Acum, nu că mi-ar fi ruşine de atributul de vâlcean în a-l atribui omului de cultură care a fost Costea Marinoiu. Nici vorbă. Vâlcea, în conceptul multor istorici şi cercetători ştiinţifici este mai vechi decât cuvântul român…iar apropierea de lup mi-e mai dragă decât de rom! Însă ilustrul om de cultură vâlcean, scriitor, om al cărţii, a gândit şi trăit, a dovedit şi a aplicat pe tot parcursul perioadei cât am lucrat împreună o mare pasiune pentru locurile vâlcene, pentru actul cultural local, pentru locurile natale, iubind cu pasiune oamenii din Oltenia de nord, dar şi pe cei din Bucovina, Basarabia, sau pe argeşenii din Domneşti. Costea Marinoiu a fost unul din cei mai curaţi români în problema etnică, şi, după 50 de ani de stăruitoare contribuţie la afirmarea culturii româneşti, fără deosebire de specific regional, poate fi considerat o personalitate a culturii româneşti, niciodată, capotând în afirmarea spiritului acestei culturi, egală în afirmare la Ocnele Mari cu cea de la Bucureşti sau Iaşi, sau de la Cluj…În fapt, acest fel de a fi – a fost mobilul unei prietenii adevărate, care a existat între noi, cetăţeni ai Râmnicului şi Ocnele Mari, şi Căzăneşti; în treacăt fie spus eu nu mă născusem, când părinţuii mei au locuit la Căzăneşti şi mai apoi la Valea Râii… Dar Costea Marinoiu, în dorinţa sa de a da un plus de strălucire zonei vâlcene, natale, dar şi familiei mele, a dorit să ne menţioneze ca înfiaţi şi asimilaţi de această legendară zonă a „Drumului sării” (Vâlcea a strălucit când, începând din martie 1944 şi până în 23 august acelaşi an, 70 000 de români din Bucovina de nord şi nordul Basarabiei au fost executaţi – din punct de vedere al posibilităţilor de viaţă-averea personală – fiind aduşi, evacuaţi în acest judeţ, act de mare patriotism al Mareşalulului Antonescu, care a salvat stirpea basarabeană şi bucovineană şi a resădit-o, onorând-o în acelaşi timp, în noua vatră strămoşească, una, care fusese cândva tot a lui Basarab I şi mai târziu sub influenţă austriacă! …faţă de inamicii săi, care au dorit s-o îngroape, pentru totdeauna, în Siberia…).
*
În primul număr al „CULTURII vâlcene”, în formatul actual, din 15 iunie 2008, pe prima pagină înseram o poză cu performerul nr.1 al sportului valcean din anii 65, Aurel Berbece în săritura sa, stilul ventrală – 2,05 m! apărută în ziarul Sportul Popular, şi aferentă unui articol scris de Costea Marinoiu în 18. 12. 1965! În 1965, când eu eram în clasa a VIII-a, Costea Marinoiu îşi etala talentul de gazetar la unul din principalele ziare naţionale, Sportul Popular, poate cel mai citit ziar, şi, într-o perioadă, poate cea mai înfloritoare a României moderne, a noului (revenit după 15 ani) judeţ Vâlcea…
Costea Marinoiu făcea parte, atunci, dintre acei tineri vâlceni de fală ai oraşului plecaţi de acasă în anii cincizeci, şi proaspăt întorşi pentru a revărsa conaţionalilor ştiinţa însuşită în marile centre universitare ale ţării… Îi vedeam şi îi admiram, prin intermediul părinţilor şi rudelor care-i cunoşteau şi lăudau: Costea Marinoiu, Adrian Naumescu, C. Costescu, Gh. Bratu şi alţii, îmbrăcaţi elegant, în tonul modei, seara, discutând grupaţi în colţul format la intersecţia dintre bulevardul T. Vladimirescu şi strada V. I. Lenin, vis a vis de actuala Poştă-Telefoane. Atunci, seara, lumea ieşea la plimbare! Vărul meu, Adrian Naumescu, mi-a spus odată, când l-am întrebat, că cel cu pantaloni largi şi mapă sub braţ este profesor şi ziarist. Aşa l-am cunoscut pe Costea Marinoiu pe care am început să-l respect şi mai mult când i-am descoperit primele cărţi în librării… Ce noroc pe mine! să fie vărul meu prieten cu un scriitor! şi să-mi mai fie, şi vecin de cartier! Vă daţi seama în ce timpuri exist acum, în acest început de mileniu, ca să trăiesc şi să activez cultural alături de oameni pe care i-am cunoscut şi admirat în urmă cu 50 de ani!
„A făcut clasele elementare la Şcoala din Copăcelu şi la liceul teoretic N. Bălcescu (actualul Colegiu Lahovary) din Rm. Vâlcea. În anii de şcoală a fost un elev silitor şi a făcut parte din elita premianţilor. A terminat liceul în 1955 după care a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Iaşi. În timpul facultăţii a lucrat în redacţia gazetei Viaţa Studenţească din Iaşi unde a avut colegi pe Marin Sorescu şi Mircea Radu Iacoban.
Debutul său, ca scriitor, a fost în anul 1957 pe când era student, în ziarul Secera şi ciocanul al regiunii Argeş. Acolo am scris primul articol despre hora satului din Teiuş – Buneşti spunea cândva Costea Marinoiu.
După terminarea facultăţii a fost profesor la Şcoala din Racoviţa – Vâlcea (februarie 1969 – septembrie 1975) şi director al Centrului Judeţean de Librării Vâlcea ( ulterior S.C.Ex Libris SA ) timp de 30 de ani în perioada 1975 – 2005, anul pensionării” (Gh. Mămularu, Ne-a părăsit Costea Marinoiu, revista Povestea vorbei, Anul VI (XII), nr 1 (46), martie 2012, pag. 3).
*
În 1970 am plecat din Râmnicu Vâlcea, după modelul fraţilor şi verişorilor mei, pentru a studia undeva în centrele universitare ale României, şi am ajuns la Bucureşti! Apoi la Timişoara pentru doi ani, şi înapoi la Bucureşti…În 1977 m-am angajat la Craiova, Fabrica de Avioane, şi mai apoi, după un rodaj ingineresc, puternic, în 1980-decembrie, am venit la Râmnicu Vâlcea şi am început producţia de mecanică fină, hidrauluică, la Intreprinderea de Echipament Hidraulic …HERVIL!
Piaţa europeană, liberă, ne-a obligat, în 1985, să ne scriem numele în grafie anglosaxonă: Hidraulic Echipement Râmnicu Vîlcea!
