patru ani înainte ca Brâncuşi să părăsească această lume, Constantin Lucaci primea Medalia Muncii (1953) pentru sculptură, într-o Românie aflată în plin proletcultism. Poate tocmai datorită acestui tip de cultură, semantic vorbind, sculptorul Lucaci şi-a însuşit forţa morală, abnegaţia pentru munca titanică, pentru materia „imposibil” de cioplit, granitul, material din care îi va construi un bust lui Brâncuşi, vrând să-şi demonstreze lui şi altora că puterea creaţiei nu ţine cont de duritatea materialului. Atunci, de atunci poate, el, sculptorul-mare sculptor în devenire, s-a gândit la un nou material. Unii oameni cu har, din media europeană, să-l numim astfel pe Giorgio Segato, autorul unui excelent eseu despre sculpturile maestrului din Pangrati, pe care le definea ca fiind „sculture come metafore di Luce e di Energia”, numeşte acest nou material „lumină şi energie”. Nu ştiu dacă distinsul estet italian s-a gândit că lumina este într-adevăr materie formată din particule pline de energie, dar, sigur, oţelul inoxidabil oferit oglindirii printr-un gri nedefinit în dicţionarele de culoare, oţel modelat de Lucaci, şlefuit de el, pare că nu mai are greutate şi că este însăşi lumina şi energiea (prin alura de sugerare a mişcării). Energie, şi prin formula cinetismului potenţial inclus în formă. Îmi spunea maestrul… „Tehnica, atunci când este folosită în artă, trebuie să fie atât de perfectă, încât în final ea să nu se vadă…”. Este multă gândire şi simţire artistică în acest adevăr. Este de fapt adevărul viitorului despre o lume care ecologic începe să refuze tehnologia, dar în goana după bunăstare, mai apelează încă la ea.
Giulio Carlo Argan îl prezintă Europei, în 1983, pe Lucaci la televiziunea italiană, ocazie cu care remarcă locul pe care îl ocupă sculptorul român în Europa milenară… „Unul dintre cei mai mari sculptori europeni, continuator pe de o parte, într-o manieră absolut autonomă şi originală, al lui Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii contemporane…”.
Lucaci a împlinit 80 de ani. A închis secolul XX. Este demnul urmaş al părintelui sculpturii secolului XX, produce altceva decât „cinetica fitomorfică a lui Calder”, este altceva decât „cinetica mecanică al ansamblurilor în construcţii întâmplătoare, lucide, ale lui Tinguely”, altceva decât „formele mişcate de ape ale lui Niki de Saint Phalle”. Când spunem „altceva”, spunem că Lucaci lucrează în forma expresivă a mişcării, a potenţialului ei, păstrând sculptura în forma ancestrală, formă unitară, volum, spaţialitate, armonie, în plus simte structura care mimează macrocosmosul şi sfidează biologicul. Putem concluziona, ţinând cont de cele spuse mai sus, că doi români au dominat sculptura secolului XX.
(…)
Lucaci este de o vitalitate incredibilă, cu mult peste ceea ce ar trebui să însemne vârsta. Îmi vorbeşte despre lucrările sale monumentale aflate în derulare, eu îl ascult cu ochii aţintiţi pe lucrările de atelier aflate în lucru.
Am privilegiul unei conversaţii scurte, pe care maestrul a îmbogăţit-o, dăruindu-mi spre ascultare cvartetul „Alban Berg” interpretând Marea Fugă a lui Beethoven… Apoi mi-l propune pe Pierre Fournier, la violoncel, cu pian, într-o sonată de Beethoven…
În afară de muzică şi arta lui, nu vorbeşte nimic altceva. Ne regăsim mereu în muzică… Vorbim despre Iancu Dumitrescu, despre Ana Maria Avram (evident, prieteni muzicieni), despre formaţia Hyperion.
Vorbim despre muzica psaltică, vorbim de dodecafonism, vorbim şi despre provocarea acusmatică… Lucaci este extrem de vioi, o inteligenţă vie. Nu poate fi contrazis, are părerile lui, cenzurează totul după ştiinţa proprie, după dimensiunea sa… Nu reacţionează la cuvintele bani şi avere, vile personale… „Sunt prea legat de acest atelier ca să mai pot gândi şi vrea, şi altceva…”. Da, îmi amintesc, şi acum treizeci de ani, când îmi spunea: „Nu pot să-mi complic existenţa cu nimic altceva, doar cu arta asta pe care am ales-o şi sunt responsabil de ea…”.
