Constantin Rusnac semnifica, intr-o paradigma culturala si istorica, tipologia personalitatii complexe, holistice, memorabile, care cultiva sensul, ontologia. Constantin Rusnac este compozitor, scriitor, muzicolog, eseist, jurnalist, folclorist, autor de muzica pentru teatru, film. Opera sa se desfasoara intre competenta si performanta, intr-o complementaritate a creatiei in sine artistice si implicarea benefica in paradigma unei istorii care se desfasoara in timpul recent al fragmentului, destructurarii, disolutiei. Constantin Rusnac inseamna, in acest context, ceea ce s-ar putea numi misterum fascinans. A ajuns aici depasind portanta timpului in care traieste, transferand sublim, prin sunet si cuvant si mai ales prin taceri, misterum tremendum in misterum fascinans.
Abordarea in istoriografia secolului XX este diferita de cea a secolului XIX. Jakob Burckhardt in lucrarea “Cultura Renasterii in Italia” si Numa Denis Fustel de Coulanges in “Cetatea antica” au dezvoltat gandirea istorica in asa fel incat prevalenta sa fie viziunea culturala. Complexul tematic este continuat de Johan Huizinga in “Amurgul Evului Mediu” si Paul Hazard impreuna cu Paul Baldensperger in “Revue d’histoire de litterature comparee”. Ei excludeau factorul politic ca fiind fundamental. Summum-ul acestei viziuni se realizeaza in Scoala de la Annales: histoire, sciences, sociales. Aici isi desfasoara activitatea Febvre, Huizinga, Braudel cu “Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea”.
Pentru Braudel istoria omenirii este structurată de 3 mari timpi:
-“timpul structural, se organizează raporturile om-mediu, lent, aproape imobil (mai mult de un secol)
-timpul conjunctural, marcat de evenimente, mult mai dinamic (50 – 100 ani)
-timpul individual, marcat de nervozitatea imediatului (decenii, ani, luni, zile)”
Filozofia si teologia secolului XX sunt transfigurate si de volumele lui Martin Buber. Fundamentala idee este conceptul de existenta dialogica in volumul “Eu si Tu” al lui Martin Buber. Cartea lui Martin Buber, 1923, îi va da autorului situarea în actantialitatea de-a polemiza cu Martin Heidegger din „Fiinţă şi Timp”, accentuind dialogul şi nu omul auroral.
Subiectul se instituie ca o structuralitate, comunicare, fiinţare, între Eu şi Tu, relaţia între Eu şi Tu fiind în felul acesta Absolutul. Există un „instinct al relaţie” în om, există un tu interior, o aşteptare lăuntrică a sa, care se întrupează în tu-ul concret al fiecărei întâlniri. Simplu spus, întâlnesc pe cineva şi în numele său, sau graţie lui devin subiect. Aproape concret spus, existenţa, contextualizand, se substanţializează prin eros, prietenie, pedagogie… Eu devin subiect de dragul celuilalt. Se constituie mitologia numită Lacan.
Am citat aceasta bibliografie pentru a puncta un complex tematic fundamental: Constantin Rusnac este un om care s-a desfasurat si se desfasoara in interiorul diplomatiei. Aici aduce sentimentul livrescului, al stilului si al scriturii, aduce existenta dialogica. Poetul Constantin Rusnac devine, in textele pe care le scrie, prin “invecinare”. Constantin Noica folosea conceptul de invecinare atunci cand definea paradigma culturala cu gen proxim si diferenta specifica. Depinde la cine te raportezi, cu spirit critic si admirativ, pentru a te situa corect pe calea devenirii, existenta desfasurandu-se intre devenirea intru devenire spre devenirea intru fiinta.
In volumul “Portrete in timp” al lui Constantin Rusnac observam livrescul si ontologia. Poetul cultiva (colo-colere-colui-cultum) intertextualitatea, metatextualitatea cu finalitate, insa, ontologica. Altfel spus, nu are numai stralucire, ci si metasens. Debutul textului despre Paul Goma are de la inceput enuntata o tema esentiala: memoria: “Prin neuitare hotarat-am sa ma razbun: din tinere de minte imi facui arma, cu ea aparandu-ma, cu ea atacand/mai ales de frica transformarii din acuzator in acuzat si totul pentru a razbuna pe tata: ridicat, refugiat, suspectat si de rusi, si de cei din regat;”. Memoria este, in general, liantul omului de viata istorica. Este o forma a culturii de a-i da o paradigma inaltatoare. Ulise este structura de conceptul, care se numeste memorie. Revine in Ithaca fiindca nu poate uita. Revine reflexiv in Ithaca, chiar daca incalcase canonul. Constantin Rusnac apeleaza la memorie pentru a exista vertical in istorie. O istorie intre Scilla si Caribda. Razbunarea lui nu este una a existentei conflictuale, ci a sacralitatii agonalului manifestat prin neuitare. Lexemul “neuitare” este esential in tematica poeziei lui Constantin Rusnac. Asezat la inceputul textului liric, miezos si optzecist in acelasi timp, induce lectorului orizontul de asteptare al marturisirii, al generatiei marturisitoare, ca arma a dialogului ontologic, si nu din panoplia expresiei “a la guerre comme a la guerre.” De aceea, “mitul personal” numit Constantin Rusnac nu este dihotomic, este armonios, formator, transfigurator.