Doamne, ce ani au fost; tot ce am ştiut mai bine am aplicat aici; a ajuns această fabrică construită în cartierul copilăriei mele, la capătul străzii Matei Basarab, lângă calea ferată, înainte de Oltul Mic şi insula cu Oltul Mare, una dintre Înterprinderile de mare renume din România şi Europa acelor ani!…
Dar nu găseam cărţi; pentru Delirul lui Marin Preda am dat 1000 de lei…la negru! Salariul mediu era 2500 lei, atunci! Ieşeam de la Fabrică, veneam către casă, cumpărasem apartamentul de lângă Episcopie în 1982…şi, iată că, uneori mă întâlneam cu un om pe stradă…cu faţă proeminentă, blond, cu pantaloni largi şi cu un început de guşă spre ceafă: – Să trăiţi, să trăiţi!…Ce faceţi? mă saluta el! – Ce să fac, bine mulţumesc, merg spre casă. – Ce face fratele!? mă întreba; fratele de la Botoşani, mai apoi de la Craiova, dirijorul!? – Bine, mulţumesc! – Îl cunosc, îl cunosc, mare om, transmiteţi-i salutări de la Costea Marinoiu! …În acele vremuri, chiar din copilărie, pentru mine, atributul cult, pentru un om, îl atribuiam celui care iubea sau cunoştea muzica cultă…
Şi iarăşi mi-amintesc de acest om din perioada anilor 60, când stătea pe trotoar cu vărul meu, comentând, analizând lumea care trecea pe lângă ei…Niciodată în ultimii ani înainte de 1989 nu mă întrebase nimeni de Modest, deşi familia mea făcuse destule pentru acest oraş, judeţ, pe linie tehnică, dar şi pe linie culturală, între 1965 şi 1975…Dialog la distanţă, Patrium Carmen…. au fost emisiuni realizate de regizori precum Petru Manzur şi Vasile Donose, Eugen Mateescu, şi toţi de la Televiziunea Română au fost alături de judeţul Vâlcea în aceste concursuri…Petru Manzur era cumnatul meu.
„Ce face fratele? Ştiu, ştiu, şi dumneavoastră aveţi răspunderi mari la fabrică!…Aţi ajuns peste mări şi ţări!”
…Să te acosteze cineva pe stradă, să îţi cunoască familia, pe fratele Modest, atunci când nimeni nu mai era atent la arta românească, ci numai la industrie şi export, însemna un act de cultură avansată, iar Costea Marinoiu era unul dintre, încă, promotorii unui astfel de act. Am aflat mai apoi că omul care mă oprea pe stradă, şi care avea pantalonii largi, vioi şi cu o fizionomie puternică era chiar directorul Centrului de Librării din oraşul tipografilor români. Era chiar prietenul fratelui şi vărului meu, Modest, respectiv Adrian Naumescu… De ce nu ar fi şi prietenul meu!?…Va trebui să merg la el, la serviciu, să-i solicit cărţi! Cărţi care se dădeau pe sub masă!
*
…Da de unde! Costea Marinoiu mi-a dat ,,Tipografi şi tipografii la Rămnicu-Vălcea”, Rămnicu-Vălcea, 1972; nu era Delirul, dar, iubindu-mi locurile în care m-am născut am apreciat cartea, iar acum, o numesc chiar superbă! carte-1972, de Costea Marinoiu! Aflam pentru prima dată că Nicolae Iorga numise Râmnicul oraş capitală a tipografilor români; că istoria cărţii în limba română s-a scris aici, iar cartea în sine, făcea parte din însăşi emblema judeţului Vâlcea; că Bistriţa şi Govora, Episcopia Râmnicului erau centre de cultură tipografică românească aşa cum nu a mai fost niciunde în Valahia (Ţara Românesească)! Doamne, şi cât iubeam în acea perioadă, Govora, staţiunea cu veveriţa Mariana, venind să-mi mănânce din mână o nucă în parcul central din staţiunea Govora Băi!
Mi-a dat cartea fără bani (doar eram şeful proiectărilor de ala IEH! ştia el ce ştia! Fabrica mea era prima în topul celor româneşti, Râmnicu Vâlcea devenise capitala tehnologiei româneşti şi era cunoscut în toată lumea.
**
Doream Delirul, dar nu-l avea, aşa că mi-a oferit altă dată „Folclor din Ţarta Loviştei (Racoviţa)”, Râmnicu Vâlcea, 1974! şi, mi-a mai oferit o carte foarte utilă, pentru mine şi familia mea, care făcuse un obicei din a-şi petrece vara, sfârşitul de săptămână, la Mânăstirea Stânişoara, sub muntele Cozia, sub Foarfece: ,,Vălcea. Ghid turistic”; Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976! ( în colaborare cu Vasile I Berbece, Aurel Matei şi Gh. Mămularu); …Băi ce carte, cât m-am mai lăudat la fabrică! puteam să citesc negru pe alb cum sunt aşezate bijuteriile turistice ale locurilor noastre…Ca şi acum, câtă bucurie era să întâlneşi într-o carte un frangment, descriind ceva din iubita noastră comunitate! Daţi-i înainte scriitori, cu exemplificări din lumea noastră! dacă vreţi să aveţi în viitor, cititori! dacă vreţi să intraţi în istoria acestor locuri. Ştia Costea ce face, ştia!
*
În 1981, Costea Marinoiu, a tipărit ,,Istoria cărţii vîlcene, sec.XVII-XVIII’’, Editura ,,Scrisul Romănesc ”, Craiova, 1981…Dumnezeule, ce carte! Secolul XVII-XVIII, începuturile perioadei moderne, cea a Basarabilor şi Brâncovenilor, cea care a dus cartea şi arta românească- în general- spre culmile ei…Nu puteam avea un Râureni şi un General Magheru, la 1848, dacă nu aveam aici flacăra învăţăturii, a cărţii, aprinsă şi întreţinută de un Matei Basarab, de un Cantacuzino Vodă, de un Constantin Brâncoveanu, de un Antim Ivireanul. Fără ei, ce să caute un Anton Pann, aici la Râmnicu Vâlcea, să pornească şi el o lungă şi înfloritoare istorie a povestei vorbii!
*
În 1983, tipăreşte ,,Drumuri pe Olt”, Editura Eminescu, Bucureşti; iată, renumita Editură Eminescu, îl consacră pe Costea Marinoiu, ca scriitor, deschizându-şi porţile către librarul vâlcean care nu avea cerere de înscriere în Uniunea Scriitorilor, şi nu avea susţinută teza de doctorat pentru a intra în lumea elitistă a cercetătorilor şi istoricilor literari…Dar Costea Marinoiu avea mult mai mult, avea 30 de ani de directorat în cea mai luminoasă instituţie a cărţii, Centrul de librării al Râmnicului, al Vâlcii! Un director, orice conducător de instituţie, în vechiul regim nu avea voie să susţină teză de doctorat, decât dacă era trimis de Instituţia politică de conducere a judeţului…doctoratele erau admise numai în munca universitară şi de cercetare sau în conducerea superioară de partid…Doctoratul nu era barem în salarizare, ci de promovare în funcţie superioară, în munca de cercetare…invers decît astăzi, când el se caută pentru creşterea de salariu…la Stat!