CONSTANTIN LUCACI, PRIMUL SCULPTOR ROMÂN CU MUZEU
ÎN ITALIA!
(Fragmente din articolul cu acelaşi nume aparut în 2008 în cotidianul Info Puls)
(…)
Lucaci vibrează, lucrând: modelează, deformează, sudează, polisează, lustruieşte, crează forme noi pe care mai toţi cei cu spirit de observaţie artistic dezvoltat le asociază, prin similitudine sugestivă, unor mişcări galactice; le alătură universului poetic cu limbaj unic, artistic.
Am vorbit despre perioada anilor ’70, despre critica şi arta de atunci, despre confraţii săi dispăruţi, despre întâlnirile cu celebri scriitori (prietenii dumnealui) prezenţi în atelier cu ocazia sărbătoririi zilei numelui – Ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, despre muzica lui Iancu Dumitrescu şi a Anei Maria Avram, anul trecut, în mai multe concerte, prezenţi pe scena Festivalului „SIBERFEST 2007” din Sibiul capitală culturală europeană.
Am regăsit omul, acelaşi, pe care îl ştiam încă din 1970, sudând tiparul modelat din tabla de inox, lustruind în tehnica sa unică, desenând alte şi alte viziuni – proiecte (!). Dar până când? “Până o să vrea stăpânul universului, stăpânul lui Wagner, al lui Mozart şi a lui Brucner, şi câţi or mai fi…” – îmi răspunde maestrul.
Am revăzut sculpturile sale din curtea Televiziunii Publice… Sunt aici multe lucrări de însemnată forţă artistică, exemplu de ornamentare şi recreare a spaţiului înconjurător-spiritual-ecologic;lucrări menite a aduce oamenilor aminte că arta sculpturală trebuie să rămână alături de arta arhitecturii şi, că, împreună, are datoria a-i învăţa pe oameni cum să iubească Natura! …natura omului faber.
(…)
Am discutat, iarăşi, despre muzica ma-rilor germani, observând, că Lucaci rămăsese cu o aceeaşi cultură muzicală, neclintită, una care îi răspundea precum un ecou la ceea ce desena pe hârtie şi avea să se întâmple între scânteile cumplite rezultate în impactul dintre discurile abrazive şi oţel…Ştiam, demult, că sculptorul Lucaci nu ascultă muzică pentru ca să creeze, ci pentru a-şi regăsi identitatea în muzică.
(…)
Dar vestea care mi-a dat-o şi care, am observat, l-a emoţionat mult a fost că statul italian, prin Santuario di San Francesco di Paola, o construcţie modernă, un sanctuar pe malul Mării Tireniene închinat Sfântului Francesco din Paola, i-a înfiinţat o galerie permanentă de sculptură, un muzeu – Constantin Lucaci. Acesta cuprinde două săli mari cu lucrări (douăzeci) semnate de maestrul român. Lucrări a căror strălucire întrece sclipirea apelor mării care spală zidurile sanctuarului…
La vernisajul din 14 aprilie 2007, când Constantin Lucaci a tăiat panglica inaugurală de la acest muzeu, a fost prezentat şi Catalogul închinat lucrărilor maestrului român, întocmit de unul dintre cei mai cunoscuţi critici de artă, Pietro Amato!
(…)
Trebuie să mai amintesc că “Soarele lui Lucaci” a fost proiectat şi executat în variantă cinetică, în 1971, când, în subsolul Comitetului Central al PCR, s-a organizat cea mai mare şi complexă expoziţie de pictură monumentală, poate din lume, ce a cuprins zeci de machete cu Teatrul Naţional din Bucureşti la o scară care depăşea trei înălţimi de om (m-am urcat cu maestrul, cu ajutorul unei scări, pe acoperişul machetei, unde trebuia să instalăm „Soarele” pe frontispiciul teatrului – considerat o nereuşită arhitectonică). Soarele a fost montat pe macheta pictată de Sabin Bălaşa!…dacă mai există, această machetă (pictură şi sculptură) poate fi considerată o capodoperă a genului-decoraţia exterioară.
