O surpriză plăcută apariția editorială la Cluj Napoca, Editura Napoca Star, 2023, a cărții – album – semnată de Constantin Zărnescu și dedicată sculptorului Simion Legian, despre Simion Legian, în fapt un „eseu memorial – Album”. Importantă această menționare, căci albumul, 39 de pagini A4, color, reprezentând lucrări în lemn – de mici dimensiuni este o lucrare desăvârșită – tipografică – eseul literar al cunoscutului scriitor clujan, vâlcean la origine, fiind o capodoperă a genului – geneza sculpturii în lemn de-a lungul timpului la români (și nu numai) – eseu conținut pe 57 de pagini, la fel, de format A4. Tehnoredactarea este și ea perfectă, deși, uneori, ni se pare că scrisul italic abundă prea mult…nefiind citat sau înzestrat cu conotații. Este o observație și nu o critică. Noi îl cunoaștem bine pe C. Zărnescu, domnia sa își face singur corectura, nepermițând nimănui să schimbe o literă deoarece are teribila ambiție, personală, de a nu face greșeli. Și nici nu face, dar editorul scrisului său transpiră în a respecta stilul, deja, alternanță zărnesciană a cuvântului între sensul real și cel ascuns. Mai trebuie spus că scriitorul clujean este un împătimit al imaginii, transformând în imagine, chiar și cuvântul, propoziția…fraza, fraza și fotografia! Constantin Zărnescu este un împământenit al civilizației imaginii, al ochiului, ovalului, al punctului material ca circumferință a cercului, al sfericului. Și el strigă, aproape continuu cui vrea să-l asculte (aproape că nu aude, dar mulțumește naturii că i-a dezvoltat mai mult văzul – privește adînc și ai să vezi ce nu se vede! – la fel, parcă, spunea altfel Constantin Brâncuși!), că secolul XX este secolul imaginii!…că imaginea este mai mult decât cuvântul!…. Autor a peste șapte cărți, ediții, despre Aforismele lui Brâncuși, pune ștampila pe marele nostru român trăit la Paris, că este creatorul acestei noi civilizații a ochiului, a imaginii; știind poate mai mult ca mulți dintre noi, că Brâncuși chiar fotografia și filma cu aparate proprii, se fotografia și se filma, se bucura că imortalizează – așa cum piatra și lemnul sau bronzul nu puteau să o facă – cele mai mari splendori feminine ale începutului de secol XX…Toate marile și frumoasele profiluri feminine din România și din America treceu pe la atelierul său din Montparnasse…îl căutau!
Dar să începem cu sfârșitul, cu albumul, cu lucrările create de Simion Legian. Acesta își execută lucrările din lemnul de diferite esențe pe care îl băițuiește și îl tratează cu lac transparent ca să se observe natura sa pe care nu există om să nu o iubească, mirosul și densitatea sa, umanitatea și divinitatea din acest regn vegetal… Lemnul aparține ca material de lucru, final, sculptorilor tradiționali și care au acces la acest material. Este cel mai ușor de prelucrat! cu dalta semirotundă și ciocanul, din lemn și el, sau fierăstrăul etc. În cazul încrustațiilor sculptorul este un meșteșugar, și ele se fac în general pe două dimensiuni cu dalta în mănă și fără ciocan. Majoritatea lemnelor lui Simion Legian sunt de dimensiuni mici și, dar, au plasticitatea formei și au trei dimensiuni (desigur, nu o adăugăm și pe cea de suflet care se impune în fața privitorului). Sunt simbolice, au originalitate, motiv pentru care scriitorul de geniu Constantin Zărnescu s-a oprit asupra lor. Se poate vorbi mult despre fiecare în parte, lăsăm cititorului plăcerea de a le privi, de a se bucura de fiecare intuindu-i sensul, apreciindu-i forma descoperită…Mai spunem că sunt destui oameni specializati, creatori și ei în artele imaginii, care s-au exprimat asupra