*
Iată, în 1985, Costea Marinoiu tipăreşte o altă carte: ,,Inscripţii în cărbune”,Editura Eminescu, Colecţia ,,România azi”, Bucureşti ,1985. Cu un an mai târziu, nu ştim dacă întâmplător sau nu, revista „România azi”, a Agerpresului, editată în toate limbile de circulaţie ale pământului, publica pe două pagini, articolul Sculpture computer dedicat autorului Microprocesorului – postprocesorului; da, chiar subsemnatul! iar în revista Cântarea României, tot întâmplător, câteva pagini la rând erau închinate lui Constantin Zărnescu, Florin Al Tene şi, iarăşi, subsemnatului.
Scriu aceste rânduri pentru a se observa emulaţia de idei a unor timpuri nu prea limpezi, dar de la care cultura vâlceană nu a absentat, iar Costea Marinoiu, cu atât mai mult, a fost prezent într-o perioadă în care cultura era distinct privită, la superlativ, în toată lumea. Cea mai grea perioadă istorică a Europei Centrale şi de Est (destrămarea comunismului), în care România a fost unică! de necomparat! Statul, din care cele mai avansate ţări ale lumii au cumpărat tehnologie! s-au inspirat în toate domeniile! Editura Eminescu a încredinţat autorului, librar cunoscut, proiectul prin care să fie cunoscute realităţile vâlcene în raport cu mari personalităţi ale istoriei românilor, care au influenţat istoria acestor locuri: Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Gh. Sabin, Constantin Titus Stoika. Cartea trebuia să prezinte activitatea de minerit din judeţ: localităţile Alunu, Cuceşti. Să fie cunoscute Stelele Oltului: legendă şi adevăr, Cântecele Oltului…Să se cunoască ziditorii de slovă românească, ctitori şi ctitorii; incursiuni pe urmele lui Antim Ivireanul, Enăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandrescu…Cela Delavrancea, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale…Mihai Tican Rumano şi tot aşa mai departe.
*
Centrul de librării condus de C. Marinoiu se afla la 500 de metri de fabrica în care lucram, şi în care s-au format şi afirmat mulţi tineri din rândul vârstnicilor de astăzi, şi care era considerată fabrica de protocol a oraşului; iar el ştia tot ce se întâmplă acolo, şi nu numai el, ştiau şi profesorii, şi doctorii, şi poeţii: Nichita Stănescu, Felix Sima, George Achim, şi alţii. Când ieşeam de la fabrică, eu, mergând înspre Episcopie, Costea Marinoiu înspre locuinţa din Traian, drumurile noastre se intersectau: el saluta primul – Vă salut, vă salut, ce face fratele? …scriitorul era tot cu gândul la dirijorul Modest Cichirdan, eu, fiind faţeta locală a acestuia; profitam şi iar îi ceream o carte; aşa am făcut rost de ,,Itinerare vălcene”, Editura Sport-Turism, Colecţia Itinerare turistice, Bucureşti,1987; o carte invitaţie la drumeţie în care cititorul de oriunde află coordonatele geografice ale judeţului Vâlcea, cadrul natural al acestuia, istoria, viaţa economică, creaţia populară; faptul că Râmnicul este oraş al domnitorului Mircea cel Bătrân; obiective turistice, trasee.
Personal eram foarte interesat de aceste cărţi, despre aşezarea natală, deoarece pe lângă Cilindri hidraulici şi Capete de comandă, Echipamente de comandă şi control, pneumo-hidraulice, partenerii noştri, mai ales cei din străinătate bănuiau spaţiul nostru vital, vâlcean, care pentru ei era nemaivăzut, nemaiântâlnit; eu, şef de protocol neomologat (fără plată-fabrica fiind de gradul III), trebuia să susţin şi să realizez, să prezint această imagine de vis a meleagurilor vâlcene…
*
Astfel, în 1989, am salutat apariţia tipografică a cărţii ,,Oameni şi locuri vălcene”, Editura Eminescu, Bucureşti,1989. Urma să plec la Varşovia în vederea asimilării Cilindrilor telescopici cu deschidere de 6 metri. Îmi trebuiau imagini cu Vâlcea-Râmnicul. Cu polonezii eram în contact din 1981. Eram un obişnuit vizitator al sediului lor de lângă ambasada SUA, din Bucureşti, lângă ARLUS, un sediu pe care securitatea română îl păzea în aşa fel, încât nici un trecător nu trecea pe trotoarul aferent. Prin polonezi, aparatura CNC aferentă maşinilor cu comandă numerică venea de la Texas Instruments-SUA, aşa cum prin Iugoslavia, aparatura Rols Roys, Anglia, venea la Craiova, la Fabrica de Avioane… Am intrat mai direct în contact cu Centrul de librării, a lui Costea Marinoiu, încercând să dezvoltăm o relaţie de imagine. Acesta mi-a apărut ca un împământenit, foarte ambiţios, un luptător care nu întreba pe nimeni, făcea ce vroia el.
Semănam, şi atunci i-am căutat prietenia. Doream carte şi proiectam pliante. Doream să depăşim estetic, cadrul fabricii. A venit Revoluţia şi o parte din angajaţii mei au trecut la…Centrul de librării!
*
Dar apăruse cartea „Oameni şi locuri vâlcene”. Nici o carte de-a lui Costea nu avea însemne ale politicii de partid şi de stat, caracteristică pe care i-o recunosc şi astăzi, când amândoi, atât cât am lucrat împreună, am evitat tot timpul să ne manifestăm pro sau contra vreunui program politic sau partid politic. Iată ce scria acest „vultur pleşuv” (şi a numerit-o, zău, cum i-a spus cândva Laura Vega); fiţi atenţi la ce conţinut scris apela C. Marinoiu, în 1989: Chemarea pământului, Mircea cel mare, Cuib de şoimi, Drumul pandurilor, Cuceritorii înălţimilor, Culele olteneşti, Ctitoriile Oltului, Oamenii pământului…Confesiunii la Râmnic; parcă am avea de a face cu un răsculat (vezi tabloul lui Octav Băncilă Răscoala de la 1907-Flămânzi) al Vâlcii pentru o cât mai pregnantă afirmare a realităţilor culturale, locale…
După 1989 treceam pe la Centrul de librării doar ca să-i mai întâlnesc pe cei câţiva lucrători de la Hervil, sau, tot pe ei, căutându-i să îmi întocmească situaţiile de raportare contabilă ale Intol-ului, firma proprie, conceput în aprilie 1990 şi pus în funcţiune în 1993…Cartea nu mai era o problemă pentru nici un român, din contră; deja, în 1993, tipărisem-editasem chiar eu, 10 titluri, diverse tomuri de interes pedagogic, local, sau de interes organizatoric pentru noile instituţii: SRI, Universitate, Drept civil…
Prin cursuri şi cărţi, ca şi pe lângă etichete se putea câştiga foarte bine. Îl pândeam pe Costea Marinoiu pentru spaţiile sale, pentru distribuţie! În zadar, C. Marinoiu, în ce priveşte activitatea SRL-urilor era de neclintit; se manifesta ca un conservator; le dispreţuia.