Versurile sunt de un tragic sublim: “Acuzand in gura mare pe cei care ne-au vandut la Ialta,/Malta, la Alta, si ne-au pus in genunchi/ lasandu-ne fara munti, fara mare, am demonstrat elocvent:/Urmarile tacerii sunt grave, nefaste: chiar daca taci,/adica nu spui neadevarul, tu, scriitor, refuzi sa dai asistenta/la persoana, la neamul, la cauza aflata in pericol de moarte, si, ca/Urmare, am dat glas indignarii cum am putut, caci daca nu spun/ma doare tacerea ma doare mult mai tare… ei, cum sa taci/cand Adevaru-i calcat in picioare? Si am strigat …”.
Intertextualitatea textului se desfasoara in interiorul complementaritatii sensurilor. Intre lumea de aici si cea de dincolo nu este granita opaca, ci vama. O carte celebra a Monicai Lovinescu se numeste “Etica neuitarii”. Urmeaza, apoi, trimiterile la tacerile din posibilele vami ale pustiei: “Marea deportare in Siberiile reci”, si alt vers: “eu am vrut doar o nimica toata:/sa stie o lume ca pe mine durerea ma doare, copilul ramas fara tata,/Arcusul – fara vioara, crucea bisericii, jos, infipta-n asteptare,/ curcubeul cand i se fura culoarea; ma doare omul fara tara,/limba in paragina lasata, la ea acasa-nstrainata…/si-asta durere-o strig lumii mereu, o strig fara-ncetare,/ strig, urlu, racnesc chiar daca stiu ca/strig in pustiu…”. Constiinta istorica nu poate fi obliterata. Densitatea suferintei poetice si istorice atinge paroxismul comparabil cu poezia Ilenei Malancioiu din volumul “Sora mea de dincolo”.
Volumul “Portrete in timp” este o replica livresca, sublimata, la opera si viata personalitatilor ipseizate: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Grigore Vieru, Paul Goma, Nicolae Labis, Emil Oteanu, Ion Vatamanu, Andrei Vartic, Ion si Doina Aldea Teodorovici, Mircea Cartarescu, Nichita Stanescu, Emil Loteanu, IonVatamanu,MihaiCimpoi, NicolaeBotgros..
Universul existentei poetice si istorice al lui Constantin Rusnac se regaseste in aceste dialoguri, mult mai complexe decat aceste notatii. Elogiul pe care il aduce Constantin Rusnac personajelor sale deriva si din trimiterile la mareacultura, prin invecinare. Homer, Socrate, Tertulian, Augustin…M.Heidegger, Jarspers, Freud, Young. ..Sa citim cu bucurie textul dedicat lui Andrei Vartic, adevarata pagina de livresc si stil, bibliografii metabolizate, bibliografii asumate, metamorfoza fisei de lectura…”Dialogand cu Heidegger, abia atunci/am inteles:-descoase Radacina..”; ”Ce ca o torta luminat-a-mi sufletul mereu, cercat-am intunericul s-alung-povara ce de decenii ne-ntristeaza Tara; sa-mping turma ingrata de nomazi politici cat mai departe de al vetrei trunchi; sa-nvat a nu ierta pe cei ce Hora cinic ne impun ca s-o dansam nu mandru-capul plecat si….in genunchi…Sa ne-nvatam in curatire-a pastra al curgerii izvor,sa nu lovim cu sapa in straturi de istorie ale oricarui popor,dar nici sa uitam de unde lastareste acel inexplicabil-esenta a dainuirii noastre-dor”…Auroral, aurorar, imaginar si, mai ales, imaginal.
Deseori textul literar al lui Constantin Rusnac este polemic, polemic, insa, altitudinea de unde porneste aproape virulenta nu este numai retorica ci si ontologie,complex tematic dificil de atins in postmodernismul fugar…
Poetul Constantin Rusnac are sansa de-a locuit de zei,de-a fi locuit de limba,in periplul sau de la Chisinau pana la Lempalla,de la Helsinki pana la Stockholm, de la Bucuresti pana la Paris, Berlin, scriindu-si heideggerian textele. ”Am invatat sa ma-nteleg nu prin cuvinte, ci-n limba pe care am indragit-o atunci, la hora-n sat,/ Acolo unde dragoste, speranta, si inima, si suflet am lasat”..