„ARTA ADEVĂRATĂ NU VA MURI NICIODATĂ!”
(Interviu cu sculptorul Constantin LUCACI realizat de Adalbert GYURIS)
(…) Am copilărit pe aceeaşi stradă cu sculptorul Constantin Lucaci maestrul necontestat al sculpturii în oţel inoxidabil, ba chiar pe aceeaşi parte a străzii la o distanţă de 300 metri şi de 30 …ani.
S-a bucurat enorm când am vorbit despre Bocşa, domnia sa locuieşte în Bucureşti. Oraşul nostru este aproape de Reşiţa, capitala judeţului Caraş-Severin, în aval pe râul Bârzava, acolo unde dealurile cedeaza locul câmpiilor.
Am aflat lucruri interesante de la un artist care şi-a dedicat întreaga viaţă artei şi mă bucur că prin revista ,,Dorul” pot să transmit discuţia avută iubitorilor de artă şi frumos.
*
Adalbert GYURIS: – Cine v-a făcut să alegeţi sculptura ?
Constantin LUCACI: – Dumnezeu. Am copilărit la Bocşa, am avut la un moment dat a o mare revelaţie când tata a adus nişte brânză învelită cu reprodu-ceri după Michelangelo, când eu aveam 5-6 ani. Atunci s-a produs probabil minunea… Când am văzut acele reprodu-ceri am avut o stare interesantă, greu de descris, când Cineva mi-a zis ceva. Cred că fiecare dintre noi ne naştem cu ceva dumnezeiesc. …Talentul vine din naştere şi ni se dă o vocaţie, pro-babil din conjunctura zodiei, de la părinţi sau chiar de mai departe…
A. G. – L-aţi cunoscut pe Tiberiu Bottlik, de ce credeţi că artişti ca el nu sunt cunoscuţi aşa cum ar trebui ?
C. L. – Pe la 14 ani ciopleam şi făceam în diferite materiale figuri şi tot în aceea perioada am fost la un pietrar din Vasiova care făcea lucrări funerare pentru cimitirele catolice şi ortodoxe, făcea îngeri şi oameni. L-am rugat pe acest om, Romsauer, să mă înveţe să cioplesc în piatră. Mi-a dat să fac un cap de bărbat.
Mi-a explicat unele lucruri, apoi cum să ţin ciocanul şi dalta. M-am apucat de treabă şi se pare că a ieşit ca a maistrului sau poate chiar mai bine. Atunci a venit Bottlik, ei doi colaborau, amândoi trăiau din urma lucrărilor făcute pentru cimitire, a văzut lucrarea mea şi a întrebat cine a executat, se deosebea de stilul ce era în atelierul lui Romsauer. Peste câteva zile m-am dus la Bottlik. Acest om avea o cultură extraordinară, era de origine baron. A învăţat la Budapesta, Viena, München şi Paris. El nu este atât de cunoscut pentru că n-a ieşit din tiparele normale. Mulţi nici nu ştiu să iasă, încearcă, însă greşesc. În perioada aceea, arta în general şi sculptura în special se făcea la modul cel mai serios. Trebuie să perfecţionezi ce au făcut înaintaşii şi să te întreci pe tine mereu ; din păcate el n-a fost în stare de aşa ceva. Pentru mine, însă, Tiberiu Bottlik a fost de un mare folos pentru că mi-a transmis cultura franceză, boema aceea de mare valoare şi m-a făcut să înţeleg că pentru a ajunge bun, trebuie să munceşti tare mult. Am visat să merg la Paris şi să studiez acolo. Lucram la uzină, unde am învăţat gravura, lăcătuşerie, sudura şi strungărie. Mi-am spus că mă duc la Paris unde voi învăţa sculptura, şi voi trăi din cele învăţate de mine, în uzina de la Bocşa ; … ştiam că din artă nu se poate trăi aşa de bine. Au trecut chiar ani, şi el tot îmi amâna plecarea la…Bucureşti. Am renunţat la ajutorul său şi am aşteptat terminarea războiului, ca să iau totul de unul singur. Într-o zi când nu mă mai aşteptam la nimic a venit la noi acasă şi mi-a spus că a vorbit cu cineva din conducerea uzinei, că voi primi o bursă şi voi putea merge să studiez la Bucureşti. Mi-a spus că în tot acest timp m-a urmărit şi că n-a vrut să mă sacrifice, însă când şi-a dat seama că viaţa mea e sculptura s-a hotărât să mă ajute. Arta cere sacrificii şi eu pot să spun acum după atâţia ani că aşa este, însă nu-mi pare rău.