Exceptând întâlnirile de pe stradă, intersectări, vecini de cartier, acelaşi fan al fratelui meu, nu am avut alte contacte cu el decât în preajma anului 2002, când am expus Carmina Burana, pictură pe sticlă, în cadrul Salonului de Artă de la Societatea Anton Pann, Casa Anton Pann, la invitaţia lui George Achim, care era secretarul-extrem de activ – al acestei Societăţi.
*
În 1991, Liceul Alexandru Lahovary, sub semnătura unui colectiv din care făcea parte şi Costea Marinoiu, a publicat ,,Liceul Alexandru Lahovari- Centenar” , Rămnicu-Vâlcea, 1991; cartea era editată – tipărită în contextul timpului, nereuşind să răspundă în totalitate întrebărilor momentului; unde este elevul Florin Parlapan? cel mai strălucit elev al acestui edificiu şcolar, adjunctul lui Radu Palade, câştigătorul premiului Nobel, şi care amândoi, au vizitat Râmnicul în 1991…Stela Cichirdan, apare cu nume pocit, ca şi mine în trâmbiţata Enciclopedie de patru kilograme a judeţului Vâlcea. L-am întrebat şi pe Costea Marinoiu despre aceste lipsuri, din carte, el, neştiind nimic despre Parlapan şi, care, după ştiinţa mea, fusese trimis la Paris să înveţe înainte de absolvirea clasei a XI-a. La rândul său, statul francez îl trimisese la specializare în SUA de unde nu s-a mai auzit nimic despre Parlapan. De asemenea, ca să poată intra la liceu, Florin Parlapan şi-a schimbat numele în Florin Ghiţă! …ştiu eu, dacă spun bine?
*
Criza morală care a cuprins România după 1989, şi care dăinuie şi astăzi, nu l-a ocolit pe omul de cultură Costea Marinoiu, cu toate că s-a luptat din răsputeri, până în 2005, când s-a pensionat şi a privatizat toate spaţiile Centrului de Librării (să ne amintim că prima liberalizare, semnată în 1993, s-a efectuat, privind comerţul cu amănuntul, de atunci şi până în 2005, în România, trenând o agonie a ascunderii nerentabilităţii prin închirierea de spaţii, conducătorii vechi, devenind noii proprietari. Să remarcăm, la fel cum s-a întâmplat şi în sănătate (spaţiile dispensarelor au fost acordate medicilor), şi că, doar în activitatea industrială şi de bunuri de consum s-a produs dezastrul, întreaga activitate fiind vândută la străini, la ţigani, la cămătari, excroci şi oameni cu bani, acesta, banul, devenind noua morală şi etică a societăţii româneşti…
Arta şi cultura scrisă s-a adaptat după o conduită a comerţului, şi a primit în administrare patrimoniul comunist! uniunile de tip cooperatist sau clanuri, uniunile de creaţie, devenind o nouă putere în stat, guvernul liberal din 2005, acordându-le drepturi speciale în activitate, monopoliste, şi legi speciale de pensionare.
*
Din activitatea lui Marinoiu, bătrânul librar, cum i-au spus unii, a lipsit activitatea tipografică şi iată ce ne povesteşte unul din colaboratorii săi, de-o viaţă: „Costea Marinoiu avea o simpatie deosebită pentru librăria din Călimăneşti. În incinta acesteia a dorit să înfiinţeze o clinică şi o tipografie. Vineri, 1 noiembrie 1996, au început lucrările de amenajare. Spaţiul librăriei a fost împărţit în două: jumătatea sudică pentru tipografie, iar cealaltă jumătate, nordică, pentru librărie. În 7 noiembrie 1996 mi-a spus că are deja la Rm. Vâlcea utilajul necesar pentru tipografie. La acea întâlnire i-am făcut propunerea ca primele cărţi să le tipărim noi (eu şi prof. Costea Marinoiu). Cu acest prilej Costea Marinoiu mi-a făcut invitaţia de a-i trimite un material „Curriculum Vitae” pentru un viitor dicţionar al personalităţilor vâlcene, pe care intenţiona să-l redacteze. Tipografia înfiinţată la Călimăneşti a funcţionat până în luna mai 2003, când a fost închisă din lipsă de fonduri băneşti” (Gh. Mămularu, Ne-a părăsit Costea Marinoiu, revista Povestea vorbei, Anul VI (XII), nr 1 (46), martie 2012, pag. 3).
*
Costea Marinoiu reia scrisul în 2000, reorientat în această inocentă economie de piaţă şi scrie împreună cu Valentin Cismaru şi Petre Purcărescu (vicepreşedinte la acea dată la IMM-Bucureşti, preşedinte Gh. Dicu-viitorul viceprimar- mai exista PIMM Vâlcea – preşedinte Gh. Jianu): ,,Camera de Comerţ şi Industrie Vălcea: Istorie şi continuitate”, Editura Conphys, Rm.Vălcea, 2000; o carte care pune în legătură activitatea interbelică a Camerei de Comerţ şi Industrie cu activitatea imediat nou înfiinţatei instituţii cu acelaşi nume, în 1990. Personal aş fi dorit o mai completă prezentare a personalului din 1990, de unde a fost recrutat el, care erau tangenţele cu activitatea industrială a acestui personal…Foarte interesant, şi care din 1990 şi până în anul 2012 a fost unul total privilegiat!
***
Părăseşte acest domeniu, deşi rămâne un apropiat al Camerei de Comerţ şi Industrie (am văzut sensibilitatea sa pentru industrie încă înainte de 1989) şi, în 2001, scoate împreună cu alţii „Catalogul preliminar al colecţiilor de carte din judeţul Vălcea”, Editura Almarom, Rm.Vălcea, 2001, iarăşi, o carte de cercetare ştiinţifică, pe care din păcate nu am avut-o la dispoziţie pentru a o frunzări.