operei acestui artist plastic… Ovidiu Pecican: „…Astfel, el rămâne un artist care descoperă și celebrează indestructibilele legi ale sufletului – reflecție, la izvoarele fierbinți ale Umanității.”; Rudolf Wagner: „Lui Simion Legian, împământenit în istoria neamului, un gând solar, la imaginile acestea, trudite cu atâta migală, dorindu-i să vadă lumea, cu ochii inimii și ai sufletului, simțind nevoia dialogului între generațiile vechi ale sorgintei!”; Iulian Dămăcuș: „Deși a îndrăznit cam târziu să-și arate sculpturile, a fost foarte apreciat, și pe drept cuvânt.”; Gavril Moisa: „Simion Legian este un adevărat maestru al imaginii, nu face nimic fără să gândească, pentru că nu prezintă o imagine a omului, ci o stare definitorie a acestuia.”; Eugen Albu: „Unui sculptor de geniu…Unii sculptori foarte buni/ Cic-au fost și-un pic nebuni,/ Dar să fii un sculptor bun/ Nu-i destul să fii nebun!” … Și acum să revenim la partea de eseu a lui Constantin Zărnescu care pregătește cititorul pentru a admira fumuseția formelor și ideilor expuse de Simion Legian în acest album, scrutând, întocmind, creând, o adevărată istorie, aproape poetică și, de ce nu, vizuală! a acestei arte a sculpturii lemnului și artei încrustației sale (două meserii, aplicații ale gândului pozitiv, ordonat!). Această istorie teribilă, a vizualizării lemnului sculptat și încrustat, Zărnescu o întinde între anii protoistorici ai statuetelor „Venus din Willendorf”, chiar din alt material, „Stela Nanai” (lemn pictat, din Egiptul lui Iosif), dar mai ales colosala statuetă „Gânditorul de la Hamangia”, destul de târzie, și anii contempoarni nouă, ai secolului XX, anii creației marelui nostru Constantin Brâncuși…ajungând la aceeași concluzie ca a bătrânului filosof și sculptor: arta lemnului doar românii și africanii o pot înțelege și practica la adevărata ei valoare! Și tot domnia sa, C. Zărnescu, în eseul prezentat, întinde această artă, numai a românilor de această dată, înspre nordul european, în ținutul scandinav datorită tracilor, care prin daci și/sau geți au ajuns în aceste locuri. Constantin Zărnescu își compune eseul pe o structură inteligentă, din care nu uită să sublinieze un fenomen care apare și se dezvoltă începând din primul deceniu al secolului XX și care înseamnă noua civilizație a imaginii care acoperă întreg spațiul de pe fața pământului ca interferență nemaivăzută dintre artă, tehnologie și știință!…a ceea ce se întâmplă între stânga și dreapta, între sus și jos…Această structură cuprinde o primă parte intitulată „Cum l-am întâlnit pe Simion Legian”, în care scoate în evidență importanța uceniciei în orice act creativ, artistic, științific, tehnologic (pe care conducătorii uniunilor de creație o ingoră, dezvoltând după anul 2000 monopolismul în artă; la fel în lumea științifică din supra – structura clasei de mijloc, unde doctoratul se impune în orice segment al societății de parcă ar fi politică sau molimă); scoate în evidență școala anilor ’70 care ridica la nivel superior experiența – laboratorul – muzeul; și, nu în ultimul rând, scoate în evidență oamenii geniali, creatorii, care mai pot însămânța și astăzi (dacă se vrea). O a doua parte a eseului de față (care se cheamă „Sculptura lui Simion Legian”) este intitulată: „Al.Tzigara-Samurcaș, savantul salvator al civilizației populare” și aceasta (parte a doua pare punctul de forță al întregului material scris: «Tot în 1984…Apare, vizual, în fața noastră un personaj savant: Al. Tzigara Samurcaș, intelectual prodigios, scriind, vorbind, conferențiind în franceză, germană, italiană; piezându-și aproape toate simpatiile, grație îndrăznelilor sale filosofice și estetice; și ajungând „adversarul” – aproape „dușmanul”, nu concurentul lui N. Iorga. » Cititorul este cucerit de acest personaj care în 1914 înființează „Fundația Carol I” și care „a ținut conferințe la Iași și Cernăuți, omagiind, în întregul an 1928, un auric deceniu al unității tuturor românilor.” Cititorul este extaziat!