A. G. – Prin ce se deosebeşte un artist profesionist de un a-mator ?
C. L. – Sunt artişti amatori care mor amatori, nu ajung niciodată să facă artă adevărată, însă mai toţi profesioniştii au fost amatori. Nu poţi să înveţi o şcoală superioară până când nu ai încercat să faci ceva la nivel de … amator.
A. G. – A fost lung drumul până la stilul…Lucaci ?
C. L. – A fost foarte lung şi a fost original.Eu am ajuns la o concepţie personală, la o viziune modernă, trecând prin toate fazele. Am studiat natura,omul, am făcut portrete, am făcut nuduri şi am lucrat mult în granit până am ajuns la oţel. Am parcurs toate etapele artei universale şi aşa am ajuns la viziunea mea. Sunt unii care vor să facă ceva deosebit, însă ei nu ştiu să facă un portret. Sunt etape pe care trebuie să le parcurgem, e valabil în orice domeniu. Mulţi încearcă să-i copieze pe americani, din păcate cu banii lor promovează de multe ori kitschul. Noi nu trebuie să ardem etapele ci trebuie să le parcurgem.
A. G. – Este răsplătită munca unui sculpor în România?
C. L. – Munca unui scupltor şi în general munca unui artist din România nu este răsplătită. În aprilie 2007 mi s-a deschis în Italia un muzeu personal, patronat de Vatican. Eu nu mă pot compara din punct de vedere material nici cu un fotbalist mediocru de la o echipă din categoria a doua. Majoritatea artiştilor se descurcă greu, fiind profesori de desen şi din când în când reuşesc să-şi vândă o lucrare.
A. G. – Prin ce se deosebeşte sau se aseamănă un sculptor de un pictor ?
C. L. – Prin nimic nu se aseamănă. Pictura se exprima prin desen, culoare, perspectivă. Sculptura e o sinteză şi se aseamănă cu muzica, nu este narativă. Sculptorul trebuie într-un volum să-şi exprime toată ideea.
A. G. – Cum va evolua arta în general şi sculptura în special în următorii ani ?
C. L. – Nu cred că va evalua tare mult, vor fi nişte ani supuşi oamenilor cu mulţi bani, care mulţi dintre ei n-au cultură şi atunci au preferinţe către …nimicuri, către o artă care nu e adevărată. Arta autentică e mai greu de înţeles.
A. G. – Ce transmiteţi celor ce iubesc arta ?
C. L. – Le transmit să aibe încredere, să nu se lase furaţi de tot felul de apariţii, de impostori. Din păcate nu toată lumea are acces la artă, dar asta nu dintr-o lipsă de cultură, ci dintr-o lipsă de sensibilitate. Să fie conştienţi că arta adevărată nu va muri niciodată!
A. G. – În afară de scupltură ce pasiuni mai aveţi ?
C. L. – În afară de sculptură eu am făcut mai multe fântâni cinetice, moderne. Ultima a fost inaugurată la Alba-Iulia în prezenţa preşedintelui României, Traian Băsescu. Este o fântână de mare anvergură. Aceste fântâni reprezintă o artă complexă, în care se regăseşte muzica, arhitectura, apa şi sculptura bineînţeles. Criticul italian Alesandro Amoroso mi-a intitulat fântânile ,,Simfoniile lichide ale lui Lucaci”.
A. G. – Maestre Lucaci vă mulţumesc pentru acest interviu şi că aţi răspuns provocării mele de a ne întoarce în timp şi spaţiu. Vă doresc sănătate şi încă mulţi ani pentru a face lucrări care să încânte privirile oamenilor.
Adalbert GYURIS, Germania
(Vâlcea turism, revistă internaţională on line de turism, cultură, afaceri, diaspora şi ştiri. Revistă română-canadiană-americană, 14 Martie 2010).