Supărat pe tot acel deceniu post decembrist, românesc, în acelaşi an 2001 tipăreşte la Editura Vestala din Bucureşti ,,Toponimia Ţării Loviştei”, iar în 2002 ,,File din cronica Berevoieştiului”, Editura Conphys, Rm.Vălcea. Prima carte este o radiografie atentă, ştiinţifică, despre toponimia Loviştei şi istoria Ţării Loviştei în care sunt analizate toponimii autohtone, nume daco romane, elemente slave în toponimia lovişteană; creatori de toponimii slave; cuprinde şi un dicţionar toponimic loviştean, precum şi o bibliografie selectivă. Împreună cu Titu Napoleon Berevoescu, Costea Marinoiu prezintă în cea de a doua carte, din 2002, câteva file de istorie din cronica Berevoieştiului, care „este pentru mine o parte din fiinţa mea, este acea oază de lumină spre care mă îndrept de fiecare dată cu emoţie şi respect, pentru reconfortare şi desfătare spirituală. Este un ţinut încărcat de istorie şi legende, cu oameni minunaţi cărora le mulţumesc pentru că m-au adoptat ca fiu al lor”. După ce parcurg aceste file de istorie a Berevoieştilor (Prin Berevoieştii lui Mihai Tican Rumano, Ctitorii de suflet şi simţire românească, Creatorii de frumos, Moş Florea Orbul, Fântânarii, Etnografie şi toponimie…, autorii parcurg căteva dintre luminile Berevoieştiului, alimentate de personalităţi autohtone: Adam Constantin, Amzică Ion, Anca Toader, Hera C. Ion, multe, multe alte nume cu rezonanţă în spiritualitatea locală. Şi iată, una dintre personalităţile Berevoieştilor îl determină să tipărească volumul ,,Mihai Tican Rumano”, Editura Conphys, Rămnicu-Vâlcea, 2003. În acest volum autorul ne propune o mai penetrantă observare a fenomenului cultural berevoiştean prin prisma personalităţii lui Mihai Tican Rumano, urmându-i paşii devenirii profesionale: obârşia, şcoala, anii copilăriei, băiatul de curte, băiatul de prăvălie; în lumea largă şi în necunoscut; dăltuitorul de slove româneşti; imaginile lui Rumano oglindite în contemporaneitate, amintirile rudelor despre personalitatea sa.
*
În 2003, personal, subsemnatul, mă desfăşor în publicistică în paginile săptămânalelor Publicitate 1, cu două articole pe săptămână, şi Info Puls, devenit repede cotidian, unde am ţinut o pagină de cultură. Iniţiez rubrici precum Interferenţa artelor, Magazin cultural (iniţiasem în 1994 şi revista Magazin vâlcean-preluată de alţii), Oglinda culturală-reflectare săptămânală. Am cele mai multe expoziţii prin ţară cu tematici precum: Carmina Burana şi Vechiul şi Noul Testament, pictură şi sculptură.
Constantin Zorlescu îmi cedează scaunul în organul de conducere al Forumului Cultural al Râmnicului, unde sunt alături, acţionez, de Costea Marinoiu, Gheorghe Dumitraşcu, Mihai Sporiş, Alexandru Popescu Mihăeşti, Vasile Grevuţu, Ioan St. Lazăr, Ion Soare. Este o perioadă de emulaţie a Forumului Cultural, care începe să atribuie diplome de excelenţă, să acorde medalii pentru personalităţi şi faptele lor deosebite: Constantin Zorlescu, Gheorghe Petre Govora şi alţii (modelul de acordare de medalii confecţionate la Monetăria Statului a fost preluat după cel de acordare, de ziua de naştere, a unei medalii de aur, profesorului Leca Morariu, anii 50-60, de către doctorul Filatu (gest absolut particular şi de însemnătate deosebită petrecut în istoria culturală a României Populare, şi a Râmnicului Vâlcea).
Costea Marinoiu, membru fondator al Forumului, prezent de la început în organul de conducere, a fost alături la toate aceste construcţii pozitive care s-au manifestat la sediul din centrul municipiului, al Forumului, la Biblioteca judeţeană – sediul vechi şi, mai apoi, pentru puţină vreme, la sediul nou al Bibliotecii Judeţene, când a avut loc şi scoaterea forţată, politică, din funcţia de director, a lui Dumitru Lazăr. La şedinţa Adunare Generală a Forumului, din 2008, ţinută în sala de sub acoperişul de sticlă şi tablă al Bibliotecii Judeţene (sala de la parter, de conferinţe, devenind …aulă universitară!…La Vâlcea, toţi parveniţii după Revoluţia din 89, din lipsă de titluri, înainte, au dorit după 89…doar titluri universitare, doctorate şi iarăşi doctorate, certificate de competenţe!) în prezenţa preşedintelui Consiliului Judeţean, o nouă aripă (trasă pe dreapta în activitatea universitară) avea să se afirme, cerând Forumului să devină mai serios, să-şi schimbe conţinutul şedinţelor, să intre în atenţia naţională, să atragă personalităţi de interes naţional…Nici astăzi Forumul nu şi-a revenit din acea acţiune distructivă, acele personalităţi, devenind între timp factori de infuenţă, cu recunoaştere în cultura locală. Nici un moment Costea Marinoiu nu a aderat la acea secţiune de destabilizare a Forumului, din contră!
*
Tot în 2003, Costea Marinoiu tipăreşte lucrarea ,,Eminescu şi cultura veche românească”, Editura ,,Floarea Darurilor”, Bucureşti, 2003; repet, un an de mare emulaţie în cultura vâlceană, an în care ni se cere, oamenilor de cultură vâlceni să pregătim terenul pentru aderarea la Uniunea Europeană şi în care practic se bate în cuie faptul că România trebuie să aibă, cum este şi normal, culturi locale, regionale, care să determine formularea unei culturi naţionale, idee din ce în ce mai şubredă datorită instabilităţii graniţelor ţărilor europene în ultimii 200 de ani. Statele naţionale sunt în puternic declin în faţa actului de globalizare, început de foartă multă vreme, dar accelerat în ultima sută de ani, din acest moment, 2003, desfăşurat după o alură logaritmică. De multe ori am discutat cu C. Marinoiu despre această realitate, a noului concept local, versus conceptul naţional, şi eu, şi el, considerând Oltenia, Valea Oltului, Bucovina şi Basarabia, Transilvania, întreg pământul, patria noastră! dezavuând antisemitismul şi naţionalismul exagerat, de prost gust, chiar şi pe aceste meleaguri – ferite de patima naţională; iar când s-a manifestat aici, această patimă, devenind o gravă boală. Dacă urmărim structura cărţii lui Marinoiu, un gest editorial de mare eleganţă stilistică, Eminescu şi cultura veche, observăm sensurile ascunse ale intenţiilor bătrânului librar din Râmnic şi din Valea Râii, şi şcolit, din dragoste pentru Eminescu, în Dealul Copoului. ”Pentru Eminescu şi dulcea sa Bucovină, Iaşiul, faţă de Râmnic, înseamnă pentru mine a doua patrie”!