…citește în acest capitol: „Fenomenul Brâncuși, …, după numele mamei, își are normele bine stabilite de la Phidias și marii reprezentanți ai Renașterii, până la aceia ai zilelor noastre.” Colosal, orice român cu bun simți evaluator al marelui sculptor spune același lucru!…Și acuma-i acum, de când spunem noi asta, desigur preamărind numele lui Decebal și Traian, al Lupoaicei capitoline care ne fixează în civilizația avansată, europeană, a ultimelor două milenii de creștinism: „Obiectele de artă, în succesiunea timpului, alcătuiesc verigele lanțului ce asigură continuitatea caracterului specific al fiecărei națiuni, în hotarele și condițiile osebite ale dezvoltării sale, de la Nistrul Basarabiei de miazăzi, prin Bucovina, Moldova, Țara Bârsei, Valea Oltului și Mureșului până spre Dunărea oltenească și bănățeană, ele dovedesc toate, același simț artistic al ononimilor locuitori preistorici…” De ce ne minunăm?…fiindcă așa am scris și noi când am preamărit actul istoric de evacuare semnat de Mareșalul României în martie 1944 a populației românești din Basarabia și Bucovina de nord; după această schemă au fost repartizați pe vecie să trăiască basarabenii și nord bucovinenii în fostul Regat și-n actuala Românie, salvând de la pieire puritanii din cele două ținuturi românești dintotdeauna și pe vecie! Acesta este un capitol uluitor al cărții lui C. Zărnescu, de mare actualitate. … În capitolul al treilea „Inovațiile revoluționare ale lui C. Brâncuși și ale continuatorilor săi”, Zărnescu descoperă sorgintea lucrărilor lui Simion Legian: sculptura lui Constantin Brâncuși! Și nu ne spune o noutate, în țara noastră în primul rând, dar și în Europa, toată, nimeni dintre cei care au sculptat și sculptează nu poate să nu-l aibă ca idol sau mentor, da și sfânt – întâistătător – pe sculptorul de la Hobița…fapt pentru care Constantin Brâncuși este cea mai mare, enormă statură, a spiritualității acestei țări și a românilor de oriunde! … Urmează capitolele IV și V: „Originalitatea tranșantă a lui Simion Legian” și „Clase de sculpturi, la Simion Legian” al căror conținut aproape că se subînțelege din titluri, la capitolul IV, noi, obsevând la o simplă poză, „Totem transilvan (Muzeul Bruckenthal)”, că și „Cumințenia Pământului” are o expresie paternală în trecutul nostru secular (așa cum am văzut la Coloana infinită – ciobul dacic sau la Sărutul – Grupul statuar de la Biserica Saint Pierre d’Aulnay 1120 – 1124)…Și, încheind capitolul V scriitorul clujean ne mai dă un exemplu tranșant din Al. Tzigara Samurcaș: „Însă trebuie amintit ceea ce a îndrăznit, în conferințele sale, să afirme, indignând pe mulți patrioți: Al Tzigara Samurcaș vorbind despre romanizarea limbii băștinașilor!… Un melanj, auric, sudat de soartă și de zei: limba română!”. … Capitolul VI „La petite sculpture!…The minimal sculpture!…Sculptura mică!…” și capitolul VII „În loc de concluzii” pun capăt acestui excepțional eseu, grandios, deoarece ridică conceptul de civilizație a lemnului, preponderent românesc, la nivel universal în categoria genialului…Tot la fel cum iubita noastră poetă Cristina Onofre a ridicat la nivel mondial, universal, semnul și însemnul lingurii de lemn și scaunului cu trei picioare…