Eu cred, că puţini vâlceni au fost capabili, în trăirea lor, de asemenea gânduri, şi pe care
C. Marinoiu nu le-a pronunţat decât în intimitate! O carte foarte frumoasă şi care reflectă imaginea marelui poet (nu unicul-iată-la pagina 69: Eminescu şi Macedonski), în cultivaţia locală: Idilă oltenească, În templul vremii, Eminescu în presa olteană, Eminescu şi cartea veche, Drumuri-drumuri: Calea Traiană, Cozia…
*
,,Liturghierul (1508). Prima carte tipărită în spaţiul romănesc- ipoteza vâlceană”, Editura Almarom, Râmnicu – Vâlcea, 2004; ne prezintă un autor foarte sigur pe el, atacând un subiect controversat în cultura românească, şi nu numai; de remarcat prefaţa întocmită de Arhimandrit Veniamin Micle: „O provocare pentru istoria tiparului”, precum şi argumentele aduse pentru a acredita tipărirea cărţii la 1508 în Bistriţa olteană: „Liturgherul este prima carte tipărită pentru clerul ortodox din spaţiul românesc. El apare în condiţii grafice deosebite. Este tipărit în limba medio-bulgară, limbă folosită în biserică şi în cancelaria domnească. Problema locului unde s-a tipărit prima carte a suscitat multe discuţii şi rămâne încă deschisă pentru cercetători, până în zilele noastre. S-au propus, rând pe rând, mai multe centre tipografice: Veneţia, Dealu-Târgovişte, Bistriţa olteană, Snagov, Govora. Noi înclinăm să credem – întemeindu-ne pe argumente logice – că istoricul Liturgher a văzut lumina tiparului în dimineaţa începutului de secol al XVI-lea (1508), la Mânăstirea Bistriţa, cel mai însemnat centru de cultură medievală din Ţara Românească.” (Costea Marinoiu, citat copertă 2 din „Liturghierul (1508). Prima carte tipărită în spaţiul romănesc”).
*
În 2004 am devenit membru al Societăţii Culturale Anton Pann cu sarcini în organizarea Cenaclului Societăţii A. Pann, secţiunea de artă plastică, pentru care am primit calitatea de vicepreşedinte. Preşedintele Societăţii era Costea Marinoiu.
În 2005, an de maximă efervescenţă în cultura vâlceană; preotul arheolog Gh. Petre împlinea 95 de ani, şi pe 23 aprilie, Forumul Cultural al Râmnicului (pe lângă care funcţiona şi un Club al oamenilor de ştiinţă şi artă, condus de Gheorghe Deaconu, şi care organiza serate închinate sărbătoririi diverselor personalităţi ale culturii vâlcene, în viaţă) şi Primăria Govora, dar şi Episcopia Râmnicului, l-au sărbătorit la Govora! Forumul, acordându-i şi o medalie de aur bătută la Monetăria Statului, pentru cercetare istorică! decizie, pe care Costea Marinoiu a sprijinit-o în mod activ. Proiectul organizării, producerea medaliei, a aparţinut subsemnatului.
*
În 2005, am tipărit cartea de artă – „Zorlescu”, împreună cu Mihai Sporiş. Acesta era consilier judeţean şi fusese în 2000-2002 preşedintele Societăţii „Anton Pann”, în această perioadă, acordând un sprijin important Societăţii şi apariţiei revistei „Povestea vorbei” sub egida Consiliului Judeţean.
*
,,Cernişoara.Vatră de istorie şi cultură romănească”, Editura Offsetcolor, Rm. Vălcea este o cartea tipărită în 2005, de Costea Marinoiu, şi este una dintre monografiile reuşite ale acestei comune; din acest moment, acest scriitor şi om de litere, devenind unul dintre cei mai căutaţi, în judeţ, autori de monografii; devine şi un exemplu, de cum trebuie scrisă o monografie! în Vâlcea, declanşându-se o avalanşă de autori pentru asemenea gen de cercetare literar istorică şi geografică…
*
În 2006 îi apare volumul ,,Camera de Comerţ şi Industrie, Vălcea: 80 ani”, Editura Conphys, Rm.Vălcea; o reeditare, dar nu la fel, a cărţii din anul 2000; în fond, Costea Marinoiu căuta şi fonduri pentru revista „Povestea vorbei” la care conflictul dintre directorul revistei şi Societate se înteţise, părerile părţilor fiind extrem de divergente: costuri la vedere, costuri mai mici, autofinanţare, desfacere; o acută şi necesară cerere de subiecte-tematici adaptate localului în detrimentul naţionalului!…prea multe articole semnate de acelaşi om! …criza artiştilor: profesionism versus amatorism!
M. S., mentorul Societăţii şi reprezentantul CJ-Comisia Cultură, îl alege-numeşte preşedinte al societăţii pe I. M., iar pe Costea Marinoiu îl numeşte director al revistei „Povestea vorbei”; iar pe subsemnatul, redactor şef…. În această perioadă exista o meteahnă, la unii, care nu avuseseră funcţii în regimul trecut, să se numească-şi dacă trebuia să aducă bani de acasă- director! Nu era cazul lui Costea Marinoiu, căci 30 de ani nu fusese decât director! râvnită calitate! dar ceilalţi?… Reacţia apare imediat; Forumul Cultural se întruneşte în regim de urgenţă, într-o luni, nu joia cum era regula, şi doar câţiva din consiliul de conducere (fără C.Marinoiu), şi înfiinţează revista Forum V (nume dat de subsemnatul, în sensul victoriei de la Revoluţie, dar şi al legăturii cu Vâlcea). I. S. este numit director, iar la cererea sa, subsemnatul este numit director adjunct, I. S., cunoscând maniera subsemnatului de tratare a actului cultural, în toate direcţiile (aşa credeam, fiindcă ultimele două numere din „Povestea vorbei” le făcuse cu mine, implementând rubrica Itinerar cultural pe care o făceam la Info Puls). După primul număr mi-am dat demisia de la „Forum V” din motive de lipsa de profesionalism a conducătorului, care ciuntea articolele şi folosea imagini false precum şi semnături aşişderea, mai rău, revista fiind o copie fidelă a Povestei vorbei pe care acum o conduceam…
Pentru Costea Marinoiu a fost însă un şoc schimbarea din funcţie la societate, constatând şi noi, ulterior, că aceasta fusese o mare greşală, ca şi schimbarea directorului Bibliotecii Judeţene…Am avut de pierdut peste tot. Societatea nu a mai asigurat fonduri revistei, mentorul, intrând şi el în declin politic. În fond, anul 2005 aduce numai nărozii în politica şi economia României: Legile paralele ale pensiilor, Legea monumentului de for public, a se vedea aceste enormităţi inexistente nicicând şi nici unde pe planetă; legile salarizării, legi proaste, peste legi! Antisemitismul ia din nou amploare, domeniul culturii devine câmp de luptă politică, puterea locală-municipală intră în contradicţie cu cea judeţeană; pe scurt, politica , precum în anii 85, se generalizează în societate, munca devine o ruşine, administraţia de stat şi politica, devenind tot una, distruge bugetul. Salariile de la stat se impozitează cu bani, tot de la stat. PIB-ul se prăbuşeşte…Activitatea de producţie aproape e dată ca dispărută.
Noul preşedinte al Societăţii înfiinţează cu ajutorul scriitorului Artur Silvestri o revistă on line cu acelaşi titlu, Povestea vorbei! şi la care Silvestri îl numeşte director-adică producător! Ne cere, şi noi îi dăm, primele două numere în PDF ale revistei pe care le postează în revista electronică cu acelaşi nume!?…Când am observat gravitatea faptului am oprit livrarea în PDF către revista electronică! Cum adică, noi făceam revista, plăteam tiparul, tehnoredactarea şi el alimenta o revistă on line, personală? De menţionat că pe un alt site, globalartfusion, revista Povestea vorbei era postată în PDF…alături de alte reviste, tot ale noastre…
*
Tot în 2006 Costea Marinoiu tipăreşte monografia ,,Pesceana- file de cronică- 2006”, Editura Offsetcolor, Rm. Vălcea; şi tot atunci (se pare că a fost anul său prolific, nemaitrebuid să se ocupe de treburile societăţii) a tipărit şi volumul ,,Civilizaţia sării. Copăcel la 510 ani”, Editura Offsetcolor, Rămnicu-Vălcea. În cea din urmă carte vorbeşte de zeci şi zeci de personalităţi vâlcene născute în Copăcel, dar ce mi s-a părut mai interesant pomeneşte de aplicarea proiectului său, realizat prin Societatea Anton Pann, „Academia de sub pământ”, aplicat în Salina turistică cu ajutorul primăriei şi preotului Petre Veţeleanu. Paternitatea acestei denumiri este destul de confuză; nu paterintatea, care aperţine lui Petre Pandrea, cât aplicarea ei la noul proiect, care, cam în aceeaşi perioadă a apărut la urechile mele având doi emitori: Constantin Poenaru îmi propunea, când tot se căuta o altă locaţie pentru Monumentul Foştilor Deţinuţi Politici, proiectat pentru spaţiul dintre Biserica Toţi Sfinţii şi Muzeul de Istorie, dar neaplicată – amplasarea, să facem un memorial al durerii, sau, şi, împreună cu „o academie de sub pământ”, undeva în spaţiul fostei puşcării de la Ocnele Mari, şi să amplasăm acolo şi monumentul…I-am povestit şi lui Costea toate acestea, şi în scurt timp, când i-au acordat titlul de cetăţean de onoare al Ocnelor, el a pronunţat pentru prima dată, oficial, acest proiect, ca şi amplasarea monumentului la Ocne!…Primarul Petre Iordache a sărit ca ars, domnia sa, gândindu-se încă de pe când era consilier la Râmnicu Vâlcea, cum să valorifice acest monument care zăcea în curtea primăriei…Dar Academiei de sub pământ, atunci, la şedinţa de acordare a titlului, august 2008, Costea Marinoiu i-a pronunţat numele! Faptul că în această carte din 2006, apare un capitol intitulat Academia de sub pământ, atribuie lui Costea M. aplicarea acestui proiect. În 2007 apare CULTURAvâlceană inserată în ziarul Public al lui Dragoş Comănescu, iar în 2008, primul număr în format A3, hârtie ziar, bilunar, 8 pagini. Costea Marinoiu îmi onorează ziarul, şi publică materiale în toate numerele, pănă în ultima clipă a vieţii. Cultura vâlceană deţine un record (neplăcut) în materie de publicistică, Marinoiu, publicându-şi în acest ziar ultimele sale recenzii de cărţi în octombrie şi noiembrie 2011 (el a decedat în decembrie): ambele cronici fiind scrise în spital, unde îmi citise cărţile: „Oglinda” şi „Un cetăţean între milenii. Secolul XXI” apărute în 2011!
În 2008 îmi apăruseră cele trei cărţi de poezie, Carmine, Transfigurări şi Caietul gri… iar C. Marinoiu mi-a prefaţat Caietul gri şi mi-a recenzat toate cele trei cărţi.
*
Tipăreşte ,,Istoria cărţii vâlcene. Şcoala de la Rămnic.1705-1830”, Editura Offsetcolor , Rămnicu-Vălcea, 2008; o carte de referinţă în care numeşte Râmnicul veche tiparniţă românească, vorbeşte despre şcoala de la Râmnic, despre cărturari, şi despre circulaţia cărţilor, precum şi despre un catalog al cărţilor tipărite la Râmnic…o carte din care cităm: „Dintre toate frumuseţile artistice pe care ni le oferă această grădină valahă a Oltului, cartea ocupă un loc prioritar. Ori de câte ori vorbim despre Râmnic se cuvine să amintim despre evoluţia spirituală a locului, despre civilizaţia cărţii care aici a rodit, a înflorit de-a lungul timpului, a înmiresmat încântătoarea vale a bătrânului Alutus” (Costea Marinoiu, ,,Istoria cărţii vâlcene. Şcoala de la Rămnic.1705-1830”, coperta 2).
*
Împreună cu Vartolomeu Androni, în 2008, publică ,,Cozia. Istorie şi continuitate”, Editura Offsetcolor, Rămnicu-Vălcea; o carte în care autorii prezintă o faţă completă a acestei aşezări monahale, de excepţie, de importanţă pentru întreaga civilizaţie europeană; prezintă ctitoria voevodală, locul de odihnă şi creaţie spirituală, Şcoala de la Cozia: personalitatea călugărilor stareţi: Filotei Monahul, Mardarie Cozianu, Iosif, Teodosie, Varlaam…Cozienii, ctitorii de lăcaşuri sfinte-călugării, Instituţiile culturale: Muzeul, Biblioteca, Librăria, Cerdacul lui Mircea…
În 2009 se implică în amplasarea Monumentului Foştilor Deţinuţi Politici în Ocniţa-Ocnele Mari, pe fostul loc al celebrei şi de tristă amintire puşcării în care şi-au dat duhul atâţia şi atâţia oameni importanţi ai acestei ţări, fapt care l-a determinat pe Petre Pandrea să afirme că deţinuţii care au înfundat această temniţă ar fi putut alcătui o Academie de sub pământ… Primarul Petre Iordache, împreună cu subalternii, montează soclul şi monumentul din bronz, după o tehnologie proprie, cu şuruburi, faţă de cea iniţială, de introducere a tijei de bronz (existentă din turnare) în soclul de marmură (tijă pe care a eliminat-oprin tăiere). Împreună cu Consiliul local, Centrala sării, preotul Petre Veţeleanu, Societatea Culturală Anton Pann condusă de Costea Marinoiu a iniţiat înfiinţarea acestei Academii…care anul acesta, 2012, îşi va desfăşura a treia ediţie; binenţeles, fără iniţiatorul ei, bătrânul librar al Râmnicului plecat dintre noi în decembrie 2011!
*
În 2011, împreună cu Mihai Popa şi pr. Ilie Stuparu, C. Marinoiu tipăreşte ,,Patriarhul Justinian-iubitor de credinţă şi glie străbună”, Editura Silviana, Râmnicu-Vâlcea. Este ultima sa carte dată tiparului.
*
Anul 2010 i-a adus lui Costea Marinoiu cel mai mare necaz al vieţii. După o suferinţă de câţiva ani, cumplită, i se stinge, în braţe, soţia Rozica. Seara vorbeam cu el la telefon, şi a doua zi mă suna, pe la 11 dimineaţa de pe dealul Feleacului, intrarea din Cluj, unde soţia trebuia consultată! şi tratată.
Căderea prietenului meu literat şi preşedinte al Societăţii Anton Pann era evidentă după înhumarea soţiei. Parcă, ca un semn a ceea ce avea să se întâmple cât de curând, a vrut să ctitorească, şi a reuşit, Festivalul Naţional de Poezie-Concurs „Vasile Militaru” care, în 2011, a avut ediţia întâi, iar el a fost primul preşedinte al festivalului. A fost un imens succes fiindcă a avut 50 de participanţi, iar câştigătorii fiind talente autentice din România şi Republica Moldova…
Festivalul a fost sprijinit real de primarul din Ocnele Mari, de Biblioteca din Ocnele Mari şi de subsemnatul, de ceilalţi colegi din societate – moral! În ziua Festivalului transportul membrilor societăţii s-a făcut cu microbuzul primăriei ca şi celelalte deplasări la Salina turistică, dar şi cu maşinile personale, fără a primi vreodată un sprijin material din partea celor care au câştigat ca imagine şi s-au aflat la conducerea locală, judeţeană…Niciodată în cei şase ani de conducere, editare şi tipărire a Povestei vorbei, a buletinului Cenaclul Artelor 21, în actele societăţii, nu găsim un document de plată din partea Societăţii. Excepţie face Forumul Cultural al Râmnicului, al cărui membru în consiliul de conducere a fost şi Costea Marinoiu, care în primii trei ani ai noii reviste, ne-a ajutat cu tipărirea şi tehnoredactarea, în timp ce unii membri ai Societăţii denigrau Forumul, conducerea lui, în care era şi Costea Marinoiu, şi subsemnatul!…
Şase ani, acţiunile culturale ale Societăţii le-am făcut cu mijlocul de transport personal şi cu diurnă proprie: Lăunele, Stăneşti, Domneşti, Călimăneşti, Curtea de Argeş, Suceava, Valea Timocului, Turnu Severin, acţiuni la care preşedintele mi-a stat alături…
Prima divergenţă şi ultima am avut-o în 2010, toamna, când suprasolicitat i-am spus că nu pot să mă mai ocup de Antologia Societăţii! A făcut greşala (iertată imediat ) de a nu se consulta cu mine, care aveam materiale 80% adunate, de la membrii societăţii, dar, căutând un alt editor fără a-i prezenta proiectul meu de antologie…Peste câteva luni a venit la şedinţă cu o carte pe care a prezentat-o (o carte despre Bartolomeu Anania, apărută în urma comemorării acestuia, imediat după moarte, la Ocnele Mari). A solicitat ca aceasta să fie cumpărată, câte 10 exemplare, de către membrii societăţii. Nu am fost de acord, m-am opus, datorită faptului că niciodată nu solicitase să se cumpere, de către aceiaşi membri, revista Povestea vorbei, care aparţinea tot Societăţii…care nu s-a implicat niciodată în finanţarea revistei. În recuperarea cheltuielilor. A renunţat imediat la acţiune, rămânând ca numai autorii de evocări din volumul respectiv să-şi achite câte zece exemplare, dar, probabil, a rămas supărat. Această supărare i-a fost întreţinută, cred, şi alimentată, de colegi din conducerea Societăţii care s-au opus întocmirii antologiei în formula – literaţii împreună cu artiştii plastici care s-au manifestat în cenaclu – ceea ce, pentru ei (colegii) a fost, evident, o imensă greşală…
După jumătatea anului 2011 Costea Marinoiu a început să dea semnele unei boli incurabile, internările dese, făcând aproape imposibilă participarea la activitatea societăţii…Cenaclul a trecut complet în autoritatea mea, editând şi o nouă publicaţie: Cenacul Artelor 21, în serie limitată – de 40 buc. pe lună. În decembrie 2011 Costea Marinoiu decedează, iar în ianuarie 2012, M. S., în numele consiliului de conducere, mă numeşte preşedinte interimar. La şedinţa de cenaclu din 27 aprilie 2012, am demisionat din toate funcţiile-atribuţiile în urma manifestării tot mai zgomotoase a unei fracţiuni care mărşăluia prin judeţ, prin alte localităţi, pe banii şi în numele Academiei Olimpice (!) Filiala Vâlcea, dând spectacole de prost gust sub numele de Cenaclul Artelor vâlcene; acţiuni false, cu recenzii false, multe copiate, sub semnătură falsă, şi semănând tot mai mult cu o inadmisibilă campanie electorală (…Măldăreşti, Justinian Marina la Arhiepiscopie, Liceul de chimie, Curtea de Argeş, Vila de protocol din Bujoreni, Horezu, Şezătoarea literar artistică de la BJ-lansare carte…) nu ştiu, dacă de natură politică sau pentru alegerile care urmau la Societate. Aceste manifestări aveau loc umplând sala cu membrii socităţii…Ultimul articol apărut în presă (17 aprilie 2012-Impostorii culturii), credem, sub semnătură falsă (cărţi false, semnături false, diplome false, iată, articole…) pur şi simplu revoltă pe orice cetăţean cu scaun la cap, darămite pe oamenii de cultură, şi compromite relaţiile dintre România şi Republica Moldova! Anulează actul de decernare a titlului de cetăţean de onoare al primăriei Ocnele Mari acordat pe merit preşedintelui Academiei Republicii Moldova… Aceste acţiuni nu numai că au întinat activitatea societăţii A Pann, dar întinează şi activitatea Forumului Cultural al Râmnicului, deci, şi a primarului municipiului care este preşedinte de onoare al Forumului.
05 Mai 2012, pentru cartea Editurii Petrescu, Volum omagial.
